Chemarea la care nu mai răspunde nimeni

Cam jumătate din echipa de la noul departament unde prestez e formată din polonezi care nu vorbesc decât foarte puțin germana - doar cât să înțeleagă strictul necesar și să se exprime la modul minimalist. E totuși suficient pentru a-și face treaba și dintre ei se detașează o familie (părinții și doi copii, băiat și fată) pe care toată lumea o apreciază. Pe bună dreptate: toți patru sunt deosebit de harnici, agreabili, cooperanți și se străduiesc permanent să învețe, să înțeleagă, respectiv să se facă înțeleși. Să tot lucrezi cu asemenea oameni. 

Azi, punându-se la un moment dat problema să-i explic un detaliu fiicei - printre altele, coordonez serviciul de preluare a mărfii și de împachetare - încerc să aflu de la ea dacă știa o anume chestie, adică dacă mai lucrase în modulul respectiv. Înțelege întrebarea, dar citesc derută în ochii ei.

- Nu, eu nu... mama! (chiar așa a zis, ”mama”. Nu ”Mutter” ca-n germană, iar în poloneză habar n-am cum se spune. Probabil ăsta e unul dintre acele cuvinte universale, care depășesc orice barieră lingvistică). 

- Aha, răspund edificată și repet mecanic, fără să-mi dau seama ce spun: ”mama”.

... Mama. După ce-am lămurit-o pe ea ce vreau și-am lăsat-o să-i explice și fetei, m-am întors la treburile mele, dar gândurile mi-erau aiurea. Repetam în gând, rar, doar pentru mine: ”mama. mama. mama”. Ciudat, mi-am spus.  Pentru prima dată, am simțit că acest cuvânt are un ecou aparte în sufletul meu. Ecou de dor pentru ceva ce s-a îndepărtat de mine, resemnare, nostalgie pentru o chemare la care nu-mi va mai răspunde nimeni niciodată. Cel puțin, nu în cuvinte și nu pe lumea asta.

Rostesc cu glas tare, ”mama”. Un cuvânt care-mi pare ca din altă lume și-mi sună cumva nefiresc. De când nu l-am mai spus? Pronunț rar, accentuat și amplu, contemplând parcă sunetele. O dată, încă o dată și încă o dată, tot mai încet, până mi se pierde vocea și rămân doar lacrimile.

”Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei...”.

Unde ești? Nu te aud. ”Acolo, undeva”? Unde e acolo al tău?

Am spus cândva că mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. Mă auzi, mama?