Mostre din viața în Germania (X)

Postarea de astăzi va fi poate un pic mai subiectivă (nu că altele de până acum n-ar fi), pentru că e legată de un aspect care uneori m-a întristat, alteori m-a agasat, iar câteodată m-a enervat de-a binelea. Azi, după ce-am citit cel de-al patrulea episod din serialul Alexandrei, am deschis editorul de text determinată să mă exprim pe tema dătătoare de nervi. Și nu numai.

1) Dacă ați parcurs primele 3 episoade, v-ați putut face o idee despre iadul parcurs de Alexandra în Spitalul de Arși din București. Despre nepăsarea medicilor, despre lipsa lor de compasiune, despre dezinteres și slaba lor pregătire profesională, care i-a făcut să ia decizii greșite. Despre infecțiile trecute sub tăcere. Despre durerile infernale. Despre asistente, infirmiere și kinetoterapeute care s-au implicat din tot sufletul și datorită cărora, cel mai probabil, Alexandra și alți pacienți au supraviețuit. 

În cel de-al patrulea episod - ”Veșnic pacienți, câteodată oameni” - Alexandra a ajuns într-un spital german. Diferența este ca de la noapte la zi. Are propria ei rezervă, totul este curat, cald, steril. Echipamente performante. Un mediu care o face să se simtă în siguranță. Medicii nu sunt aroganți. I se explică detaliat toate procedurile planificate. Cadrele medicale sunt blânde, fac tot ceea ce ține de ele pentru a-i ușura durerea și, în general, pentru a o ajuta.

Află că și aici va trebui să facă băi și, terorizată de ceea ce îndurase în România, întreabă dacă vor durea. I se spune că nu (practica lor este să înmoaie cicatricile cu uleiuri și substanțe intens hidratante) și i se explică detalii despre procedura aceasta, altminteri barbară.

”-În mod normal, în faza critică, băile marilor arși se fac sub analgezie serioasă, sedare, anestezie, nu când aceștia sunt complet treji. Șocul durerii uriașe nu este ceva ce pacientul ar trebui să experimenteze din cauza actului medical. Suferă și așa cumplit. Nu e permis să contribuim și noi la supliciu”. 

Într-adevăr, disconfortul resimțit a fost minim, incomparabil cu experiența din România. Când procedurile devin dureroase, medicii o întreabă dacă mai rezistă sau vrea să facă o pauză - și se opresc ori de câte ori le solicită ea. Este întrebată mereu dacă vrea calmante mai puternice, doctorii sunt impresionați de rezistența ei la durere. Deh, la ce experiență a acumulat... Aici nu i se spune ”nu primești nimic mai puternic”. Mai târziu, în faza operațiilor, chirurgul face eforturi mari pentru a-i salva degetul arătător, compromis de medicul din România care i-a deschis, fără să fie nevoie (și pe viu) articulația. Eforturile dau rezultate, degetul Alexandrei este salvat.

Competență. Grijă față de om. Răbdare. Compasiune. Umanitate. Pe toate le găsește Alexandra în spitalul din Germania, la absolut toate cadrele medicale cu care interacționează și care se ocupă de tratamentele ei. 

”La final, îi mulțumesc și îmi strânge mâna, empatic.

-Îmi pare rău că nu pot să fac mai mult…

Medicul acesta ne-a primit aici cu toate problemele noastre, cu infecțiile, cu exigențele ridicole ale Ministerului în ceea ce privește hățișul de acte cerute clinicii și cu întârzieri de plată. Nu ne-a umilit niciodată. Nu a făcut presiuni. După ce România ne-a aruncat la gunoi, el ne-a acceptat din toată inima și ne-a deschis porțile vindecării, într-un moment în care ne credeam condamnate la o viață de chin. A trecut peste atribuțiile lui doar ca să ne ajute. Din compasiune. Pentru că este un om bun. Și tot el spune că îi pare rău că nu a putut să facă mai mult!”.

Pentru Alexandra, contrastul dintre România și Germania este nimicitor. Acum înțelege mult mai bine diferențele, înțelege de ce ar fi avut nevoie și se va întreba tot restul vieții cum ar fi fost dacă ar fi avut parte de la bun început, imediat după incendiu, de tratamentul din spitalul german. Sau dacă nu de la început, măcar mai devreme.
Și dacă lipsa dotărilor din spitalul românesc ar putea fi explicată, atitudinea nemernicilor care-și ziceau doctori nu are absolut nicio justificare. Niciuna.

Am mai spus-o și cu alte ocazii. Eu n-am fost încă internată aici; experiențele mele au fost doar la nivel de cabinet. Chiar și cu puținul pe care l-am experimentat am fost uluită de grija lor, de cât de atenți erau, de cât de preocupați să nu mă doară o procedură sau alta. Pe-atunci nu vorbeam germană, dar ne înțelegeam în engleză. ”Please tell me if it hurts, ok? I'll give you something stronger. It mustn't be any pain”. Le pasă. Au fost educați să le pese.
Pe de altă parte, omul meu a fost spitalizat de mai multe ori. Tratat de fiecare dată cu grijă, respect, competență, umanitate. Intervențiile chirurgicale au reușit foarte bine. Și profesorul care l-a operat pe el a trecut peste atribuțiile sale, ca să-l ajute.
”Cum v-aș putea mulțumi vreodată?” l-a întrebat la ultimul control.
”Să vă amintiți din când în când de noi, cei din secție”, i-a răspuns profesorul, cu un zâmbet.

Aceasta este Germania. Germania căreia i se reproșează de către alte state că ar fi arogantă. Că prea se crede superioară și „mai cu moț”. Că de fapt nu e vreo mare scofală nici aici. 

Ba este. Chiar este MARE scofală. Cine nu crede, să o întrebe pe Alexandra. Și până ajunge să o întrebe, să citească cele 4 episoade ale calvarului ei. Diferența se vede și din avion. Din păcate, după cum veți citi în articol, nici doctorii nemți nu au putut realiza imposibilul. În mare parte din cauza complicațiilor cauzate de infecții, Alexandra nu va mai fi niciodată ca odinioară.

Vedeți? De aceea - dar nu numai de aceea - îmi ies uneori din pepeni când citesc sau aud că Germania nu e mare chestie. Pentru că eu am termeni de comparație concreți. Nu atât de concreți precum Alexandra; am fost și sunt foarte norocoasă din punctul ăsta de vedere. Chiar și așa, am trăit destule încât să apreciez ceea ce are această țară de oferit.

2) Una dintre principalele chestiuni pentru care Germania în general și Angela Merkel în special a fost blamată se referă la problema refugiaților. Vai de mine, ce mai freamăt acum cinci ani, ce mai zbucium. Cât de înjurată a fost Merkel. Se prevedea Apocalipsa, n-o să mai rămână nimic din Germania, o să devină țară de ”muslims”, o să pățească și o să i se întâmple.
Lăsând cifrele să vorbească de la sine, iată cum stau lucrurile după o jumătate de deceniu:

Aproximativ 1.000.000 de refugiați a primit Germania în 2015, atrăgându-și un val de critici fără precedent pentru politica imigraționistă permisivă. Acuzațiile de populism și grandomanie aduse Angelei Merkel erau printre cele mai inofensive.

Cinci ani mai târziu, din acest milion de oameni:

- 350.000 lucrează cu normă întreagă;

- 55.000 sunt integrați în programe de Ausbildung (o școlarizare de 2 sau sau 3 ani, cu accent pe partea practică, la absolvirea căreia vor avea o meserie), pentru care limba germană este indispensabilă;

- 10.000 studiază la universități.

Circa 570.000 primesc încă ajutor de la stat, dar unii dintre ei lucrează cu contracte part time. 

 

(sursa) 

Așadar aproape jumătate de milion de oameni, care au venit în Germania pentru a-și da un reset și a începe viața de la zero. Au ales să muncească și să învețe. Iar Germania le-a oferit această posibilitate.

Da, știu că Germania menționase cotele unice obligatorii, iar protestele multor țări au fost masive. Personal, cred că dreptatea e pe undeva pe la mijloc. Normal că o țară se înfurie dacă i se impune ceva; pe de altă parte, ideea era ca toate statele membre ale Uniunii Europene să-şi asume o responsabilitate egală pentru migranţii care ajung pe ţărmurile europene.
Dar nu s-a mai auzit nimic legat de ce-au făcut celelalte țări; nici dacă au preluat imigranți, nici câți, nici ce demersuri de integrare au făcut concret pentru acei oameni, nici ce s-a întâmplat cu ei. Despre Germania, în schimb, se știe ce-a făcut în această privință. Și pentru asta, dar nu numai pentru asta, eu o respect infinit.