O amintire stranie despre ziua de azi

Am scris când s-au împlinit 20 de ani, am scris și la 25, nu puteam să las să treacă ziua în care se împlinesc 30 de ani fără s-o fi marcat cumva.

Trei decenii de la operația care m-a schimbat în toate felurile posibile. O viață de om, s-ar putea spune. Vremea lui ”de ce eu” a trecut demult, iar celelalte întrebări - chiar dacă nu și-au aflat răspunsul - au fost puse într-un sertar a cărui cheie nu știu pe unde e și nici nu intenționez s-o mai caut. Trecutul e trecut, așa mi-a fost dat, o să fiu mamă într-o altă viață. Da, mi-a fost cumplit de greu, dar am ieșit cu bine din asta și până la cap și la coadă, e tot ceea ce contează.

În context - și pentru că am avut ocazia să mă conving din nou de asta relativ recent - mi-am adus aminte despre ceva ce mi s-a întâmplat la vreo două luni după operație. Ceva care poate părea ciudat și n-aș fi crezut posibil, dacă n-aș fi trăit experiența eu însămi.

Mie n-a trebuit să-mi spună nimeni ce mi se întâmplase. Am aflat singură, după două luni - într-un fel inedit, aș zice. Din senin, fără să fi avut nici cea mai vagă idee și fără să fi văzut vreun document medical. N-aveam niciun motiv să cred că fusese mai mult decât mi se spusese că a fost, drept pentru care nu mă preocupa deloc subiectul. Răul trecuse, eram în plin proces de refacere (și de îngrășare, că ieșisem din spital cu mai puțin de 40 de kilograme, drept pentru care făceam concurență unui ogar aflat la dietă), încheiasem cu bine anul școlar, mă bucuram de vacanță, devoram cărți de Jules Verne, Agatha Christie și Karl May. N-aveam nicio grijă, nicio apăsare.
Și într-o noapte de început de iulie, am visat. O voce venită de nicăieri care, pe scurt și în cuvinte simple, mi-a spus exact ceea ce se întâmplase în timpul operației. Ce făcuseră chirurgii, respectiv ce extirpaseră.
Da, știu cum sună toată chestia asta, dar vă jur că lucrurile s-au petrecut exact așa cum v-am povestit.

M-am trezit cu un sentiment de ”ce naiba a fost asta?” și pe moment n-am dat atenție, dar atât de ciudat și de ”asta de unde-a mai apărut?” mi s-a părut, încât i-am povestit mamei.
În clipa când i-am văzut expresia feței, am știut că nu fusese doar un vis.

Mulți ani mai târziu, în terapie fiind, i-am relatat psiholoagei întâmplarea. N-a fost deloc mirată și mi-a spus că, de fapt, este un fenomen destul de răspândit. ”Corpul știe ce i s-a întâmplat”, a zis ea. ”De fapt și tu știai, dar nu realizai că știi. Ai devenit conștientă că știi atunci când ai fost pregătită pentru asta”.

Treizeci de ani mai târziu, subiectul continuă să mi se pară fascinant. Sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le cunoaștem legate de mintea și de corpul nostru.

Cam atât pentru ”aniversarea” de astăzi 🙂. Nu știu dacă la ”borna” de 35 de ani o să mai scriu despre asta. Cel mai probabil nu. Va rămâne pentru totdeauna o anume nostalgie. Un dor... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.