Pe fondul unei recente contradicții avute cu o prietenă referitor la Germania și la nivelul de trai de aici, m-am tot gândit astăzi de ce iubesc eu atât de mult această țară.
Zic asta pentru că, fără să-mi fie teamă de cuvinte mari, eu într-adevăr îmi iubesc țara adoptivă. Dacă vrea careva să se certe cu mine, nu are decât să-nceapă s-o vorbească de rău și s-a asigurat de-un scandal. Iar dacă persoana nici nu trăiește aici, în funcție de cât tare m-am înfuriat, se prea poate să se fi ales c-un tărăboi cu farfurii sparte-n cap. Mă rog. Metaforic spus, că-mi mai ies vorbe... 🙄
Aceia dintre voi care-mi citesc blogul de mai mult timp vor fi știind că nu m-am sfiit să boscorodesc cu abnegație când ceva nu mi-a convenit prin partea locului, după cum am și folosit destul de frecvent expresia ”nici pe-aici nu sunt câini cu Brezel în coadă”. Dar în definitiv, consider că e o chestiune de... proporții și/ sau priorități. Lucrurile enervante (că nu le-aș considera greșite sau rele, numai pentru că mă scot pe mine din pepeni) sunt considerabil mai puține și de mai mică amploare decât cele foarte multe bune până la extraordinar, pe care le-am primit și de care încă ne mai minunăm uneori, după mai bine de-un deceniu de când viața noastră este aici.
Desigur, și proporțiile astea variază în funcție de particularitățile și felul de-a fi al fiecăruia. Unii n-ar putea trăi fără să facă săptămânal grătare, ”în gașcă”. Alții nu s-ar putea niciodată obișnui cu felul de-a fi al nemților - politicoși, dar în general distanți, până când ajung să dezvolte o relație mai apropiată cu tine. Este și motivul pentru care tind să fie considerați ”seci” în special de către popoarele latine, dar asta numai până când ajung să te cunoască, apoi sunt sociabili de nu mai scapi de trăncăneala lor și la nevoie te ajută mai mult chiar și decât dacă le-ai fi rudă. Asta ca să nu mai spun că există oameni cărora le place acest fel mai retras de-a fi. Mie, spre exemplu.
Cum spuneam, diferă de la caz la caz. Dar, sărind direct la concluzie, pot conchide că nu ajungi să-ți dai seama ce minune este această țară cu tot ceea ce implică asta, până când nu ajungi să trăiești aici, măcar un an de zile.
Nu ca turist, nici în călătorii de serviciu.
Ci ca simplu locuitor. Să ai treabă cu autoritățile locale, cu sistemul medical (fie și, după cum le doresc tuturor - numai pentru controale de rutină), cu sistemul de chirii, cu transportul în comun, cu Fiscul și-n general cu toate daraverile de zi cu zi. Abia atunci se va putea face cu adevărat diferența.
Revenind, am tot cugetat și am cristalizat următoarele motive:
Sistemul de sănătate
Cu mulți ani în urmă, omul meu a trecut printr-o serie de intervenții chirurgicale complexe și cu grad de risc de la mediu până la ridicat - toate, cu anestezie generală. Abia respiram în perioada cât era spitalizat și numai faptul că era extrem de bine îngrijit mă ajuta să dorm noaptea (partea cu mâncatul o cam săream). Nu eram demult în Germania și, având venituri încă mici, nici contribuția la sistemul de sănătate nu fusese glorioasă până atunci; or din ce-am mai aflat ulterior, intervențiile acelea, cu tot ce au presupus, au însumat câteva sute de mii de euro. Noi am plătit doar 10 euro pentru fiecare zi de spitalizare, ceea ce reprezintă o taxă standard pentru pacienții peste 18 ani. Ce șpăgi? Ce ”să pun asistentei ceva în buzunar, ca să nu mă lase fără calmant”?. Ce ”cât se dă la doctor, cât se dă la anestezist”? Nici nu-ți puteai închipui așa ceva în mediul acela curat, profesional, deopotrivă uman și eficient. Cu o singură excepție, operațiile au fost făcute de șeful de secție, deși acesta era profesor și-n general profesorii nu se ocupă ei înșiși decât de pacienții cu asigurare privată (ceea ce noi evident că nu aveam și nici n-o să avem vreodată).
Când te doare carnea pe tine de grija omului pe care-l iubești mai mult decât orice pe lume, nimic nu te poate alina mai mult decât să vezi că se are grijă de el cu adevărat și că se face totul pentru a-i fi bine și pentru a se recupera cât mai ușor.
Da, ăsta este sistemul, nu era ca și cum ni se făcuse o favoare (deși profesorul, de fapt, ne făcuse) și aici reprezintă normalitatea, dar nu este ceva de la sine înțeles în orice țară din lumea asta. Iată, în România oamenii plătesc niște contribuții deloc mici - și din păcate e binecunoscut cum sunt tratați pacienții în cele mai multe dintre spitalele de stat...
Că sistemul acesta este incredibil de bun s-a dovedit și cu ocazia pandemiei care-a lovit întreaga lume. Germania continuă să fie una dintre țările care s-au descurcat extraordinar și, cu toate că am idee despre forța sistemului, nu pot să nu fiu mută de admirație.
Infrastructura și sistemul de transport public
Bine-bine, știu că i-am boscorodit pe cei cu șantierele stradale și, mai recent, pe-ăștia cu lucrările de terasament (și o s-o mai fac, ce credeați?). Dar.
Nici nu mai menționez mobilitatea și legăturile, care sunt în cea mai mare parte foarte bine puse la punct. Însă când au deviat circulația și au înlocuit parțial metrourile cu autobuze, în stația care era punctul de plecare s-au aflat în fiecare zi angajați ai regiei de transport, care stăteau de la 5:30 la 9 dimineața și de la 16 la 18:30, numai pentru a îndruma oamenii unde să se ducă și ce autobuze să ia. Zilnic, timp de 3 săptămâni cât au durat lucrările, acolo i-am văzut. Mereu amabili, mereu zâmbitori, mereu ajutând - deși după câteva zile cred că trebuie să le fi ajuns cuțitul la os de stat în picioare ore în șir și repetat mereu același lucru.
Apoi, curățenia din trenuri, din autobuze, din metrouri. Intercity Expres, despre care am mai povestit pe aici. Căldura confortabilă iarna, aerul condiționat vara. Ambele bine gestionate, astfel încât să te simți comod, nu să-ți fie greață de cald sau să-ți înghețe urechile și capul.
Detalii, veți spune. Da, dar detalii de zi cu zi, care fac diferența atunci când ai parte de ele cu regularitate. Rețineți ce am zis referitor la a trăi măcar un an aici....?
Oportunități de reconversie profesională
Nu-mi mai reiau povestea, că am mai scris de multe ori despre asta. De la jurnalism la logistică, acum pe o poziție bunișoară în transport feroviar, fără nicio specializare în domeniu. Doar cu muncă pe brânci și oameni care m-au sprijinit și mi-au dat șanse (fără de care munca mea ar fi fost în van).
Dar să vă zic pe scurt povestea unui coleg de la fostul job. Basarabean cu cetățenie română, la vreo 45 de ani, nu știa deloc germană, soția lucra la un atelier de ceva gen mecanică fină și aveau 3 copii.
Îl puseseră la rampele de încărcare. L-am ajutat la început cu traduceri de proceduri și protecția muncii și s-a așternut omul pe treabă. Cum merge, îl mai întrebam când ne intersectam pe secție. ”Merge, merge, doamna Greta! Mă bucur că pot să muncesc!”. Îi râdeau ochii în cap de entuziasm. După vreo două săptămâni, ambele schimburi se certau pe el. ”Puneți-l pe tura noastră!”. ”S-o credeți voi, nu vi-l dăm”. Și asta nu pentru că ar fi vrut să profite de conștiinciozitatea lui, dar cine nu și-ar fi dorit un coleg destoinic, amabil și care nu se văicărea niciodată de munca grea?
Îl mai ajutam ocazional, când voia să-i roage pe șefi să-i dea o zi liberă și-n general când avea nevoie de lămuriri pentru care i-ar fi trebuit germană. Era mereu curios referitor la diferitele protocoale și procese, punea întrebări, își lua notițe cu puținul pe care-l putea înțelege. După alte câteva săptămâni, aveam să aflu că se apucase de cursuri de germană. ”Păi cum să stau așa, fără să înțeleg limba țării?”.
A demisionat cu vreo câteva săptămâni înainte de mine. Fusese la interviu la firma unde lucra soția lui, îi impresionase și-l angajaseră și pe el. Soția făcea o calificare de doi ani, plătită de firmă, copiii erau la școală și-n paralel învățau limba, cel mai mic mergea la grădiniță. Viața lor se stabilizase și intrase pe făgașul cel bun la numai vreo 8-9 luni de când se mutaseră.
Când ne-am luat rămas bun, m-a îmbrățișat. ”E incredibilă Germania, Greta. Am muncit 25 de ani în țara mea și n-am avut nici a zecea parte din cât am aici după niciun an”.
Ultimele vești despre ei sunt că și-au luat credit pentru propria locuință și el face cursuri de șofer pe autobuz. ”A fost o ocazie și e gratuit, de ce să nu iau și permisul ăsta?”.
Sistemul de protecție socială și, în general, stabilitatea
Nu e nicio fericire să ajungi la cei de la oficiul de șomaj, dar dacă se întâmplă, în general ai parte de sprijin până reușești să reînnozi firul. Inclusiv din punct de vedere material. Sunt în măsură să știu asta, pentru c-am trecut și pe-acolo. Nu e o perioadă de care să-mi aduc aminte cu plăcere, dar funcționara în ”portofoliul” căreia eram a făcut tot ce i-a stat în puteri să mă ajute (în condițiile în care Germania abia ieșea din criză, iar job-urile erau oricum pe sponci) și m-a încurajat mai mult decât i-ar fi cerut-o fișa postului.
Ca idee, conceptul de siguranță socială este luat foarte în serios aici.
Curățenia, verdele, farmecul orașelor care păstrează aerul medieval
Dacă vizitați Bamberg, Bremen, Rothenburg ob der Tauber sau partea cunoscută drept ”orașul vechi” din Nürnberg - ca să nu dau decât câteva exemple care-mi vin pe loc în minte - îi veți înțelege pe scriitorii care spun că fiecare piatră din Germania ar putea spune o poveste. Am văzut multe locuri frumoase până acum, dar cred că printre cele mai frumoase sunt cele care nu se regăsesc în niciun ghid turistic.
Posibilitățile de integrare
Am mai scris asta cu ani în urmă: în opinia mea, numai cine nu vrea nu se integrează în Germania. Și nu e nicio problemă, fiecare decide pentru sine și nu e deloc obligatoriu să-ți clădești viața aici dacă nu simți că asta-ți dorești și că aici poate fi, cu adevărat, casa ta. Dacă însă vrei să o faci, vei avea ocazia să descoperi o lume de-un șarm pe care nu l-ai fi crezut posibil.
E adevărat că germenele discriminării încă mai rezidă în unii oameni, dar din fericire nu ei sunt cei care formează majoritatea. Mâna sus cine-a pomenit pădure fără uscături...
Despre cum se poate ”și altfel” și despre ceea ce reprezintă o mostră de integrare am scris un articol, cu ani în urmă. Vă invit să-l citiți,
acesta este. Vă povesteam despre una din interacțiunile mele cu refugiații pentru care Germania în general și Angela Merkel în special a fost atât de blamată.
Cele multe și mărunte
Cum spuneam mai devreme. Aparatul administrativ. Contactul cu autoritățile locale, pentru indiferent ce. Traiul de chiriaș (în principiu, sistemul este mult mai favorabil chiriașului decât proprietarului și există multe reglementări de natură să prevină abuzurile). Brutăriile și măcelăriile deținute de persoane private, unde patronul frământă el însuși coca, afumă carnea și vinde la tejghea. Incomparabilele târguri de Crăciun.
Toate cele de mai sus, dar și multe altele pe care nu le-am mai inclus, contribuie la menținerea unui nivel ridicat și constant de calitate a vieții și de liniște pe care le consider un ”capital” extrem de prețios și care mă fac să cred că Germania este una dintre cele mai recomandabile destinații pentru cei care vor s-o ia de la capăt pe alte meridiane.
Postări
