Să credem în visele noastre 🙂

Exact în urmă cu zece ani la ora asta, îmi tremura sufletul de emoție și atâta bucurie aveam în inimă, încât mă gândeam c-o să-mi iasă din piept.
Îmi trăiam unul dintre cele mai mari vise. Mă aflam la Concertul de Anul Nou de la Viena (reprezentația de pe 31 decembrie), dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin Mehta.

A trecut un deceniu de-atunci, dar nu am uitat absolut nimic din seara aceea. A fost o minune de care aveam nevoie și pe care mi-o dorisem cu atâta intensitate, încât simțeam că-mi arde inima.
Și dincolo de asta, pentru mine a fost dovada că uneori, visele devin realitate. Fie și cele foarte îndrăznețe.

Cu gândul acesta îmi iau rămas bun de la 2024 și mă pregătesc să-l întâmpin pe 2025.

Și pentru că am vorbit despre concert, ia să urmez tradiția de câțiva ani și să încerc să ghicesc cine va fi dirijorul din 2026. După cum am mai spus și-n alți ani, din punctul meu de vedere nimeni nu merită onoarea asta mai mult decât Semyon Bychkov; cred însă că următorul este fie Gustavo Dudamel, fie Andris Nelsons. Personal, sper să fie cel dintâi. Vedem mâine.

Visele se împlinesc 🙂. Să avem speranță. Să credem.
Fie ca anul 2025 să ne fie prielnic, bun și îngăduitor cu visele noastre.

Vă îmbrățișez, dragii mei și vă mulțumesc pentru încă un an în care mi-ați fost aproape ❤️.

Valsând printre amintiri 🙂

Zilele astea am realizat că tocmai se împlinește un număr rotund de ani - ba chiar dolofan, aș zice - de la niște momente frumoase din viața mea, de care-mi aduc aminte cu drag. Și pe care-mi doresc să le evoc împreună cu voi. 

❤️🌹29 decembrie 1994. Eram în vacanță, desigur (clasa a IX-a) și tocmai mă trezisem dintr-un somn de după-amiază. Mă înființez în sufragerie și-mi pică ochii pe un trandafir într-o vază, care cu siguranță nu era acolo când mă dusesem la culcare. Ce-i cu ăla, întreb.
- E de la Bogdan, zice tata.
Am căscat ochii cât castronașele în care făcuse maică-mea răcituri.
- Da, a fost pe-aici cât dormeai și-a zis că revine. Nu era să se ducă înapoi cu floarea, continuă taică-meu pe un ton firesc, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca fostul prieten, de care mă despărțisem în termeni nu tocmai amicali în urmă cu 8 luni, să apară la ușă neanunțat și cu un trandafir în dinți. (Mă rog, partea cu dinții e de la mine 🙄).
Dau din mână a ”cin' te-o crede” și mă instalez la televizor.
- Treaba ta, da-n locul tău eu mi-aș face patul și un pic de ordine în cameră. Doar dacă nu vrei să stai cu el aici în sufragerie, cu mine și cu maică-ta.
Evident, nu voiam 😁 dar nici nu-l credeam. Mă tot uitam la trandafir, căruia din punctul meu de vedere îi lipsea o explicație logică și mi-era imposibil să cred că e de la Bogdan. ”Cum să vină după atâta vreme? Și-n fond, ce vrea? Poate el a uitat ce s-a întâmplat în primăvară, da' eu sigur n-am uitat, eeee drăcie”. Încercam să mă montez singură, dar ți-ai găsit. Eram îndrăgostită lulea, îi dusesem dorul ca nu știu ce și când a sunat la ușă peste vreo jumătate de oră am simțit că mi se topesc genunchii, deși eram chitită să mă las greu 😀.
Restul, cum se zice, e istorie. Se întorsese pentru că și lui i-era dor de mine și ”nu știam dacă ai prieten, dar mi-am asumat riscul”. Poftim de rezistă, Greto, dacă poți! Nu puteam, nici nu voiam, așa că am reînnodat firul unde se rupsese și-am rămas încă aproape doi ani împreună.

Fotografia e tot din 1994, dar dinainte de-a ne despărți - eram la ziua lui, împlinea 14 ani. Nu știu dacă se vede pe moaca mea, dar eram amorezată până peste urechi.
Bogdan a fost primul meu prieten și-mi voi aduce mereu aminte de el cu drag și nostalgie. A ținut și el la mine, foarte mult chiar (a doua oară ne-am despărțit îmbrățișându-ne, după ce amândoi înțeleseserăm că efectiv nu mai mergea. Inclusiv pentru că eu traversam o perioadă cumplită pe care-am gestionat-o cum am putut, dar a avut și asta un preț. Am păstrat legătura și ne-am revăzut periodic până pe la finalul lui 2000). În retrospect cred că eram prea mici pentru o relație adevărată. Niciunul nu era pregătit de fapt, însă ne-am dorit, am încercat (platonic, silvuple 🤫) și-o bună bucată de vreme a mers.
Mi-aș dori să-l revăd la o cafea. Avem atâtea amintiri de despletit și eu am câteva chestii să-i spun. Între altele, c-a avut dreptate în anumite privințe, ceea ce la 16 ani nu eram dispusă deloc să recunosc.
Poate se va întâmpla într-o bună zi.

🍰 🎼 Zece ani mai târziu, pe 29 decembrie 2004, eram cu bunica în excursie la Viena. Avusese unul dintre cei mai grei ani ai vieții ei: bunicul murise în primăvară. Fuseseră căsătoriți timp de 59 de ani și erau primele sărbători de iarnă fără el. Familia a decis s-o scoată din cotidian și era cel mai logic s-o însoțesc eu. Nu lucram în perioada respectivă (îmi pierdusem job-ul cu niște săptămâni mai devreme și aplicam de zor, fără să-mi fac mari speranțe; ceea ce nu știam încă era că unul dintre interviurile la care tocmai fusesem urma să-mi aducă cel mai mișto serviciu pe care l-am avut până acum) și pe lângă asta, nici anul meu nu fusese deloc ușor. Cu siguranță aveam nevoie de-o pauză, din cam toate punctele de vedere.
Excursia a fost organizată de o agenție de turism și am călătorit cu autocarul. Era prima dată când călătoream cu bunica și moaaa, ce partener mișto de drum s-a dovedit a fi 😀. La cei 80 de ani împliniți, era cea dintâi ieșire din țară pentru ea și se bucura ca un copil de absolut tot ceea ce vedea. Avea umor cât cuprinde și toți colegii de călătorie o îndrăgiseră.
Din ce-mi aduc aminte am dormit o noapte la Budapesta și una la Salzburg (ale căror centre le-am vizitat), iar de acolo am călătorit întins spre Viena. ”Ia uite, Buna”, i-am zis arătându-i un indicator, ”încă zece kilometri până la Viena”.
”Ca de la Piatra Neamț la Girov”, a mustăcit bunică-mea 😃.
A fost încântătoare. Nu s-a plâns niciodată de oboseală, a făcut față cu brio la tot programul, se minuna de toate plimbările, de vizitele la palatele Schönbrunn și Hofburg, se autoironiza că nu se descurcă singură cu robinetul și dușul la hotel (așa cum mi se întâmplase și mie la prima ieșire din țară, când fusesem în Grecia cu doi ani înainte), mă făcea să râd toată ziua. Și câtă nevoie aveam să râd...
Într-o zi, ghidul ne-a dus să mâncăm de prânz la un local destul de mare, unde era mai mereu coadă la servire. Am găsit o masă și ca să economisim timp am trimis-o pe ea să ia mâncarea, iar eu m-am dus la coada pentru băuturi (unde era mereu mai multă lume).
- Ce-ți iau? o întreb.
- O bere. Iau două fripturi, da?
- Da. Nu trebuie să spui nimic, îi arăți în galantar și-i dai banii.
- Las' că mă descurc eu, zice.
Ceva mai târziu, stând la rând la băuturi (în partea opusă a localului) am realizat că uitasem să-i spun să ia și cartofi și ea n-avea cum s-o facă nevorbind nici engleză, nici germană. Era o mare de oameni acolo, greu de răzbit până la ea, riscam să pierd rândul... Asta e, mi-am zis, mâncăm fripturile fără garnitură și gata, sunt destul de măricele oricum.
Ne-am întors în același timp la masă. Bunică-mea așeza tacticoasă farfuriile cu friptură și... cartofi prăjiți.
- Wow, bravo, cum de te-ai descurcat să iei și cartofi?
- A, simplu. I-am spus băiatului ”te rog, domnu', pune și niște barabule acolo!” 🤣🤣🤣.
Râd și-acum când mi-aduc aminte și încă mă-ntreb dacă asta n-o fi fost versiunea vieneză a bancului cu românii din Calafat ajunși la Paris 😀.
Am întâmpinat anul 2005 valsând cu ea pe ritmuri de ”Dunărea Albastră”, în fața primăriei din Viena 😊. Ar fi minunat să vă pot arăta o fotografie de-atunci cu noi două, însă toate pozele cu ea sunt într-un album aflat la Piatra. Drept pentru care va trebui să vă mulțumiți cu mine (din ce-mi amintesc, poza e făcută la Prater).

Mda, n-arătam tocmai rău acum 20 de ani. Și ceea ce nu știam era că unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele tocmai începuse 🙂.

❤️ 🎶 Și bineînțeles, trebuie menționată și 29 decembrie 2014. Ziua în care mă pregăteam de plecare spre Viena pentru a-mi împlini unul dintre cele mai mari vise: Concertul de Anul Nou, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin 🥰. Dar despre asta, povestim mai detaliat zilele următoare.

2024. Putea fi mai bine, dar a fost bine

Am stat și m-am gândit cum să scriu textul ăsta, mai precis ce să-i spun lui 2024. Practic, n-am ceva anume să-i reproșez. Privind retrospectiv a fost un an destul de bun, dar având în vedere melasa depresivă în care mă împleticesc de vreo două luni, nu-mi pare rău că se încheie peste câteva zile.

🖤 Anul acesta va rămâne cel în care mi-am luat rămas-bun de la bunica mea, al cărei centenar îl sărbătoriserăm în primăvară. Sper că și-a găsit liniștea și că s-a reunit cu bunicul, care-o aștepta acolo de două decenii. 

🧳 Am fost pentru prima dată la Barcelona, am descoperit o nouă țară (Malta) și ne-am îndeplinit mai vechea dorință de-a vizita și cealaltă parte a Siciliei. Ne-am bucurat de tot ceea ce am văzut, vizitat și experimentat, deși unele dintre concluziile pe care le-am tras ar putea sugera contrariul. În viitor, nu mai vrem să mergem în vacanță în mijlocul verii decât dacă e-n scop clar de-a sta la plajă (Grecia, de exemplu), iar în ceea ce privește Sicilia, ne-a plăcut incomparabil mai mult partea văzută cu doi ani în urmă. Hotărât lucru, să mergi în explorări în toiul verii nu e pentru noi. Și cum nu suntem genul care să mergem undeva 2-3 săptămâni doar ca să stăm ca niște fleici la soare (cum ar spune Hercule Poirot), probabil concediile de iulie-august se vor rări, în favoarea celor de septembrie sau poate chiar octombrie.

🎼 Pe Zubin nu l-am revăzut în acest an. Sper că se va întâmpla în primăvara lui 2025, la un concert din Berlin pentru care ne-am luat bilete. Îmi este foarte dor de emoția benefică și de energia pozitivă date de muzica lui, audiată în spațiu și timp real. Însă până atunci mă bucur să aflu vești bune despre el și să citesc despre concertele pe care tocmai le-a susținut (la Los Angeles, bunăoară). 

🚂 Pe plantație e-n linii mari ok, deși cred că ar fi fost loc de mult mai bine. Not great, not terrible, văd că iar mă-ntorc la vorba asta, că o mai folosisem nu demult. Înghit și mergem mai departe. Sper ca anul viitor să fie mai blând inclusiv pe partea asta. 

✒️ În plan personal am citit mai mult și de asemenea, am scris mai mult pe blog. Faptul că am fost mai disciplinată în ceea ce privește acest ultim aspect nu poate decât să mă bucure. Mi-aș dori să spun că tendința va continua, dar să nu punem căruța înaintea cailor. Eu mă voi strădui, în orice caz. 

După cum spuneam la început nu închei anul 2024 într-o formă psihică prea înălțătoare, dar sunt liniștită și recunoscătoare pentru tot ceea ce am realizat și ceea ce mi-a dăruit. 

2025, cred că tu știi deja ce-mi umblă prin cap de-o bucată de vreme încoace. Te rog să fii bun cu noi și să mă ajuți să găsesc ceea ce-mi doresc.

Gând de Recunoștință 💚

Crăciunul acesta este exact așa cum mi l-am dorit. Cu odihnă, lenevit pe canapea (de unde mă ridic doar ocazional, ca de pildă pentru a scrie textul ăsta fiindcă laptop nu mai am demult, nu că mi-ar trebui), mâncat diverse bunătăți nu neapărat tradiționale (exceptând salata de Boeuf, la care nu renunțăm, cu toată activitatea migăloasă pe care o presupune), în căsuța noastră decorată festiv și mai presus de toate acestea, cu omul meu.

În Ajun am fost ca de obicei la piesa de teatru jucată de copii, precum și la cele două slujbe (la ora 17:00 și la ora 23:00). Piesa a fost ceva mai lungă anul ăsta, iar micii s-au descurcat excelent; fiecare își știa perfect rolul și cântecele pe de rost, aspect cu atât mai impresionant cu cât a fost destul de mult text de învățat. Expresivi, implicați, o adevărată bucurie să-i privești. De data asta, pentru mine a fost un  pic și personal: încă de la prima slujbă de Crăciun a omului meu aici (în 2018), remarcasem o fetiță. Avea undeva între 4 și 5 ani atunci și interpreta pe unul dintre îngeri, cam singurul rol pe care i-l poți da unui copil atât de mic. La vremea respectivă m-a înduioșat nu doar faptul că era extraordinar de frumușică, dar și că - plictisită, probabil, adică să nu uităm ce vârstă avea și îngerii nu prea au în general roluri lungi - se juca absentă cu propria fustiță, într-un gest de-o drăgălășenie cu totul aparte. M-a topit de la prima vedere și de-atunci mereu întreb ce mai face L.
Am revăzut-o în fiecare an, în piesele de Crăciun și nu numai, fiindcă a rămas o prezență constantă în corul de copii. La un moment dat prin octombrie, povestindu-mi despre organizarea piesei de teatru, omul îmi zice ”ah, uite ceva ce probabil o să-ți placă: anul ăsta, L. va fi Fecioara Maria”.
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat piesa ❤️. Maria este unul dintre rolurile principale și aproape că nu există fetiță care nu și l-ar dori. Vine însă și cu provocări pe măsură, iar mica de L. s-a dovedit foarte conștiincioasă. Nu a lipsit de la nicio repetiție, a învățat perfect textul, s-a pregătit.
Aproape mi-au dat lacrimile când am văzut-o pe scenă. A crescut, dar și-a păstrat dulceața și pentru mine tot ghindoaca mititică a rămas, care își vântura fustița. M-am simțit ca un fel de cloșcă urmărind-o cât de bine juca și cânta. Cu adevărat, copiii sunt cel mai mare miracol 🙂.

Cele două slujbe au fost impresionante. Îmi place mult și mă impresionează predica evanghelică-luterană (care oricum are multe puncte comune cu ceea ce cunosc eu din religia ortodoxă, ca de exemplu la fiecare slujbă se rostesc Crezul și Tatăl Nostru), dar dincolo de asta, îmi plac foarte mult cântecele de Crăciun. Nu le știu pe de rost, dar mi-am însușit binișor melodiile și mi se umple sufletul de bucurie să le cânt alături de întreaga comunitate (se distribuie întotdeauna pliante cu programul slujbei și versurile cântecelor). E greu de descris, dar am avut un sentiment înălțător de prea-plin, de asimilare și integrare, și în principal, de recunoștință.

Iată, acesta este cântecul meu cel mai de suflet 🧡. Se numește ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) și provine din Franța secolului al XVIII-lea. Refrenul îmi face pielea de găină și aproape-mi dau lacrimile de fiecare dată când intonez ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!”, în acompaniamentul de orgă al omului care este totul pentru mine.



Mă uit în jur și realizez o dată în plus că pentru mine, acesta este Crăciunul perfect. Nu-mi doresc absolut nimic în plus față de ceea ce am acum și mi-e sufletul plin de recunoștință. Mulțumesc, Doamne!

Anul ăsta am cumpărat pentru prima dată o coroniță de Advent.

În fiecare dintre cele 4 duminici premergătoare Crăciunului, se aprinde câte o lumânare. Prima reprezintă Speranța, a doua Dragostea, a treia Bucuria și cea de-a patra Pacea). Cuvântul Advent  provine din cuvântul latin “adventus”, care înseamnă “venirea”. E o tradiție catolică și protestantă, dar este frumoasă și de mult îmi doream una.

A venit și Moș Crăciun, care printre altele mi-a adus ceva foarte drag mie.

Dincolo de bucuria de a-mi îmbogăți exclusivista mea colecție, am scuturat din cap a neîncredere: cum e posibil să nu fi știut (eu!) că a fost lansat un nou Blu-Ray cu dragul meu Zubin? Da' chiar c-am fost depresivă în ultima vreme 🤨.

Așa. Acum tocmai dat drumul Blu Ray-ul cu Concertul de Anul Nou din 2015 (cel la care am fost 😍). Mă pregătesc să intru în atmosferă, vă dați seama 😀 și ce mod mai nimerit de-a face asta decât evocând unul dintre cele mai mari vise care au devenit realitate?

Sper că sunteți bine și că vă este cald în suflet în aceste zile. Vă îmbrățișez strâns pe fiecare în parte. Voi, cei care-mi sunteți aproape, sunteți un cadou minunat pentru mine, și vă sunt foarte recunoscătoare 🥰.

Salată de weekend (62)

Mai târâș, mai grăpiș, a trecut și săptămâna asta.

🎄Vineri seara am fost pentru a doua oară în Piața de Crăciun, pentru că ne mai rămăseseră de testat niște anume bunătăți și prima dată nu avuseserăm ”loc” pentru toate.
Găsit, testat, not great not terrible. Aroma se dovedește uneori a fi un fals profet. Așa a fost și-n cazul de față: mirosul era mai îmbietor decât gustul în sine. Mno, asta e. O curiozitate mai puțin. Ne-am consolat apoi cu un langoș, respectiv cu o clătită cu ciocolată albă. Suspectez că se subînțelege cine a ales ce 🤔. Ah, și aceeași persoană care a ales clătita s-a ținut și de un cornet de castane coapte, pentru că de ce nu.
Ne-am plimbat, admirat, intrat și prin câteva magazine, băut (iar) vin fiert. Nu știu ce-i pun în el, frate, că mereu e mai bun decât cel de la supermarket (care este gata condimentat, doar cât să-i dai un clocot. La târg însă are un chelcășoz în plus, probabil mai adaugă vreun oarece când îl încălzesc).
Suntem foarte norocoși, mi-am și ne-am spus de mai multe ori pe parcursul plimbării. Și foarte, foarte recunoscători. 

🖤Apoi am ajuns acasă și am citit despre nenorocirea din Magdeburg, din aceeași seară. Un medic psihiatru originar din Arabia Saudită, care locuiește în Germania din 2006, a intrat cu mașina în oamenii aflați la Piața de Crăciun.
5 morți, între care și un băiețel în vârstă de 9 ani.
205 răniți, dintre care 40 în stare gravă.
Motivele nici nu sunt relevante. Este cu atât mai tragic cu cât vorbim de un om cu studii, care trăiește de aproape 20 de ani în această țară, așadar se putea considera că s-a integrat și asimilat locului. Și totuși, vineri seara a provocat o tragedie.
Nu sunt cuvinte să descrie dimensiunea ororii. Ne-am gândit la piețele din Hamburg și am realizat că și aici s-ar putea întâmpla. Accesul mașinilor în zona căsuțelor de lemn este parțial blocat de niște bariere din material plastic, dar cine vrea să facă așa ceva nu se lasă oprit de asemenea detalii.
Aparte de asta, mă-ntreb dacă-și pune cineva problema pacienților pe care i-a tratat acest individ. Repet, este medic psihiatru. În opinia mea, toți pacienții lui ar trebui chemați la evaluare. Cine poate ști ce le-o fi plantat în minte...? Bine, ăsta e doar un gând ca atâtea altele, nici nu știu dacă din punct de vedere legal ar fi posibil având în vedere confidențialitatea pacientului etc, dar nu poți să nu-ți pui și problema asta...

🥏 Marți am avut evenimentul de Crăciun cu lumea de la serviciu - Eisstockschießen. Da, știu cum sună 😀, dar credeți-mă pe cuvânt că e interesant. Echivalentul în engleză este curling (și ăsta sună cumva 🫣). A avut loc în aer liber și diferența este că nu a fost pe gheață, ci pe o suprafață lucioasă, dar mai puțin alunecoasă. Bonus, vremea a ținut cu noi (vreo 8 grade fără ploaie - pentru decembrie în Hamburg e mare pleașcă, vă zic).
În sinea mea speram să fie la fel de fain ca bowling-ul de la Paris din primăvară, dar trăgând linie nu s-a comparat, deși ne-am distrat bine. Eram însă încotoșmănați în geci și spațiul era cam îngust, prin urmare ne-am cam înghesuit. Prestația mea n-a fost nici pe departe atât de onorabilă ca la bowling, nici măcar după ce m-am însuflețit cu o cană de vin fiert.
Cred că ar merita încercat primăvara. Alt elan ai când arunci chestiile alea fără să tragi după tine geaca și bocancii...

🙋‍♀️ Altminteri, lupt să-mi revin cât de cât din punct de vedere psihic. Mâine după munci mă duc întins la farmacie să-mi recomande oamenii ăia cea mai bună și asimilabilă variantă de supliment de magneziu. Nu știu cum de-am uitat de el, în alți ani mă apucam de cură încă din octombrie (când știam că se apropie perioadele dificile), dar acum iau doar vitamina D și de amicul magneziu uitasem cu desăvârșire.
Între timp, fac ce pot: mai un Harry Potter, mai un Zubin. Celui din urmă chiar s-ar cuveni să-i cer scuze, fiindcă a fost leacul meu de suflet ani și ani la rând, iar acum l-am uitat. Însă l-am regăsit unde-l lăsasem iar el, bun și generos cum îl știm, mi-a readus un dram de liniște sufletească și de bine interior 😊. Sper ca în martie să-l regăsesc în spațiu și timp real, la concertul pentru care ne-am luat bilete... 

Vă doresc o săptămână cât mai bună și spor la pregătiri! 🙂 Ne citim zilele următoare.

Încotro?

Săptămâna trecută m-am oprit în târg după serviciu, în scopul de-a mă vântura nițel prin magazine. Ceea ce mi-a reușit timp de-un ceas și jumătate.

Dincolo de Piața de Crăciun, au făcut tare frumos oamenii pe aici 🙂. Ca-n fiecare an, de altfel.

Am intrat în câteva magazine, m-am oprit la un chioșc pentru o clătită cu ciocolată albă (my guilty pleasure. Știu că nu e sănătoasă, dar aproape am pierdut socoteala anilor de când m-am lăsat de fumat, deci am nevoie de un viciu. Și nu, cafeaua nu se pune, că asta e parte din kit-ul zilnic de supraviețuire) și m-am tot uitat în jur, umplându-mi sufletul de frumos.

Speram c-o să funcționeze.
Doar că nu prea a.

Realitatea e că citatul ăla motivațional pe care-l vedem periodic în Social Media cu mesajul ”Remember when you were praying for what you currently have” este cât se poate de valabil în cazul meu, dintr-o mulțime de puncte de vedere. Sunt conștientă de lucrul ăsta în fiecare zi, dar plimbându-mă zilele trecute pe Mönckebergstraße am realizat asta o dată în plus.
Desigur, nu am totul - dar cine are? Și oricum, ceea ce nu am se încadrează în mare parte la categoria ”chestii cu care am făcut demult pace”, așadar sunt într-un sertar separat, de unde n-am de gând să le mai scot prea curând la iveală. Poate chiar niciodată. Stau bine acolo unde stau.

Sunt, cu adevărat și din tot sufletul, recunoscătoare.

În același timp, nu sunt bine. Flirtez tot mai intens cu oboseala cronică și burnout-ul și ce e mai stupid în povestea asta e că nu-mi dau seama de ce.
Volumul de muncă e mare, dar a fost și mai mare de-atât și m-am descurcat bine. E drept că 2024 n-a fost neapărat un an ușor, dar în comparație cu ultimii doi ani a fost mai mult sau mai puțin ca o plimbare în parc. În anii anteriori am fost mult mai aproape de fundul prăpastiei și totuși am reușit să mă cațăr pe margine.
Sau cel puțin așa crezusem.
Ori poate ceea ce se întâmplă acum e urmarea luptei din ultimii ani cu mine însămi. Mi s-or fi terminat și mie bateriile. Poate că plecarea bunicii m-a afectat mai tare decât crezusem. Nu știu, dar ceea ce văd de ceva timp că mi se întâmplă nu e (de) bine.
Epuizare, pe cam toate planurile.

Partea proastă e că nu se întrevede nicio posibilitate de-a mă odihni în viitorul apropiat. Cele câteva zile de Crăciun nu se pun la socoteală, fiindcă am sentimentul că nu vor fi nici pe departe de ajuns.

Aia e, bite the bullet and keep going... Simțeam nevoia să scriu despre asta, întotdeauna scrisul m-a ajutat. Or veni și zile mai bune. Între timp, trebuie să mă descurc cumva și să mă mențin la suprafața apei.

Ne citim. Să aveți grijă de voi și în măsura în care vă stă în putere, vă rog să nu vă lăsați să ajungeți ca mine.

Misterul magneților

Următoarea întâmplare ar putea să fie una imaginară.
Sau ar putea să nu fie.
Sau - mai știi? - ar putea să fie reeditarea unui anumit moment al lui Jesse din serialul ”Breaking Bad”. (Nu știu dacă l-ați văzut, dar dacă nu, n-am cuvinte să vă spun cu cât entuziasm vi-l recomand. Este o bijuterie).

 

Presupunem, așadar, că lucrezi cu abnegație și dintr-odată monitorul calculatorului se stinge. Orice i-ai face nu poate fi convins să-și bage mințile-n circuite și să-și vadă de funcționat, ca orice calculator cumsecade. Și ai treabă de crăpi și numai de crizele lui de personalitate n-ai timp... Prin urmare, ce-ți rămâne de făcut - suni la pitpalaci.
- Ați încercat să dați restart?
Evident c-ai încercat, dar mai încerci o dată. Monitorul stins continuă să te sfideze, deși calculatorul e încă pornit.
- Când și-a făcut ultimul update?
”Când era bunica fată”, reflectezi tu și dacă ai avea timp sau nervi (sau ambele) ai sta să te gândești la câteva alte mijloace metaforice pentru a-i explica pitpalacului, într-un mod cât mai diplomatic posibil, că nu ai idee când mama dracului și-a făcut marafetul ăsta ultimul update și de unde naiba era să știi că trebuia să ții minte chestia asta?
În fine, poți să lucrezi de pe un calculator din stocul de rezervă dar chestiunea în sine te umple de draci, ai pierdut timp, ia de-ți refă shortcut-urile și ce mai aveai prin ogradă, iar periodic ai de răspuns și la întrebările pitpalacești.
- Ați mai avut probleme cu el? (Nu, s-a purtat frumos până acușica). Ați remarcat că se mișca mai lent? (Nu, dar zici că ar trebui să-l pun la dietă, sau poate să meargă la sport?) S-a mai stins vreodată monitorul din senin? (Nu, deși cred că uneori se plictisise de moaca mea, chestie pentru care nu l-aș putea condamna).

Pitpalacul se regrupează.

- Aveți obiecte metalice, electronice sau magneți în apropierea calculatorului?
Îu. Pe-asta n-ai văzut-o venind.
- Errmm. Nu.
- Ce aveți pe masă, mai precis?
Oare de ce-ți aduci aminte de personajul ”Micuțul” din romanele lui Sven Hassel? ”Nu te împotrivi, Micuțule, nu te împotrivi”. (Fără legătură cu subiectul: Micuțul era în realitate un individ masiv, care arăta oricum, numai mic nu).
Așa, deci nu te împotrivești și reciți cu obediență.
- Monitor, căști, tastatură, mouse, telefon.
(Și cana de cafea, dar asta-n mod sigur n-ar fi suspectă).
- Bine. Aveți pe dumneavoastră obiecte metalice sau accesorii magnetice?
Piu-piu 🙄.
- Ceasul și verigheta.
(Și cercei, dar sunt din ceva material ceramic, fiindcă perioada asta a anului e dedicată accesoriilor de sezon. Drept pentru care sunt la fel de nevinovați asemeni cănii de cafea).

Preț de câteva momente reflectezi dacă nu cumva ar fi mai bine să te urci pe acoperiș. Calculatorul într-o mână, umbrela în cealaltă (v-am mai zis, la Hamburg plouă mult), despletită. Păi ori ne contopim cu natura, ori ce facem aicea.

În orice caz, toată scena asta (fie ea imaginară sau dimpotrivă) îți amintește al naibii de bine de Jesse Pinkman și povestea lui cu magneții. Și parcă-ți vine chef să revezi anumite secvențe din ”Breaking Bad”...

Să (încercăm să) ne relaxăm

Demersul de a mă detașa de ceea ce se întâmplă în România este cu atât mai dificil cu cât situația a evoluat în felul în care a făcut-o. Nimeni nu știe ce va fi și tot ceea ce putem face e să așteptăm. Iar asta se dovedește uneori al naibii de complicat.
Îmi propun totuși să perseverez în demersul de a-mi ocupa mintea cu altceva și de-a nu mă mai gândi la situația din țară. Oricât am specula, oricum suntem prea mici - a se citi, prea neînsemnați - pentru a ști ce se întâmplă în culise de fapt. Când va veni momentul vom vota din nou cu cine-o fi să fie și que sera, sera.

Schimbând așadar subiectul, ieri am fost la Piața de Crăciun. Pentru prima dată anul acesta, dar nu și ultima. Asta întrucât am pus ochii pe mai multe chestii bune de mâncat pe care vrem să le testăm și e nevoie de sesiuni repetate, ca să zic așa 😀.

Cu minore excepții, decorațiunile din Hamburg sunt aceleași în fiecare an. Și totuși de fiecare dată mi se par tot mai frumoase.

Vremea a fost acceptabilă - în sensul că n-a plouat, ceea ce pentru luna decembrie în Hamburg este mare scofală, vă spun. Drept pentru care era atât de aglomerat, încât realmente nu puteai să avansezi un pas fără să dai din coate, la propriu. Nu aveai răgaz să stai să te uiți la una-alta, că te lua valul mulțimii. Pentru un moment-două chiar m-am gândit cum ar fi dacă un nebun ar scoate un cuțit și-ar începe să atace la nimereală. În privința asta n-ai cum să te aperi. Altfel, nimic de zis, piețele (că sunt mai multe în centru) sunt bine protejate, în sensul că accesul mașinilor era blocat de bariere și am văzut mulți polițiști. Mai mult decât atât nu văd ce s-ar putea face pentru protecția mulțimilor.

Ne-am hotărât destul de repede ce voiam să mâncăm. Omul meu a rămas fidel preferinței lui din anii anteriori - Dresdner Handbrot, o plăcintă saxonă cu brânză topită în aluat cald și cu șuncă sau ciuperci, iar eu am mers pe stilul clasic: vreau un cârnat prăjit, am decretat. Mă luase de cap aroma de grătar. L-am împrietenit cu niște ciuperci coapte cu sos de usturoi și, desigur, o cană de Glühwein. Orgasm caloric și mai multe nu. Dar am mai avut loc și pentru o clătită cu Nutella și cireșe.

Am ”plimbat” bucatele pe una dintre cele mai cunoscute artere din Hamburg - Mönckebergstraße. Aveam un zâmbet până la urechi. Mi-am adus aminte de primul Crăciun făcut aici, în 2018, când omul era în perioada de probă și-mi doream din tot sufletul să iasă bine și să mă pot muta în splendoarea asta de oraș.

Ne-am adus aminte și de primul nostru Crăciun împreună, în 2005. Ajunul ne-a găsit în Köln, iar de Crăciun eram în Elveția, unde omul meu avea treburi. N-au fost neapărat niște zile ușoare atunci, dar cu siguranță rămân printre cele mai frumoase zile din viața mea.

Până la Crăciun a rămas un pic mai mult de două săptămâni. Eu zic să încercăm să ne relaxăm, să răsuflăm un pic și să lăsăm în urmă stresul ultimelor săptămâni, cel puțin până după Anul Nou. Avem nevoie de un răgaz.

De suflet, de drag și de sezon

O să devin un fel de moară hodorogită, dar ultimele săptămâni au fost și continuă să fie grele, iar deocamdată nu promit să devină mai ușoare. Muncă pe brânci, stres, presiune, iar ceea ce se întâmplă în țară face să mi se chircească sufletul. Îmi este frică și nu pot face abstracție de asta. În câteva ore începe votul în diaspora. Aș vrea să pot spera, dar nu mai găsesc forță.

Încerc să mă destind în lumea reală și să-mi ocup mintea cu altceva. Am început să citesc ”Miraj”, ultimul roman din trilogia ”Vincent și Mina” de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus și în weeekend plănuiesc să încep un serial nou (am nevoie de-o oarecare diversiune după ”Sherlock”, pe care între timp aproape că l-am învățat pe de rost 🙈). Mă gândesc, de exemplu, la ”Mentalistul”. Nu știu cum s-a întâmplat de nu l-am văzut până acum și n-ar fi rău să remediez chestia asta.

Mâine este cea dintâi sărbătoare a iernii. Ca-n fiecare an, mi-am pregătit cerceii de sezon. Și pentru că-n ultimii ani mi-am îmbogățit colecția, m-am gândit să v-o arăt din nou 🙂.

E foarte posibil să mai adaug câteva perechi până la sfârșitul anului, dar devin tot mai mofturoasă în privința asta. Că deh, îmi place să am de unde alege și paradoxal - deși tema e mai mult decât generoasă - oferta nu e din cale-afară de diversificată.

Ne-am decorat căsuța și am făcut, desigur, și brăduțul. Același de 15 ani și mi-e tare drag de el ❤️🎄❤️. Ne-a făcut atâtea Crăciunuri mai frumoase, inclusiv în anii când ne era greu și mă bucur de fiecare dată când îl aduc din boxă și-l repun în drepturi.

”Nimeni nu rămâne pe dinafară”, le-am spus globurilor când m-am apucat de lucru (da, vorbesc cu globurile. Nu întrebați 🙉. Doar v-am zis că-s stresată). Și m-am ținut de cuvânt: nimeni n-a fost omis. Iar rezultatul final îmi place foarte mult.

Vă doresc tuturor să vină Moș Nicolae la noapte și să lase un cadou în ghetele fiecăruia. Vă las și eu ceva: un gând bun, cu tot dragul 🥰.

Cum (nu) râdem cu nemții

V-am mai povestit cu altă ocazie că, luați în ansamblu, nemții nu strălucesc atunci când vine vorba de simțul umorului. Desigur, excepții există întotdeauna, dar nu despre asta e vorba acum. Ei bine, dacă tot am stat azi mai bine de-o jumătate de oră priponită într-un metrou care nu putea avansa din motive de (iar!) ceva turbulențe de ordin tehnic, m-am gândit să vă povestesc două exemple aflate la poli opuși. 

🚂 Asta e mai veche, nici nu știu cum de-am uitat să v-o spun, că m-am distrat copios la momentul respectiv.
Mecanicul, după ce lumina s-a stins în metrou timp de vreo 2 minute cât s-a aflat într-o stație:
- Oi, oi, oi, îmi cer scuze pentru momentul de întuneric, sper că nicio doamnă nu a rămas însărcinată 😀.
Te pomenești că asta o fi versiunea locală pentru glasul roților de tren, am reflectat eu.

🫤 Vă spuneam că astăzi am stat pe loc undeva între stații, prilej de neratat pentru a mă îmbăta din ambrozia și nectarul înțelepciunii călătorilor din imediata proximitate. Ca de exemplu, o cetățeană a povestit (la telefon), îndelungat și foarte-foarte-foarte amănunțit despre fantastic de amuzanta ei experiență de azi dimineață. De la măcelărie.
N-am fost atentă la întreaga polologhie, vă dați seama. Dar cu siguranță am reținut ultima parte. Posibil să fi fost din cauză că a repetat-o, estimativ, de vreo 376273462 de ori.
- ... și atunci măcelarul s-a uitat la mine și a spus: ”vă dau și un cârnat gratis!”.
Și dă-i și râzi. Și mai repetă o dată, și iar dă-i și râzi. Și tot așa a ținut-o minute în șir.

Ce, ce. Vreți să spuneți că nu-i amuzant? 🙄
Mda. Așa ziceam și eu.