Preludiu pentru povestea unei clipe

Vineri, 29 aprilie 2011.... nu, don’t get me started cu nunta secolului, ca de aia cred c-au auzit si triburile de papuasi. Asta in ciuda faptului ca protagonistii n-au facut, in umila mea opinie, altceva mai semnificativ decat ca s-au nascut, au studiat la aceeasi universitate, s-au indragostit, el a intrebat-o intr-un elicopter deasupra Kenyei „Will you...?“ si ea a zis „Yes, I will“. Ok, s-au nascut in familii aparte, sunt tineri, (ultra)celebri, frumosi, vor avea un rol in istoria lumii etc etc etc.

Dar nu despre ei vorbim acum si nunta lor nu e singurul eveniment important care are loc vineri. Chiar daca nimic nu va fi mai intens reflectat in ziare (exceptand cazul in care Obama e rapit de extraterestri, iar rapirea e transmisa in direct, dovedind o data pentru totdeauna ca experimentul Roswell a fost real).

Dincolo de extrem-de-mediatizata nunta, vineri se mai intampla ceva. Unul din cei mai mari dirijori pe care-i va fi avut vreodata lumea implineste 75 de ani.

Ceva mai devreme, am vazut pe BR Klassik un interviu cu el. Spre surpriza mea, vorbeste germana (de altminteri n-ar fi trebuit sa fiu prea surprinsa, tinand cont de faptul ca, inca de la sfarsitul anilor '50, colaboreaza indeaproape cu Filarmonica din Viena). Interviul n-a fost lung – s-a vrut, de fapt, un fel de avanpremiera pentru materialele care vor fi difuzate vineri (BR Klassik va ignora cu gratie ce se intampla la Westminster Abbey, fiind un post de nisa).

Mi-a facut o imensa placere sa-l revad si sa-l ascult. Zubin Mehta a vorbit detaliat, intr-o germana cursiva (cu micile ezitari si fraze scurte specifice unui vorbitor non-nativ), despre inceputurile carierei sale muzicale, dragostea lui pentru muzica clasica ascultata ani in sir exclusiv pe placi de pick-up, imensul impact pe care l-a avut intotdeauna Viena in ceea ce priveste directia pe care o ia muzica clasica si motivul pentru care indrageste atat de mult Filarmonica israeliana (al carei dirijor va fi pana va depune bagheta, fiind numit in acest post „pe viata“).

“Este intotdeauna o bucurie pentru mine sa lucrez cu IPO (Israel Philarmonic Orchestra), fiindca membrii acesteia canta frecvent in cvartete si, prin urmare, fiecare se regaseste mult mai bine in ansamblul orchestrei”, a explicat el. In mod foarte diplomatic, a dat de inteles ca e una din cele mai bune orchestre cu care a lucrat vreodata. Explicatia consta in faptul ca, obisnuiti sa cante in cvartet, instrumentistii sunt mai receptivi, tind sa asculte mai mult ce canta restul orchestrei si se armonizeaza mai bine.

Interviul a fost urmat de o inregistrare de la Semperoper din Dresda. Zubin Mehta a dirijat poemul simfonic “Asa grait-a Zarathustra”, de Richard Strauss. Mi-a placut, am urmarit avand permanent un zambet difuz pe chip si mi-am adus aminte (pentru a cata oara?) de sansa mea. Sansa de a fi audiat doua concerte sustinute de orchestra Filarmonicii israeliene si dirijate, de cine altcineva, decat de el.

De asta spuneam mai sus ca mi-a facut placere sa-l revad. Cu toate ca nicio emisiune sau concert televizat nu se compara cu senzatiile pe care le-am trait facand parte din auditoriu.

S-a intamplat in septembrie 2005, cu ocazia festivalului “George Enescu”. Am fost acreditata, am mers la concerte (la cate am reusit sa ajung) si despre unul dintre ele am scris. Vineri voi publica pe blog materialul respectiv. Acesta va fi micul meu omagiu pentru un om care mi-a adus atat de multa bucurie si care mi-a imbogatit sufletul.

Pentru ca e vorba de un concert dirijat de Zubin Mehta si, in acelasi timp, e vorba de una dintre  cele cinci clipe din viata mea, despre care v-am mai povestit.

Nostalgii cu aroma de ciocolata si branza dulce cu stafide

Daca mi-e dor de ceva fix in clipa asta, mi-e dor de pasca. Fie ea cu ciocolata sau cu branza dulce si stafide. Coapta in cuptor de pamant. Aromata, cu aluat pufos, cu miez cremos, care se topeste in gura si care e atat de parfumat si savuros incat iti pare rau ca-l inghiti... dar o faci, cu lacomie chiar, pentru ca mai ai 4-5 felii pe farfurie, alaturi de-o cana de lapte cu cacao.

Copil fiind, era cea mai mare bucurie a mea de Paste. Joia, ziua decretata pentru copt, ma infiintam la bunica. Nimic nu se compara cu pasca proaspat scoasa din cuptor. Afara de asta stiam ca, printre altele, mi se va cere sa degust umplutura ca sa verific daca e suficient de dulce (pentru ca bunicii posteau). Si eu, constiincioasa, degustam o data... de doua ori.... de noua ori, pana ma trimiteau sa vad daca e cald afara :D

S-au dus vremurile alea. Sunt femeie in toata firea (vorba sa fie :))). Am facut sarmale, salata Boeuf, vom face probabil si friptura. Am cumparat prajituri. 

Cozonacul nu ne place niciunuia, pasca nu avem. N-am avut timp si chiar daca as fi avut.... n-ar fi fost ceea ce stiam eu, ceea ce-a fost odata. Ar fi fost o butaforie.

De fapt, si daca as avea-o, ceva-mi spune ca n-ar mai avea acelasi gust. Pasca avea gustul copilariei si o asociez cu o inocenta care s-a dus demult. S-a dus asa cum se duc cojile de oua rosii pe rau (cunoasteti obiceiul? Cojile de la ouale de Paste se dau pe o apa curgatoare in prima duminica dupa Paste... se spune ca ajung la copiii care-au murit nebotezati ca sa stie si ei ca e Pastele. Ceva in genul asta).

De asemenea, imi mai este dor de ceva: de a ma afla la biserica, de a ma infiora toata la auzul indemnului "Veniti si luati Lumina", de a canta impreuna cu sute de oameni "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand" si de a raspunde preotului, de trei ori si cu tot sufletul, "Adevarat a inviat!".

Mi-e dor de sarbatorile de Paste petrecute acasa si mi-e dor de ai mei. Mi-e dor de pasca si mi-e dor de ceva anume din mine.

Va doresc sa-L simtiti pe Dumnezeu mai aproape de sufletul vostru ca oricand, sa va lasati mangaiati si invaluiti de El si sa va infiorati in noaptea asta, cu gandul la miracolul petrecut la Ierusalim in urma cu aproape 2000 de ani. Si va mai doresc sa-i aveti langa voi pe cat mai multi din cei dragi.

Little Fockers (2010)

Mda. Pot spune ca tocmai am vazut cel mai stupid film ever.

In februarie, la decernarea Globurilor de Aur, Robert De Niro a primit premiul Cecil B. DeMille pentru intreaga cariera si in discursul de acceptare a spus ca-i pare bine ca Asociatia presei straine de la Hollywood a decis sa ii dea acest premiu inainte sa vada filmul "O familie de cosmar/ Little Fockers".
La vremea respectiva, l-am suspectat de reclama mascata. Acum, dupa ce-am vazut filmul, imi dau seama ca omul a fost cat se poate de sincer.

Filmul e pur si simplu o catastrofa. Daca primele doua ("Meet the Parents" si "Meet the Fockers") au fost destul de reusite si amuzante, "Little Fockers" e un esec total. Cei trei titani (Robert De Niro, Dustin Hoffman si Barbra Streisand) nu au reusit sa salveze un film cu scenariu realmente cretin si n-au putut face nimic din rolurile de-un penibil pe alocuri insuportabil pe care le-au avut.
Ceea ce putea fi un film ok, centrat pe nazdravaniile gemenilor Focker, s-a concretizat intr-un rateu provocat in cea mai mare parte de un scenariu haotic si idiot, care a incercat sa copieze reteta primelor doua parti.

In ultima instanta, n-am inteles titlul - copiii n-au avut practic niciun rol determinant, totul se putea intampla exact la fel si fara ei. Si mai erau si extrem de antipatici, amandoi. 

Aluziile sexuale sunt prea multe si prea porcesti, poantele sunt caznite, umorul e fortat, rezultatul final e un kitsch infiorator. 

Premiul "Ridichea de Tinichea" pentru cel mai penibil moment se acorda scenei in care Jack Byrnes (Robert De Niro) are o erectie prelungita si chinuitoare din cauza unor medicamente, iar ginerica Gaylord Focker trebuie sa-i administreze o injectie cu adrenalina in penis. Scena e surprinsa de nepot, acesta zbiara panicat, bunicul zbiara de asemenea. Epic fail.

Mi-a fost mie rusine de postura si m-am uitat nitel pe pereti, nu suportam sa-l vad pe De Niro, pe care-l admir din tot sufletul, prostituandu-se in halul asta.

Concluzie: 98 de minute pierdute din viata mea. Nu va recomand sa faceti ca mine.

De pe frontul cu febra si dureri de gat

Sunt aici. Aici, adica alive. Mai mult sau mai putin, respectiv atat cat se poate in conditiile in care am o perioada extrem de aglomerata, cu supradoza de ore suplimentare (maiculita, ce expresie... cred ca o s-o patentez) si cu o raceala agresiva si nerusinata, ca mai toate racelile. 

Dureri de gat de abia puteam sa inghit, febra moderata (dar pisaloaga si epuizanta), usturime in nas, guturai, tuse, stranut, stare generala din categoria "piece of shit", lipsa poftei de mancare, deshidratare (cui ii trebuia mancare si bautura cand fiecare inghititura era un chin?), dormit noaptea pe apucate din cauza senzatiei permanente de sufocare, sete, epuizare. 

Luate separat, rezulta o simpla raceala de sezon. Dar asociati toata treaba asta cu 9 ore de munca pe zi, la care se adauga 2 ore de sofat. Nu-i asa ca devine palpitant?

Un om cu scaun la cap si-ar fi luat concediu medical vreo 2 zile, ar fi zacut cu cracii in sus in pat, ar fi sorbit supa si suc de portocale, butonand telecomanda sau rasfoind reviste de scandal, care nu solicita prea mult intelectul.

Numai ca eu n-am scaun, iar in privinta capului, uneori e doar ca sa nu-mi ploua in gat. Stiu asta, mi-o asum, dar cum zice o vorba, "alta mama nu mai face". Evident ca nici nu mi-a trecut prin cap sa procur izbavitoarea hartie de la doctor, care-ar fi atestat (negru pe galben, asta fiind culoarea adeverintei aleia standard) ca nu-s apta decat sa stau in pat, ca o doamna racita ce ma aflu.

Mi-am zis ca nu sunt CHIAR atat de bolnava incat sa nu ma pot duce la lucru si, cu toate protestele logice ale rationalului meu sot, asta am si facut. Bineinteles, acum sunt absolut epuizata. Ma gandesc la ziua de maine ca la un adevarat munte pe care trebuie sa-l escaladez, ma gandesc si la faptul ca momentan nu suntem decat vreo 30, hai 40 la suta din oameni la serviciu... 

Da, in caz ca va intrebati - restul sunt bolnavi. Raciti, se pare ca a circulat un virus si l-am impartit colegial, s-ajunga la cat mai multi :D Numai ca respectivii, fiind mai inteligenti decat mine, stau bine mersi acasa .

Nu stiu cand o sa-mi vina mintea la cap si o sa invat ca a spune cateodata NU e foarte indicat. In cazul de fata, chiar terapeutic.

Eu despre carti

Mi-a cam lipsit energia de-a scrie in ultima vreme. Nici azi n-am prea multa forta, dar am rasfoit nitel folderul "idei blog" si am dat peste o leapsa despre care tin minte ca m-a tentat mult la vremea respectiva. Asta inseamna cu vreo 2 luni in urma, cred. Spre regretul - si rusinea mea - nu mai stiu de unde-am preluat-o, luasem doar intrebarile, nu si link-ul.

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.

1. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pamanteni
2.  Mircea Eliade - Maitreyi
3. Thomas Mann – Muntele vrajit

4. F.M. Dostoievski – Fratii Karamazov

5. Gabriel Garcia Marquez – Dragostea in vremea holerei

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.

Avand in vedere ca, din punctul meu de vedere, am citit cam toate cartile considerate a fi capodopere ale literaturii romane, as opta pentru autorul strain. 

Bine, acum depinde si de autor… ca daca strainul e Sandra Brown, mai bine citesc “Peripetiile catelusului Moftulet” (nu, dupa stiinta mea, cartea asta nu exista inca :D).

3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia?

Cred ca intrebarea e in sine o contradictie. Daca o carte nu are  o poveste, nu poate starni emotii. In general, cred ca nu se pot separa. 

4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică?

Bineinteles ca exista si exceptii, dar tind sa cred ca literatura moderna este prea mult a timpurilor noastre si prea putin a tuturor timpurilor. Cu alte cuvinte, este prea actuala. Daca asta o face mai putin valoroasa sau nu – se va vedea in urmatoarele sute de ani.

5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi?

Depinde de subiect. In general, nu. Sau n-ar trebui. 

6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Ştefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?

In comparatia data, Cartarescu.

 

7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva?

Daca ajung sa fac eforturi, deja e trist. Mi s-a intamplat in vreo 2 cazuri (cu „Fratii Jderi“ si cu „Groapa“ lui Eugen Barbu), dar eram (mult) mai tinerica – 16-17 ani, cred. Si era lectura obligatorie. Acum n-as mai face asta. Nu reuseste cartea sa ma tina „acolo“? Next, ca viata-i scurta. 

8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic?

Cu siguranta, da.

9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor?

Pe baza gusturilor personale. Pot sa-mi explice prietenii (sau criticii) pana maine ce valoroasa este “Un veac de singuratate”. N-am reusit s-o diger, ceea ce nu inseamna ca nu are valoare, ci ca nu ma numar printre cei pentru care a fost scrisa.

10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul?

Mein Kampf.

11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea?

Cu siguranta. Cred ca este chiar recomandabil, pentru ca filmul nu va reusi niciodata sa se ridice la inaltimea cartii. Intotdeauna vor scapa detalii si nuante savuroase, si e firesc sa se intample asa. Cu toate ca stii, vorba aia, “cum se termina”, cred ca merita sa citesti cartea cu atat mai mult cu cat ti-a placut filmul.

12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot?

Nu vad legatura. Afara de cazul in care pe scriitor il cheama Dimitrie Cantemir si lucreaza la “Descriptio Moldaviae”.  

13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă, japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?

Cred ca in a doua jumatate a topului, dar n-as da o cifra, totusi. Mentionez insa ca as acorda locul intai literaturii ruse.

Leapsa merge mai departe la toata lumea care-o vrea. Si cu atat mai mult cu cat e vorba de carti, sper ca o vor dori multi :)