Temerile mele (Blog Challenge 20)

Când am început leapșa-foileton - și-au trecut aproape trei ani de atunci, ceea ce mi se pare incredibil - mi-am propus să nu ”sar” nicio temă, oricât mi s-ar părea de dificilă sau oricât de intime ar fi resorturile pe care le-ar atinge. Până acum mi-a reușit asta, deși n-a fost mereu ușor. Iată însă că am ajuns la un subiect pe care nu-l pot dezbate în amănunt. Adică aș putea, dar ar fi atât de complicat încât probabil n-aș avea curajul de-a apăsa pe ”publicați”. Așa că nu, nu voi vorbi despre fricile mele - pentru că despre asta e tema cu numărul 20 a lepșei - dar nici nu voi da foaia goală, cum se spune. 

Mi-e frică? În general, îmi este. De atât de multe lucruri, că le-am pierdut șirul. Pentru majoritatea spaimelor mele nu există un motiv întemeiat, ci e vorba despre consacratul drob de sare. Ok, sau ar trebui să spun mai degrabă o întreagă salină, așa aș fi mai aproape de adevăr. Psiholoaga mea cred că are cucuie de la cât de mult s-a lovit de ”dar dacă...”-urile mele, urmate de vreun scenariu apocaliptic. Și din punctul ăsta de vedere nu prea am înregistrat progrese. 

Punând problema la modul analitic, pot spune că știu de unde izvorăște ”pattern”-ul ăsta al fricilor cvasi-permanente. Lipsa de securitate emoțională din prima parte a vieții, neîncrederea indusă de eternele comparații (”X e mai bun, Y e mai cuminte, Z desenează mai frumos” șamd), boala din adolescență - ale cărei consecințe au fost destul de serioase din punct de vedere fizic și devastatoare în plan emoțional - probleme familiale, un calup de decepții, niște alegeri greșite în viața personală... toate astea au contribuit, fiecare în felul ei, la faptul că, în permanență, mie mi-e frică de câte ceva. Uneori de mai multe lucruri simultan. 

Da, sunt de acord cu fraza din imagine, ce bine ar fi dacă aș putea să o transpun în practică. Însă mi-e imposibil să o fac, mi-e - exact - frică de ce va aduce viitorul, nu am curaj să mă bucur de aproape nimic (dacă mă bucur prea devreme?), nu-mi permit prea des să fiu mândră de mine (dacă o dau în bară?), practic se poate spune că mă sabotez singură. 

Este motivul pentru care, chiar dacă plănuiesc unele lucruri - o excursie, un concert de-al lui Zubin, orice - nu povestesc și nu scriu despre ele decât după ce s-au întâmplat. Bucuria anticipării mi-e relativ necunoscută, pentru că mi-o refuz. ”Dar dacă... ceva merge prost și ce-mi doresc nu se întâmplă?”. Mi-aș dori să știu ce înseamnă bucuria așteptării, emoția, freamătul... dar cred că-n mine există vreun mecanism stricat. Vreun arc minuscul care s-a rupt cu atât de mulți ani în urmă, încât mă-ntreb dacă l-am avut cu adevărat vreodată. 

E destul de neplăcut să trăiesc așa. Am încercat să schimb ceva, să ”lucrez” la mine însămi, dar am dat-o în bară. Dacă aveți vreun sfat, îl primesc cu recunoștință.