Câțiva preoți pe care i-am cunoscut

Zilele trecute am avut o discuție cu o doamnă, despre probleme ale vieții - mă rog, subiectul în sine era de fapt unul cât se poate de concret, dar nefiind vorba despre mine desigur că nu voi detalia. Îmi spunea că traversează una dintre cele mai dificile perioade ale vieții ei și că nu demult a căutat sprijinul unui preot ortodox. Voia doar să-și verse sufletul și să primească alinare și un sfat. Alinare și sfat pe care nu le-a găsit, preotului părându-i-se mai potrivit să o certe și să o condamne.

Aș vrea să fac o paranteză. Consider că relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune absolut și profund personală și nimeni nu are dreptul de-a face vreun comentariu în această privință. Ai dreptul doar să respecți opinia și credința (sau necredința, după caz) celuilalt, nu să-ți exprimi nepoftit opinia pe subiect. De asemenea, în ceea ce mă privește fac foarte clar diferența între Dumnezeu și biserica privită ca instituție. Nu mă duc la biserică pentru a-L căuta pe Dumnezeu, Îl găsesc în sufletul meu când simt nevoia; și referitor la preoți, după cum știm... despre atât de mulți se aud blestemății și nelegiuiri care te îngrozesc. Foarte puțini au rămas adevărați slujitori ai Domnului și încă și mai puțini nu s-au dat robi banului. Am avut norocul de-a cunoaște patru dintre aceștia; și despre ei simt nevoia să scriu astăzi.

La drept vorbind, despre unul dintre ei (primul, în ordine cronologică) am mai scris acum niște ani buni. A stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003 (nici nu-mi vine să cred, au trecut aproape douăzeci de ani de atunci...). Cu o zi înainte aflasem că omul de care mă îndrăgostisem era însurat. Am fost devastată. Nu știam unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Nici nu vedeam pe unde merg pe stradă, atât eram de distrusă și mi se părea că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă și rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București.
M-am gândit că biserica catolică este întemeiată pe principiul confesiunii; și s-a dovedit că nu mă înșelasem.  ”Nu sunt catolică, sunt ortodoxă”, i-am spus preotului, ”mi-e inima grea, pot să vorbesc cu dumneavoastră?”. ”Nu are importanță în ce religie ați fost botezată. Ați venit aici căutând sprijin, și asta voi încerca să vă ofer”.
M-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. După aproape două decenii încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.
Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine. Omul acesta a fost providențial, nu cred că va ști vreodată ce sprijin mi-a fost, într-un moment critic. 

Al doilea era preot la o biserică mică, ortodoxă, tot din București. Îl cunoșteam de ani de zile, îmi știa frământările, mă ascultase cu enormă înțelegere. Mereu a avut un cuvânt bun și o încurajare pentru mine. La vreo câteva luni de când începusem relația cu dumnealui jupânul, ne-am dus împreună la biserică pentru că am vrut să i-l prezint. ”Părinte, el este băiatul pe care-l iubesc” 🙂 . Așa am simțit.

Cel de-al treilea de care îmi amintesc era preot în Davos (Elveția). Am mai povestit pe aici că meseria omului meu ne-a dus - de mai multe ori chiar - în această localitate splendidă, în care-n alte împrejurări n-am fi ajuns probabil niciodată. Acolo l-am cunoscut pe acest preot, care mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. O căldură și-o omenie ca a lui, mai rar. Momentul de care o să-mi amintesc pentru tot restul vieții este când, invitându-ne la cină la el acasă în seara de Revelion, am pus masa împreună. Spontan, a început să cânte ”Yesterday”, cunoscuta melodie a formației Beatles. O știam și am cântat-o împreună: el un vers, eu un vers și împreună refrenul.  Au trecut 17 ani, dar nu există să ascult ”Yesterday” și să nu mă gândesc la el. N-am să uit cât oi trăi, momentul a avut în sine ceva înălțător.

Și încheind, încă un preot cu omenie și har am cunoscut la Piatra Neamț. Cu atâta suflet și compasiune a slujit la înmormântarea mamei, cu atâta omenie mi-a vorbit când am fost acum câteva luni la biserica lui... Am plecat liniștită și încrezătoare de la el. Și cu siguranță îl voi mai căuta când mai ajung în orașul în care m-am născut.

Da, preoți adevărați, cu har și cu suflet, încă există. Cred însă că e nevoie de foarte multă șansă pentru a-i găsi, și cu atât mai mult atunci când ai nevoie de ei.