miercuri, 22 mai 2019

Meandrele unei călătorii cu trenul: de la 45 de minute la 5 ore


Săptămâna asta am schimbul doi, așa încât naveta cu trenul este ceva mai suportabilă. Măcar nu mai trebuie să mă trezesc la 4, for a change. Problema este că e un mijloc de transport pe cât de comod, pe atât de labil. 
Am avut aproape în fiecare zi întârzieri (oh, please, sper că nu mai crede nimeni în mitul punctualității germane, care exact asta a devenit: un mit) și desigur că m-am indispus - oricum nu sunt într-o dispoziție tocmai trandafirie - dar ieri a fost, ei bine.... cu totul și cu totul deosebit. 

Ies din firmă la 18:05, e prea târziu să mai prind trenul de 18:12, deci stau pe peron până la 18:45 (gara cu pricina e nefuncțională și încuiată de ani de zile, biletele se cumpără de la automat). Plouă în șuvoaie, demult n-am mai văzut așa ceva, what a joy. Umbrela s-a declarat învinsă, m-am udat complet, cred că mi-aș putea stoarce lejer blugii. 
În fine, apare trenul, mă urc zgribulită, pornim. În 45 de minute ar trebui să ajungem. Dar după câteva sute de metri încetinește, târ-târ, târ-târ. Asta nu poate fi semn bun. Se oprește de-a binelea, conductorul străbate vagonul cu o moacă preocupată de zici că-n următoarele minute va declara război Statelor Unite, vorbește la telefon dar e prea departe să-l aud, în cele din urmă face un anunț la difuzor. Trenul nu mai poate înainta pentru că un pod  a fost inundat, drept pentru care facem ”o scurtă pauză”.

Ploua la fel de tare, deci personal nu vedeam rostul pauzei - nu e ca și cum s-ar remedia problema atâta timp cât continuă să plouă. Așteptăm vreun sfert de oră în incertitudine. Un tip începe să vocifereze că ”asta e bătaie de joc, cum își permit să ne țină aici?”. Păi nu te ține nimeni cu forța, reflectez eu, poftim de coboară și ia-o pe câmp, pe această mirifică vreme.

”Verdictul” este că trenul nu poate merge mai departe, ceea ceea ce nu mă surprinde. ”Să ni se aducă autobuz!”, zbiară tipul de mai devreme. Prietena lui îi ține isonul. ”Dacă trenul era plin s-ar fi comandat autobuz, dar sunteți numai 7 persoane în total, deci...”. Mai bine și-ar fi mușcat limba de trei ori. Mânia recalcitrantului se abate asupra nefericitului. 

Decid că nu-i mai suport răcnetele și mă duc în vagonul următor, unde găsesc patru bătrâni cu înfățișare atletică, îmbrăcați în trening. Fiecare din ei are bicicletă și aflu că se întorc dintr-o drumeție. Tot spre Bayreuth se îndreaptă. Sporovăim, socializăm, ca niște oameni sechestrați în tren ce ne aflăm. 

Bun, ce soluții avem totuși? Păiiii... nu prea multe, zice conductorul. Trenul se întoarce la capătul de linie (aflat la 20 de kilometri distanță). Acolo vom coborî și vom aștepta trenul de Nürnberg (!!), urmând ca de la Nürnberg să luăm trenul de Bayreuth. Un ocol de aproape 200 de kilometri. Formidabil sau ce?

Minunat plan, doar că avem de așteptat vreo 40 de minute pentru fiecare tren în parte. Adăugând la asta distanța pe care o vom parcurge, rezultă că vom ajunge la destinație în jurul orei 23. 

Am de ales între a mă apuca damblaua sau a mă amuza de ridicolul situației. Optez pentru a doua variantă. 
”Nu era tocmai în planul meu să ajung la Nürnberg în seara asta”, mustăcește unul dintre bătrâni, despre care aflu că se numește Gerhard, a fost arhitect și are 78 de ani.  Arată de cel mult 65. 

Pe drum stăm de vorbă. Ceilalți trei sunt bosumflați, mormăie ceva din categoria ”trebuia să ni se asigure aia și ailaltă”, apoi le cășunează pe mine. ”E bine de dumneavoastră, călătoriți lejer, doar cu poșeta, nu ca noi cu bicicletele”, mă boscorodește unul din ei. ”Vi se pare că e vreo diferență între mine și dumneavoastră din punct de vedere al modului în care voi ajunge acasă?”. Fazan, l-am încuiat. Gerhard îmi face cu ochiul.

Lăsând la o parte oboseala, agitația interioară, amărăciunea (”uite prin ce trec dacă nu mai am mașinuța”) și disconfortul cauzat de faptul că eram udă la picioare, a fost o călătorie interesantă. Am stat mai tot timpul de vorbă cu Gerhard, care mi-a povestit de concediile petrecute în Vietnam, Japonia sau Africa. ”Sunteți tânără. Nu acordați muncii o importanță mai mare decât are. Altele sunt lucrurile care contează cu adevărat”. 
Se întrerupe, cerându-și scuze: ”să o sun pe soția mea, să-i spun că tocmai fac un tur al regiunii și mai întârzii...”. 
Discuția e savuroasă, deși evident că n-o aud decât pe jumătate. 
- Da, Gerda, asta e situația, nu avem de ales.
Gerhard și Gerda, ce potriveală, mă gândesc eu.
- Stai liniștită, dragă. Ce să faci?? Unde vrei să vii cu mașina? Păi de la Bayreuth până unde ne aflăm acum sunt 60 de kilometri deja. Și pe asemenea ploaie, tu vrei să conduci? Se inundă podurile și ție-ți arde de condus?
Reflectez că, într-o situație similară, și eu aș fi o Gerda.
- Te rog să nu te mai agiți. Poți să te uiți în tihnă la ciudățenia aia de emisiune, profitând că de data asta nu-s acolo și nu pot comenta faptul că-ți pierzi vremea cu așa ceva.
Cum să nu îndrăgești un asemenea cuplu? 

Peste aproape trei ore l-a sunat ea. Eram la Nürnberg, așteptam să plecăm spre Bayreuth.
- S-a terminat emisiunea? Aha, și te-ai gândit să te mai agiți un pic, probabil te plictiseai. Oh, te rog, nu începe iar. Femeia germană își păstrează calmul.
Notiță mentală: să rețin chestia asta.

Plecăm. Peste un sfert de oră ne oprim în câmp. La naiba, nu din nou. ”Ne vom continua drumul în câteva minute”, ne asigură controlorul. 
- Ar face bine să fie doar câteva minute, mormăi eu, simțind că tocmai mi s-a topit ultima fărâmă de răbdare.
Gerhard râde.
- Femeia germană...  😃

Din fericire, chiar ”câteva minute” au fost, apoi am mers șnur până la Bayreuth. Între timp am aflat că avaria care provocase buclucul fusese remediată, se oprise și ploaia. De la gară am luat un taxi. Era 23:25 când am intrat în casă.

Azi dimineață mă simțeam ca și cum mă tocase careva cu bâta de baseball. Cum era aia cu femeia germană? 🙄

2 comentarii:

Anonim spunea...

Ti-am spus deja cit de mult imi place felul in care schitezi personajele? Ai un adevarat talent sa le surprinzi si in citeva fraze le faci "vivante", atasante. Aproape ca mi-ar fi placut sa fiu cu tine in tren sa-l ascult pe Gerhard! In fine, data viitoare (in caz ca se intimpla, ceea ce nu-ti doresc), aminteste-ti ca JK Rowling a creat Harry Potter intr-un tren care avea intirziere. A avut o intirziere atit de mare incit ea a avut timp sa imagineze toata povestea. Sau cel putin asta e legenda.
Jual

Greta spunea...

Îți mulțumesc, Jual :) Ceea ce mi-ai spus înseamnă enorm pentru mine. Poate că într-o bună zi o să am curaj să-ncerc mai mult...