Sunt un dinozaur infractor

Din motivele deja cunoscute, în ultimele săptămâni am fost nevoită să mă deplasez foarte mult pe jos, cu mijloacele de transport în comun și - de câteva ori, când situația o impunea - cu taxiul. 

Oricât ar suna de ciudat (sau de penibil), cu această ocazie m-am uitat mai mult în jurul meu, am văzut mai mult, poate am și ascultat mai mult. 

Și, pe alocuri, asta s-a dovedit a fi destul de interesant. 

* Într-o sâmbătă după-amiază am plecat de-acasă chitită să-mi iau înghețată, pentru că mă lovise o poftă căreia am decis cu o scurtă ridicare din umeri că nu am chef să-i rezist. Dar nu orice înghețată, ci de la o anume gelaterie din centru, renumită pentru calitatea produselor.
Și cum mergeam eu reflectând la caramel sărat (no joke), mă abordează două tinere.

- Bună ziua, ne scuzați că vă deranjăm, putem să vă întrebăm ceva?

- Sigur că da, răspund surâzătoare, convinsă că vor să afle cum să ajungă în vreun loc. Despre ce e vorba?

- Câți ani ne dați?
Hmm, uite-o chestie la care nu mă așteptasem. 

- Știți, zic, personal am regretat de fiecare dată când am pus întrebarea asta. 

Fetele se amuză. 

- Nu, serios că nu ne supărăm, vrem să știm cum se vede din exterior, vă rugăm.

Mbine, fie... mă uit la ele. Cea care a vorbit e puternic machiată, dar se vede că este, totuși, încă foarte tânără. Cealaltă nu are niciun pic de fard, însă tot aproape o copilă. 

- 21 sau 22.... zic uitându-mă la cea fardată, și...

Nu apuc să termin fraza, izbucnesc amândouă în râs, în mod evident încântate de estimarea mea. 

- ... și 17-18, termin, uitându-mă către prietena ei. 

Fetele sunt în extaz și eu nu înțelegeam ce se întâmplă. Te pomenești c-or fi făcut vreun tratament de-ăla miraculos de rejuvenare și de fapt au 62 de ani și patru luni.

- Super, ne-ați făcut o mare bucurie, mulțumiiiim! Ne vine să vă îmbrățișăm!

- Acum chiar m-ați făcut curioasă 🙂

- Păi... 14, amândouă, mă lămurește vorbăreața machiată.

Clipesc, siderată. Câââââttttt? 

- Știți, de fapt noi vrem să intrăm într-un anume loc, dar limita de vârstă este de 16 ani și voiam să știm dacă riscăm să ne ceară vreun act de identitate. 

Asta era. Nț, copiii din ziua de azi. Dar mă pomenesc înduioșată, poate de unde erau atât de deschise.

- Cred că puteți merge fără grijă, zic eu, total nepedagogic. Dacă dumneavoastră - către fata nemachiată - ați folosi un ruj, chiar că nu vă-ntreabă nimeni nimic. 

- Îți dau eu, sare cealaltă, apoi către mine: vă suntem foarte recunoscătoare, mii de mulțumiri!

- Pentru nimic. Seară plăcută și... baftă, mai adaug, simțindu-mă ca un fel de mix dintre o cloșcă și o soră mai mare foarte cool.

Așa. Ce făceam eu la 14 ani? Citeam ”Cei trei mușchetari” și Agatha Christie. Doamne, sunt un dinozaur.

                                                              ***  

* Într-un taxi. Taximetristul, nevorbit și-n dispoziție filozofică (proastă combinație, să n-am parte de Joițica).

- - Doamnă, să știți că noi toți suntem niște infractori.
- ....????!!!!
- Păi da, să vă explic: dacă de exemplu dumneavoastră ați fura dintr-un magazin, ați merge să-i spuneți vânzătoarei că ați furat?
- ... fwekbwnclwencg (🙄🙄🙄)
- Nici eu n-aș face-o, dacă aș fura. Prin urmare, și dumneavoastră și eu suntem niște infractori.
- ... gulp.

Am încercat să-l contrazic, da' m-a întrebat ce note am avut la matematică. Această flotare logică m-a descumpănit (pe sistemul ”legătura cu subiectul fiind...?”), așa că i-am achitat cursa și-am zbughit-o.

În altă ordine de idei, mâine e ultima zi de serviciu la job-ul pe care l-am avut mai bine de 8 ani. Și constat că deocamdată n-am niciun sentiment legat de chestia asta. 

Cu bine, Blackie, oriunde te-ar duce drumul...

... și cauciucurile, pe care n-am mai apucat să ți le schimb. Obținusem destul de târziu programare, pe 4 mai, dar n-am mai ajuns, pentru că între timp un dobitoc iresponsabil a făcut ce-a făcut. 

Cu exact patru săptămâni în urmă pe vremea asta, te parcasem pe unul dintre cele două locuri care ne plăceau nouă cel mai mult. Țin minte că m-am bucurat că l-am prins liber, nu se întâmpla prea des. Te-am lăsat acolo mulțumită să te știu în siguranță până urma să plecăm din nou împreună la drum, ca în aproape fiecare zi din ultimii șase ani în care ajunsesem să mă identific, parțial, și prin tine. 

Miercuri a fost liber. Joi dimineața însă, ca niciodată până atunci, n-ai pornit din prima ”la cheie”. În retrospect, cred că nu a fost o coincidență. Ce era, probabil, scris să se întâmple... s-a întâmplat. 

După izbitură m-am uitat instinctiv în dreapta și-am zis cu glas tare ”nu se poate, asta nu se întâmplă cu adevărat” și cu-atâta putere mi-am dorit să fie doar un vis urât, că aș fi putut mișca și munții din loc. 

Din nefericire, n-a fost suficient și n-a fost vis.

Au urmat săptămâni de coșmar - și știu că expresia asta se folosește frecvent, uneori poate cu prea multă ușurință, dar pentru mine chiar a fost un coșmar.

Fără a mă teme de cuvinte mari, pot spune că a fost - mi-a fost - absolut cumplit. Nici acum nu e tocmai ușor.

Dincolo de șocul sinistru, de trauma inerentă, de disconfortul de-a nu mai fi atât de flexibilă în ceea ce privește transportul... cel mai oribil a fost să conștientizez că n-o să te mai am niciodată.

N-am plâns toată viața cât am plâns săptămânile astea. Pentru prima dată am realizat ce înseamnă cu adevărat să ți se usuce ochii, realmente să fii deshidratat la nivelul ochilor, dacă se poate imagina așa ceva. Smulsul atât de brutal din rutină m-a rupt în două. Simt și acum volanul în mână, îmi aduc aminte cum mergeam să alimentez, cum mă-ntorceam mereu din drum să verific dacă te-am încuiat...

"Neața, Blex” (te mai și alintam, deh 🙂).

”Ok, Blackie, ne vedem la amiază”. 

”Blackie, l-ai văzut pe idiotul ăla cum s-a băgat?”

”Pa, Blackie, pe mâine”. 

Poate o să fiu considerată cam tra-la-la, dar în ultimii ani nu cred c-a fost zi să nu te salut de bun-găsit sau să nu-ți  spun la revedere. (Ba-ți mai ziceam uneori și ”te pupă mama”, dar să nu mai spui la nimeni, c-apoi chiar că m-asigur de-o cămașă cu mâneci foarte lungi 🤫).

Puțini au fost cei care au înțeles că principalul motiv pentru care-am suferit atât de mult a fost acela că, practic, te personificasem.
Eu nu mergeam să pun benzină, eu mergeam ”să-i dau să pape lui Blackie”.
”Ce-a fost asta?”, mă întreba jupânul când vorbeam la telefon (la Bluetooth) și auzea un piuit de senzor. ”Nimic grav”, replicam eu relaxată, ”Blackie zice că i-e sete”. Adică trebuia să-ți completez lichidul de parbriz.
Și alte exemple de-astea, devenite între timp tot atâtea lame care mă taie pe suflet deschis.

Atașamentul ăsta ar putea fi înțeles numai dacă te gândești la simbioza noastră. Șase ani, zi de zi, noi două am fost împreună. M-ai dus în siguranță iarna pe drumuri parțial sau deloc curățate, mi-ai ținut cald când mi-era frig (ce confortabil era și ce rapid se încălzea scaunul, ehei....), mi-ai dat răcoare când era zăpușeală, ascultam muzică din toate cele 8 boxe ale tale, de multe ori bătând tactul pe volan. Călătoria cu tine însemna în primul rând plăcere și drag, apoi confort și abia apoi venea aspectul practic.

Lumea mă căina pentru cei 90 de kilometri parcurși în fiecare zi, vai ce navetă grea ai. ”Nici vorbă, mie-mi place să conduc”, răspundeam, dar de fapt cred că-mi plăcea să te conduc pe tine.

Un iad au fost ultimele patru săptămâni, Blackie, un iad. Abia aștept să plec de aici. Să nu mai văd străzile astea, cu locurile unde te-am parcat de mii de ori. Să nu te mai caut cu privirea, cu toate că știu că n-am să te mai găsesc niciodată.

Am încercat, Blackie, tu știi c-am încercat.  Eram dispuși la eforturi și sacrificii, numai să ne rămâi. Dar absolut toți mecanicii întrebați au spus același lucru, după ce-au citit raportul - întreaga ta structură este afectată, impactul a ajuns practic până la scaunele din față, nicio reparație nu te-ar mai putea face ca înainte, n-ai mai fi la fel de sigură și-n timp ar putea apărea și alte consecințe.

Azi, după o lună de daraveri birocratice, alergătură, formulare completate... ai plecat. Măcar am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Momentul acela însă... rămâne doar al nostru, al meu și al tău. La fel și tot ceea ce ți-am spus.

Niciodată n-o să mai ”personalizez” o mașină. N-aș mai putea trece prin ce-am trecut acum. Inclusiv din punctul ăsta de vedere, ai să rămâi unică.

Ultima ta poză, abia veniserăm de la spălătorie. Ce emoții avusesem... și ce-mi plăcea cum arătai.

Ui' la tine cât erai de frumoasă, cum străluceai în soare, proaspăt lustruită cu ceară...

Încă simt că-mi crapă inima de amărăciune. La naiba, de ce? De ce cretinul ăla n-a căscat ochii? (Bănuiala poliției fusese că boul se uita-n telefon, dar nu era nebun să recunoască așa ceva). De ce, fir-ar el să fie de dobitoc, de ce???

Inspir adânc. Blackie... știi tu 🙂🙂🙂 Tot ce ți-am spus azi, tot ce ți-am spus când am venit să-ți iau plăcuțele de înmatriculare ca să te pot radia din circulație, tot ce am simțit când m-am urcat la volanul tău știind că e pentru ultima oară, tot ce ți-am spus atunci cu vocea spartă de plâns și multe, multe altele.

Știi și tu, știu și eu.

Așa a fost să fie. În sufletul meu vei fi pentru totdeauna.

Adio, draga mea Blackie, dragă.

Cel dintâi rămas-bun :)

(Hint: post cu niște  poze faaaaaine de tot 😉)

”De cine-ți va fi dor după ce vei pleca din companie?” mă întreba, acum câteva săptămâni, cineva. M-am gândit un pic la asta și am realizat că, deși pentru unii dintre colegi voi avea o oarecare nostalgie, nu-mi va fi dor de nimeni cu adevărat. Singurul om de care mi-ar fi părut rău ar fi fost fostul meu șef, Musiu Șarl. Dar el nu mai era la noi de un an și jumătate, oricum.

”Ar fi păcat să pleci fără să-l mai întâlnești”, mi-a spus o foarte dragă prietenă. Inițial nu am luat în calcul ideea, deși adevăru-i că mă tenta foarte mult perspectiva de a-l mai vedea o dată. Apoi, pe măsură ce trecea timpul, m-am tot ”jucat” cu gândul și m-am pomenit tot mai încântată, deși - fapt nu tocmai surprinzător când e vorba de mine - eram sceptică. Nu prea cred că vine, îmi spuneam. Dar am făcut un grup pe WhatsApp, în care am inclus 6 colegi (de fapt cinci + actuala șefă, că deh, nobless oblige) și, desigur, pe el. ”Mi-aș dori să mai beau o bere cu voi înainte de-a pleca”, le-am scris, propunându-le și vreo 3-4 variante de zile. Imediat a fost consens în privința datei de 17 mai. Locația - o berărie - a fost propusă de Musiu Șarl, zicând că a mai fost acolo și bucătăria e foarte bună. ”Dacă aș mai lucra în compania aia, m-ar durea că pleci, dar bine că nu mai e cazul”, a comentat el și cuvintele astea mi-au mers direct la suflet.

M-am bucurat enorm de seara petrecută cu ei. Am râs, ne-am adus aminte de unii și de alții, am bârfit persoane proeminente din firmă, am mâncat - și-ntr-adevăr, bun a fost. Îi priveam (din capul mesei, unde mă puseseră să stau 🙈) și parcă nu-mi venea să cred. Oamenii ăștia veniseră acolo numai pentru mine. Nimeni și nimic nu i-ar fi putut obliga s-o facă, mai ales că toți erau după o zi de serviciu. Au venit pentru că și-au dorit. Anii în care am lucrat împreună au însemnat ceva pentru ei. Mi se umezeau ochii numai la gândul ăsta.

”Ai rezistat mai mult ca mine, dar faci bine că pleci”, mi-a zis 'mnealui. Îi dau dreptate întru totul.

Și-acum, pentru că am făgăduit să dau și un chip unora dintre cei despre care v-am povestit ani de zile....

Asta e poza de oameni normali. Acum, în ceea ce privește ”legenda”... Musiu Șarl cred că-i ușor de identificat 🙂 Mai avem așa: a doua din stânga (în tricou roșu) - Insipida Somnoroasă, ultimul din dreapta în negru - Sfârfâlică și lângă el, cu ochelari, actuala șefă. Despre ceilalți nu am scris, sau cel puțin nu i-am particularizat, deci nu sunt ”cunoscuți”. Dar sunt niște oameni de ispravă 🙂

Din numeroase motive obiective, Insipida nu fusese în planul meu inițial. Însă când a aflat că plec a apucat-o plânsul (la propriu) și a zis că vrea să ne mai vedem, că dacă organizez ceva ea vine no matter what, că nu-și poate imagina cum va fi fără mine șamd. No, hai dară. Cele rele să se spele.

Bun, ziceam că asta de mai sus e poza mai sănătoasă la cap. ”O luăm pe Greta pe sus”, a decretat apoi colega din stânga și au unit imediat vorba cu fapta. 

Ei, dar finalul a fost epic. ”Hai să ne prostim”, a propus Musiu Șarl, pus pe șotii cum i-e felul și n-a trebuit să zică de două ori.

”Greta, strânge-mă de gât!”, zise colegul în hanorac roșu. Adevăru-i că de ani de zile i-o promit. Bine, i-am tot promis și că-l voi castra, da' acuma nu puteam pentru-ca-să, na, mă-nțelegeți 😃 ”Cu plăcere”, i-am răspuns :))))) 

Ce-a ieșit, vedeți și voi. Am votat în unanimitate să se folosească această poză pentru viitoarele campanii de recrutări. Cu siguranță se va dovedi un important factor mobilizator. Vreau să zic, dăm cu toții impresia de oameni echilibrați și mulțumiți. Nu-i așa? 🙄

La despărțire, Musiu Șarl ne-a îmbrățișat pe fiecare în parte și mi-a mulțumit de două ori că l-am invitat. Mie-mi venea să-i zic, ”glumești? Pentru tine e de fapt toată chestia asta” :))

A fost frumos 🙂 O seară pentru totdeauna. Mâine începe ultima mea săptămână în firmă. Cred că va fi emoționant. Lumea a început deja să-și ia rămas-bun, unele colege - de la care nu m-aș fi așteptat - m-au îmbrățișat și au plâns. ”Cum o să fie aici fără tine?”. 

Păi... nimeni nu e de neînlocuit. O să fie 🙂 Fără mine.

Meandrele unei călătorii cu trenul: de la 45 de minute la 5 ore

Săptămâna asta am schimbul doi, așa încât naveta cu trenul este ceva mai suportabilă. Măcar nu mai trebuie să mă trezesc la 4, for a change. Problema este că e un mijloc de transport pe cât de comod, pe atât de labil. 

Am avut aproape în fiecare zi întârzieri (oh, please, sper că nu mai crede nimeni în mitul punctualității germane, care exact asta a devenit: un mit) și desigur că m-am indispus - oricum nu sunt într-o dispoziție tocmai trandafirie - dar ieri a fost, ei bine.... cu totul și cu totul deosebit. 

Ies din firmă la 18:05, e prea târziu să mai prind trenul de 18:12, deci stau pe peron până la 18:45 (gara cu pricina e nefuncțională și încuiată de ani de zile, biletele se cumpără de la automat). Plouă în șuvoaie, demult n-am mai văzut așa ceva, what a joy. Umbrela s-a declarat învinsă, m-am udat complet, cred că mi-aș putea stoarce lejer blugii. 

În fine, apare trenul, mă urc zgribulită, pornim. În 45 de minute ar trebui să ajungem. Dar după câteva sute de metri încetinește, târ-târ, târ-târ. Asta nu poate fi semn bun. Se oprește de-a binelea, conductorul străbate vagonul cu o moacă preocupată de zici că-n următoarele minute va declara război Statelor Unite, vorbește la telefon dar e prea departe să-l aud, în cele din urmă face un anunț la difuzor. Trenul nu mai poate înainta pentru că un pod  a fost inundat, drept pentru care facem ”o scurtă pauză”.

Ploua la fel de tare, deci personal nu vedeam rostul pauzei - nu e ca și cum s-ar remedia problema atâta timp cât continuă să plouă. Așteptăm vreun sfert de oră în incertitudine. Un tip începe să vocifereze că ”asta e bătaie de joc, cum își permit să ne țină aici?”. Păi nu te ține nimeni cu forța, reflectez eu, poftim de coboară și ia-o pe câmp, pe această mirifică vreme.

”Verdictul” este că trenul nu poate merge mai departe, ceea ceea ce nu mă surprinde. ”Să ni se aducă autobuz!”, zbiară tipul de mai devreme. Prietena lui îi ține isonul. ”Dacă trenul era plin s-ar fi comandat autobuz, dar sunteți numai 7 persoane în total, deci...”. Mai bine și-ar fi mușcat limba de trei ori. Mânia recalcitrantului se abate asupra nefericitului. 

Decid că nu-i mai suport răcnetele și mă duc în vagonul următor, unde găsesc patru bătrâni cu înfățișare atletică, îmbrăcați în trening. Fiecare din ei are bicicletă și aflu că se întorc dintr-o drumeție. Tot spre Bayreuth se îndreaptă. Sporovăim, socializăm, ca niște oameni sechestrați în tren ce ne aflăm. 

Bun, ce soluții avem totuși? Păiiii... nu prea multe, zice conductorul. Trenul se întoarce la capătul de linie (aflat la 20 de kilometri distanță). Acolo vom coborî și vom aștepta trenul de Nürnberg (!!), urmând ca de la Nürnberg să luăm trenul de Bayreuth. Un ocol de aproape 200 de kilometri. Formidabil sau ce?

Minunat plan, doar că avem de așteptat vreo 40 de minute pentru fiecare tren în parte. Adăugând la asta distanța pe care o vom parcurge, rezultă că vom ajunge la destinație în jurul orei 23. 

Am de ales între a mă apuca damblaua sau a mă amuza de ridicolul situației. Optez pentru a doua variantă. 

”Nu era tocmai în planul meu să ajung la Nürnberg în seara asta”, mustăcește unul dintre bătrâni, despre care aflu că se numește Gerhard, a fost arhitect și are 78 de ani.  Arată de cel mult 65. 

Pe drum stăm de vorbă. Ceilalți trei sunt bosumflați, mormăie ceva din categoria ”trebuia să ni se asigure aia și ailaltă”, apoi le cășunează pe mine. ”E bine de dumneavoastră, călătoriți lejer, doar cu poșeta, nu ca noi cu bicicletele”, mă boscorodește unul din ei. ”Vi se pare că e vreo diferență între mine și dumneavoastră din punct de vedere al modului în care voi ajunge acasă?”. Fazan, l-am încuiat. Gerhard îmi face cu ochiul.

Lăsând la o parte oboseala, agitația interioară, amărăciunea (”uite prin ce trec dacă nu mai am mașinuța”) și disconfortul cauzat de faptul că eram udă la picioare, a fost o călătorie interesantă. Am stat mai tot timpul de vorbă cu Gerhard, care mi-a povestit de concediile petrecute în Vietnam, Japonia sau Africa. ”Sunteți tânără. Nu acordați muncii o importanță mai mare decât are. Altele sunt lucrurile care contează cu adevărat”. 

Se întrerupe, cerându-și scuze: ”să o sun pe soția mea, să-i spun că tocmai fac un tur al regiunii și mai întârzii...”. 

Discuția e savuroasă, deși evident că n-o aud decât pe jumătate. 

- Da, Gerda, asta e situația, nu avem de ales.

Gerhard și Gerda, ce potriveală, mă gândesc eu.

- Stai liniștită, dragă. Ce să faci?? Unde vrei să vii cu mașina? Păi de la Bayreuth până unde ne aflăm acum sunt 60 de kilometri deja. Și pe asemenea ploaie, tu vrei să conduci? Se inundă podurile și ție-ți arde de condus?

Reflectez că, într-o situație similară, și eu aș fi o Gerda.

- Te rog să nu te mai agiți. Poți să te uiți în tihnă la ciudățenia aia de emisiune, profitând că de data asta nu-s acolo și nu pot comenta faptul că-ți pierzi vremea cu așa ceva.

Cum să nu îndrăgești un asemenea cuplu? 

Peste aproape trei ore l-a sunat ea. Eram la Nürnberg, așteptam să plecăm spre Bayreuth.

- S-a terminat emisiunea? Aha, și te-ai gândit să te mai agiți un pic, probabil te plictiseai. Oh, te rog, nu începe iar. Femeia germană își păstrează calmul.

Notiță mentală: să rețin chestia asta.

Plecăm. Peste un sfert de oră ne oprim în câmp. La naiba, nu din nou. ”Ne vom continua drumul în câteva minute”, ne asigură controlorul. 

- Ar face bine să fie doar câteva minute, mormăi eu, simțind că tocmai mi s-a topit ultima fărâmă de răbdare.

Gerhard râde.

- Femeia germană...  😃

Din fericire, chiar ”câteva minute” au fost, apoi am mers șnur până la Bayreuth. Între timp am aflat că avaria care provocase buclucul fusese remediată, se oprise și ploaia. De la gară am luat un taxi. Era 23:25 când am intrat în casă.

Azi dimineață mă simțeam ca și cum mă tocase careva cu bâta de baseball. Cum era aia cu femeia germană? 🙄

Un ”tribut” vechi de trei decenii

Cunoașteți, probabil, lozincile motivaționale care au devenit în bună parte laitmotiv - ”ai încredere în tine și în ceea ce simți, nu te lăsa influențat de ce spun alții, fii tu însuți”, blablabla și iar blablabla. Nu spun că n-or fi adevărate, dar dincolo de asta sunt exact ce-am zis - lozinci și puternic trebuie să fie cel care nu lasă vorbele altora să-i picure îndoiala în suflet. 

Eu nu cred că-s un om puternic. Cei care-mi cunosc ”traseul” vieții de până acum susțin că, dimpotrivă, numai o persoană puternică ar fi putut trece prin ceea ce mi s-a întâmplat mie, păstrându-și mintea cât de cât la locul ei. Personal consider însă că, dacă aș fi fost un om într-adevăr puternic, nu aș fi încercat în prag de 40 de ani să(-mi) demonstrez că ceea ce mi s-a spus cu aproximativ trei decenii în urmă nu e și nu a fost niciodată adevărat. 

Toată viața am fost destul de singuratică. N-am avut mulți prieteni, n-am avut ”o gașcă” (voi, cei de vârste apropiate, mai țineți minte cât de cool era să zici prin anii '90 că te duci la film ”cu gașca”?), în cluburi și la discotecă n-am mers decât de vreo 2 ori - exceptând taberele la mare, da' alea sunt altceva, nu se pun - și am fost la unul singur din celebrele chefuri studențești. Nu pot spune că m-a afectat chestia asta și parol nu sunt de părere că ar fi fost ceva anormal - așa mi-e firea și-n ziua de azi. Sunt doar foarte selectivă, nu vreo sălbatică. În școala primară am fost și victima unui bullying scos parcă din manual - cei mai expuși, se știe, sunt copiii mai solitari și retrași. Și-am suferit. Mult. Nu pentru că eram singură, ci fiindcă nu eram lăsată-n pace să fiu singură. 

”Asta pentru că ești antipatică și nimeni nu te suportă”, mi-a zis cineva din familie. Cineva foarte-foarte apropiat, atât de apropiat, încât afirmația asta m-a urmărit ani la rând. A continuat apoi să îmi explice: ”Și dacă eu nu te pot suferi, cum vrei să te suporte colegii tăi?”. 

Aveam vreo 10 ani pe-atunci, dar știam ce înseamnă cuvântul ăla. Antipatică. De-aș avea câte-un euro pentru fiecare dată când ruda asta mi-a zis că-s antipatică, aș deține o sumă frumușică. Habar n-am de ce mă considera așa. A, că nu mă putea suferi, de-asta nu mă-ndoiesc.  Dar antipatică? 

Aseară am fost la berărie. Cu 6 dintre colegii de serviciu și cu Musiu Șarl. Toți, ”convocați” de mine pe WhatsApp. ”Mi-aș dori ca înainte de plecare să mai beau o bere cu voi”, le-am scris în aprilie și toți au zis pe loc ”da”, cu variațiuni gen ”indiferent ce zi se stabilește, vin! Anulez orice-aș avea programat și vin” sau ”Dacă aș mai fi în compania aia, m-ar durea plecarea ta, dar bine că nu mai sunt”. (🙂)

Despre întrevederea cu ei voi scrie într-o postare dedicată, a fost o seară prea mișto ca să nu fie povestită separat. Și cred c-o să vă și arăt niște poze, ca să aveți o reprezentare a celor despre care am scris ani de zile 🙂 Acum însă, mai zic doar atât:

Oamenii ăștia au venit aseară numai și numai pentru mine. Toți, fără excepție, erau după o zi de serviciu. Musiu Șarl venise de la vreo 70 de kilometri și mai avea cam tot pe atât de condus până acasă. Unul dintre ceilalți a lucrat azi (și programul lui începe la 4:30 dimineața). Dar au venit să petrecem o seară împreună. Și a fost absolut fabulos.

Tu, cel care mi-ai zis că sunt antipatică, te-ai înșelat. Colegii mă plac și-mi vor simți lipsa. Seara trecută a fost o confirmare pe care, acum realizez, o așteptam de aproape 30 de ani. Mi-am dovedit mie ceea ce aveam nevoie să-mi dovedesc. Poate vreodată o să am tăria să-ți spun cât de mult m-a durut ceea ce mi-ai spus. Și sper să-ți pleci privirea. 

Fără titlu (da' cu nervi)

Mă distrez zilele astea ceva de groază.

Sunt prinsă în alambicatele hățișuri birocratice ale asigurărilor, ceea ce mă frustrează masiv (de parcă nu m-aș simți oricum ca bătută cu paru' de Bruce Willis, Schwarzenegger și Van Damme la un loc). Zeci de formulare de completat, povestit de numaiștiucâteori cum s-a întâmplat (ba Poliției, ba avocatei puse la dispoziție de asigurarea noastră, ba medicului, ba unui guguștiuc sanchi-specialist în accidente de muncă la noi în firmă - având în vedere că eram în drum spre serviciu, mă încadrez în categoria asta - ba unuia, ba altuia...).

Cică să depășesc momentul, mi se recomandă. Păi să-l depășească lumea care poate, că io cu mare plăcere iau notițe. Să văd și eu cum depășești o astfel de chestie, în măsura în care abia dacă ai terminat de istorisit vreunui pitpalac oficial, că te și trezești cu încă un formular pe care trebuie să scrii, ați ghicit, ”cum s-a întâmplat”.

Mi se pare așa de aiurea chestia asta. Eu n-am avut nicio vină, eu sunt victima unei stupizenii la granița nesimțirii, eu am pierdut (mult din punct de vedere material, foarte mult în plan logistic și enorm din punct de vedere sufletesc), deci aș merita să fiu scutită de toate frecușurile astea. Să primesc despăgubirile care-or fi de primit, deși în ce mă privește nicio sumă nu ar compensa ce am pierdut și basta, lăsați-mă să-mi revin. Să nu mai aud bufnitura aia sinistră de câte ori permit gândurilor să zburde slobode, să n-o mai caut pe Blackie cu privirea prin parcare, să-mi dispară gheara din suflet, pe care-o simt ori de câte ori aud un zgomot de portieră închisă.

(Da, știu că nu așa funcționează lucrurile și n-am decât să mă supun procedurilor, dar măcar pot să bombănesc pe-ndelete, nu?).

Altfel, e totul formidabil și nemaipomenit. Dacă până acum mă trezeam la 4:15 și la 5 plecam, săptămâna asta mă trezesc la 4:00 precis și la 4:30 ies din casă. Marș forțat aproape 3 kilometri până la gară, că nu e niciun autobuz la ora aia, ia trenul o oră, de la gara unde cobor mă ”culege” o colegă și parcurgem ultimii 8 kilometri până la serviciu cu mașina ei.

Aș fi putut primi o mașină de împrumut de la service, dar nu am vrut. Nu ar fi fost decât pentru câteva zile și nu mă văd în stare să conduc o mașină necunoscută, nu în starea în care sunt acum. Altădată am făcut-o (când Blackie era la reparat), dar de data asta nu mă simt capabilă.

Ce să vă zic, e așa mișto să mărșăluiești la 4:30 dimineața pe străzi, de n-am cuvinte. Bine că nu mai am decât două săptămâni jumate și basta. Duce-m-aș de aici mai repede, că de uitat înapoi n-o să mă uit.

Sunt aici

Nu bine.  Departe de a fi bine. 

A fost o săptămână cumplită, pe plan psihic mai ales. 

O să-mi revin eu, dar cred că mai e până acolo. 

Mulți oameni mi-au fost și-mi sunt alături. N-aș fi reușit să-mi țin biscuiții grămadă fără grija și suportul lor.  Și vouă vă sunt recunoscătoare pentru sprijinul transmis la postarea anterioară.

Am avut parte și de surprize, dar astea nu contează. Nu m-au decepționat, fiindcă nu mai am disponibil niciun colț de suflet pentru reacții de tipul ”nu e normal să fii atât de afectată că mașina e distrusă”. 

Really? Normal is not normal, cum ar zice Dr. House. 

Bear with me, vorba americanilor. Încă mă adun. Deocamdată mă bucur că au dispărut coșmarurile.

O să mă-ntorc. Nu știu dacă mai puternică, da-n tot cazul cu sufletul ciuntit. 

Aveți grijă de voi.

Roșu la semafor. Eu am frânat. Cel din spatele meu, nu.

A intrat în mine cu aproximativ 65 km/h (pe drum național fiind, nu în localitate). 

Timpul s-a comprimat pe moment, dar acum totul se derulează în mintea mea cu încetinitorul, haotic și înnebunitor.

Izbitura din spate.

Șocul. 

Prin forța pocniturii, mașina mea e împinsă vreo 10 metri mai în față (în mijlocul intersecției), unde se oprește.

Avariile care pornesc singure, portiera care se blochează (habar n-am de la ce, fie ca efect al impactului, fie ca urmare a deplasării suferite în urma pocniturii; nici nu mai contează...).

Trag de mâner, încerc să ies, din bord țipă toți senzorii. 

Mă împleticesc spre mașina cealaltă. Șoferul n-a ieșit încă, e evident șocat. Zic doar, cu o voce spartă: ”Semaforul! Distanța de siguranță!”.

Nu răspunde.

Era 5 și jumătate dimineața. Ieri.

Restul e așa, ca într-un film prost. 

Poliție, declarații, constatări.  Accidentul e în totalitate din vina celuilalt. 

 

Mi-e frig. Mă uit la mașinuța mea, la Blackie. Spatele e complet distrus, spart, îndoit, luneta s-a zdrobit în mii de cioburi mărunte. În adâncul sufletului, știu deja. E prea avariată pentru a mai ”merita” reparațiile, din perspectiva asigurărilor. Ulterior, ni s-a confirmat asta.

Polițiștii îmi explică, ”doamnă, ați avut noroc. La viteza pe care-o avea, dacă impactul vă arunca pe contrasens, de unde venea alt vehicul? E o intersecție mare, dacă venea ceva din dreapta chiar în momentul ăla?”.

Mda, știu că au dreptate, dar sunt complet amorțită și nu găsesc în asta nicio consolare.

De fapt, poate că sunt un fel de monstru de nerecunoștință, dar nici acum nu simt vreo bucurie la gândul că am scăpat din asta doar cu minore neplăceri (de ordin fizic).

Toată lumea-mi zice să mă bucur că n-a fost mai rău, că nu mi s-a întâmplat mie ceva.

Eu simt doar o imensă părere de rău și mi-e sufletul atât de greu, că nici dacă aș urla ca lupii la lună nu m-aș descărca.

Blackie s-a dus, pentru totdeauna.

Mașina e remorcată la service, eu mă duc la Urgențe. Tremur necontrolat și mi-e greață. Control, radiografie de coloană cervicală, toate oasele sunt la locul lor. ”Dar o să aveți dureri musculare destul de mari mâine”, zice medicul, ”e una din primele consecințe ale impactului din spate”. 

Scutire medicală, pastile.

Azi mă mișc în relanti, mă doare de zici c-am ridicat haltere cu gâtul. O să treacă, nu-i bai.

Închid ochii și aud mereu zgomotul ăla sinistru, retrăiesc iar și iar momentul pocniturii. 

Blackie....