Eu despre bloguri

E luni (buhuhu), sunt schimbul 2 (buhuhu la pătrat), n-am inspiraţie, deci... leapşă să fie :D Prima de anul ăsta şi oarecum diferită de cele pe care le-am avut până acum - atât din punct de vedere al dimensiunii (e scurtă, şi bine că e, n-am timp să scriu foarte mult) şi al tematicii abordate. E o leapşă despre bloguri, pe care am preluat-o de aici.

1. Cam câte bloguri citești într-o săptămână? Unde le găsești?

Staţi să număr. Vreo zece. Le găsesc în primul rând la mine pe blog - e vorba de cele din lista de favorite. Şi-ar mai fi câteva pe care le urmăresc regulat. Tomata, Prinţesa, Dojo, de exemplu.

2. Cum știe un blogger că l-ai citit?

Dacă simt că am ceva de spus la subiect, am timp şi /sau mă aflu într-un moment de inspiraţie, las un comentariu. Dacă nu, va şti oricum că am trecut pe acolo, din scriptul de trafic.

3. Dacă tu comentezi la un blogger, te aștepți ca și bloggerul respectiv să comenteze la tine?

Nu. Deşi mi-ar plăcea s-o facă, dar nu din unicul motiv că am comentat la el - ci pentru că articolul meu a mişcat ceva în blogger-ul respectiv, l-a înduioşat, sau l-a stârnit, sau l-a amuzat, sau l-a intrigat, sau l-a indignat, sau, sau.... 

4. Ce bloguri nu citești? De ce?

Nu citesc blogurile care nu mi se adresează. So that simple. 

5. Ca să încheiem mai optimist, cum iți recompensezi comentatorii de pe blog?

Răspunzându-le la comentarii. Dacă e vorba de bloggeri, vizitându-i cu regularitate şi, în funcţie de aspectele menţionate la punctele 2 şi 3, comentând la articolele lor. 

Şi mi-am permis să modific puţin leapşa, în sensul că adaug o întrebare la care mi-aş dori tare mult să răspundeţi cât mai mulţi, e important pentru mine:

6. Ce (fel de) articole v-aţi dori să citiţi la mine şi ce (fel de) articole v-ar stimula să comentaţi?

După cum ştiţi deja, leapşa e pentru toată lumea. Integrală sau nu, bloggeri sau non-bloggeri :)

Versiunea germană pentru Struţ Modest

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de "topul celor mai amuzante 100 de nume româneşti", realizat cu ajutorul cititorilor site-ului Daily Cotcodac şi publicat cu aproape trei ani în urmă. Cele mai multe dintre nume sunt reale, luate de la evidenţa populaţiei. Iar celor imaginare le putem ierta caracterul ficţional, dat fiind că sunt atât de simpatice :D 

La egalitate de voturi, în fruntea clasamentului se află respectabilii domni Struţ Modest şi Rândunel Pisică, urmaţi de domnul (subliniez, domnul) Carmen Stamatescu, precum şi doamnele Supplexa Memoranda Onac şi Întuneric Steluţa Luminiţa.  În top se mai regăseau cetăţenii Gigel Potrivitu, Rămurel Pastramă, Turicea Bactelius, Marin Capdefier, Momcilo Luburici, Exacustodian Păuşescu şi mulţi, mulţi alţii).

(Paranteză: la vremea respectivă, votul meu a mers la onorabilul Struţ Modest :D).

Ei, dar credeţi că nemţii n-au şi ei struţii lor modeşti? :))) Cred că v-am mai zis, lucrez în logistică (distribuţie) - şi, prin natura activităţii, văd zilnic sute de nume. Iată o listă a celor mai gogonate, însoţite de traducere.

Frau Süßmilch - doamna Laptedulce.

Herr Eisenkopf - domnul Capdefier. Cum nu cred că e rudă cu Marin Capdefier al nostru, nu-mi rămâne decât să concluzionez că Omul de Tinichea are descendenţi pe întregul continent.

Frau Scheisse - doamna Rahat. Şi nu de rahatul turcesc e vorba. Nu vreau să-mi închipui cum o fi când o strigă asistenta la vreo programare la medic, sau cum se recomandă la telefon (nemţii nu zic "alo", ci se prezintă cu numele de familie; foarte greu m-am obişnuit cu asta, apropo). Ei bine, cred că trebuie să fie kinky să suni şi la celălalt capăt al firului să auzi "Rahat, bună ziua" :D

Herr Leberwurst - domnul Pateu. Ăsta e un şefuleţ de-al nostru "de sus", adică din middle management. Noi nu avem de-a face prea des cu el, din fericire - pentru că nu ştiu cum aş izbuti să rămân serioasă adresându-mă cu "domnule Pateu". Oricum, ne face nervii franjuri cu pretenţiile lui, transmise şefilor noştri direcţi în şedinţe. Am aşa un sentiment c-o să devenim cu toţii vegetarieni.

Frau Mamadoof - doamna Mamaproastă. Femeia trebuie să-şi fi pus la punct nişte strategii de educare a copiilor cu totul inedite.

Voi scrie o nouă postare, actualizând lista, de îndată ce voi avea "materie primă". Între timp, dacă aveţi şi voi exemple de-astea, please share, nu le ţineţi doar pentru voi ;))

Pericolul de pe clăpari

A. Prinţul Fristo al Olandei. 

Natasha Richardson (soţia lui Liam Neeson).

B. Şerban Huidu.

Michael Schumacher. 

Angela Merkel.

(Disclaimer: sunt convinsă că, din nefericire, ambele grupe ar putea fi - şi sunt - mult mai mari. Citeam deunăzi un articol despre o statistică din Austria, unde anual se înregistrează sute de accidentări pe pârtia de schi. Dar pentru a-mi ilustra ideea, nu-mi trebuie mai multe exemple). 

Ce au toţi aceştia în comun, v-aţi putea întreba. Ei bine, grupele A şi B prezintă două caracteristici comune (şi să dea Domnul ca lucrurile să rămână aşa, adică să rămână doar două!): în primul rând, toţi s-au accidentat la schi. Mai grav sau mai puţin grav. În al doilea rând, toţi au ajuns în spital şi sunt / au fost imobilizaţi la pat o vreme. 

Pentru cei din grupa A nu s-a mai putut face nimic. Au murit. 

Cei din grupa B au avut zile. Şerban Huidu pare să-şi fi revenit, Angela Merkel a scăpat doar cu o fractură de bazin (nu că ar fi ceva foarte uşor de dus, mai ales la vârsta şi greutatea ei, însă putea fi mult mai rău), Schumacher continuă să lupte, dar măcar nu-i mai e ameninţată viaţa. Fingers crossed pentru el, ar fi cea mai cruntă ironie a sorţii să se nenorocească dintr-un hobby, după ce s-a retras cu bine din sportul atât de periculos pe care l-a practicat ani de zile la nivel de performanţă. 

Lăsând la o parte că personal nu m-aş sui pe schiuri nici plătită, cred că n-aş mai avea linişte dacă un om drag mie ar face asta. Mi se pare cumplit de riscant. Toţi pe care i-am numit mai sus sunt / erau schiori experimentaţi, cu sute de trasee la activ. Şi totuşi, li s-a întâmplat. Nu trebuie decât o clipă de... nici nu i-aş spune neatenţie, ci mai degrabă de fatalitate, pentru a se întâmpla o nenorocire. Nici experienţa, nici echipamentul corespunzător nu mai contează şi nu te mai ajută.

Noi, oamenii, suntem atât de fragili de fapt. Ni se pare că avem oase tari, dar, într-un impact, sunt ca nişte aşchii. Iar în condiţiile astea, personal mi se pare că schiul e ca un fel de sfidare. Poate greşesc, poate sunt nedreaptă. Dar am auzit de mulţi oameni care s-au accidentat. Asta deşi, repet, sunt schiori cu experienţă şi nu ies pe pârtie decât echipaţi corespunzător. "Adrenalina" nu-mi pare un motiv suficient pentru a te expune la asemenea riscuri, fie-mi iertat...

Nu ştiu nici eu pentru ce "militez", nici nu cred c-o fac, de fapt. Sunt doar nişte gânduri, pe care am ales să le împărăşesc cu voi. Ştiu că sunt mulţi împătimiţi, care nu vor renunţa la clăpari şi pentru care mirajul zborului pe pârtie este irezistibil. Dar dacă ar depinde de mine, mărturisesc, n-aş încuraja niciun copil către sportul ăsta. Din nou, fie-mi iertat dacă greşesc...

Cu gândul la Viena

Dacă m-aş gândi să întocmesc o listă cu avantajele emigrării în Germania, unul dintre acestea ar fi cu siguranţă faptul că astăzi nu se lucrează - e sărbătoare şi lumea stă acasă. E un sentiment foarte plăcut duminică seara, acela de a şti că abia marţi te duci la muncă. Weekend-ul nu mai pare un punct pierdut undeva în zare... şi azi cu siguranţă nu este "just another manic Monday" :D

Chiar aşa. La asta mă pricep foarte bine, deci, vorba nu-mai-ţin-minte-cărui personaj din desenele animate "Looney Tunes", this is just what I'm gonna do! :))

Aşa. De la ultima postare şi până acum am fost într-o foarte pronunţată stare de agitaţie şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult în privinţa asta. Motivul fiind, desigur, concertul de Anul Nou de la Viena din 2015, despre care v-am spus deja. Îmi pare rău că n-am scris o postare mai colorată în prima zi a noului an, dar efectiv nu eram în stare. Aproape îmi tremurau mâinile de surecitare şi nu-mi puteam aduna gândurile pentru a scrie altceva. Nici acum nu mă simt cu mult diferit; adorm şi mă trezesc cu gândul la asta, iar pe parcursul zilei foarte puţine sunt momentele în care izbutesc să uit. Mă doare sufletul de cât îmi doresc şi mă străduiesc să-mi păstrez o gândire pozitivă.

Am aplicat, ieri :) De-acum.... cum mi-o fi norocul. Ţineţi-mi pumnii!!! :)

În altă ordine de idei, ediţia de anul acesta a concertului de Anul Nou m-a dezamăgit. Şi asta, din cauza dirijorului. Nu, nu daţi ochii peste cap şi nu vă imaginaţi că ştiţi motivul. V-am mai spus parcă, în afară de Zubin care e... Zubin, îmi place foarte mult Lorin Maazel. Deci nu e vorba de faptul că n-aş mai vedea alt dirijor în faţa ochilor, în afară de my one and only. 

Anul acesta, concertul a fost dirijat, pentru a doua oară, de Daniel Barenboim. Am fost foarte nerăbdătoare să-l văd în acţiune, după ce-n 2009 n-am urmărit concertul în direct. Omul a fost o decepţie. Fără să fiu muzician, am avut sentimentul că dirijează oarecum dezlânat şi fără "zvâc", nereuşind să imprime evenimentului aerul de sărbătoresc specific. S-a dovedit că nu mă înşelasem; avizat în domeniu şi, din motive obiective, urmărind doar partea a doua a concertului, soţul a concluzionat "cam improvizează....". 

Nici atât de aşteptatul "Radetzky March" nu a fost un moment prea reuşit; Barenboim a ales ca, în timpul piesei, să circule printre membrii orchestrei, felicitându-i. Faptul că nu a comunicat cu publicul s-a simţit, lumea bătând din palme destul de "în dorul lelii". Dacă aş fi fost în sală, m-aş fi simţit înşelată. 

Ceva-mi spune că a fost ultima dată când a dirijat acest concert :)) Voi v-aţi uitat? Dacă da, cum vi s-a părut? Mie, dincolo de dirijat, mi-a plăcut mult. Orchestra a interpretat extraordinar, decorul a fost magnific, baletul - parcă desprins dintr-un basm cu prinţi şi prinţese. Păcat doar de actorul principal...

Şi tot în altă ordine de idei, alta decât cea de mai sus, am terminat de văzut "Boardwalk Empire" (cele patru sezoane de până acum) şi lumeeee, sunt în extaz!!! E unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut, parcă nici "Breaking Bad" nu mi-a plăcut atât de mult. Recenzia vine în curând şi sper să reuşesc a scrie şi altceva în afară de exclamaţii entuziaste :))

Prosit Neujahr! :)

La mulţi ani tuturor şi bine ne-am regăsit în 2014! :) Ce faceţi, cum sunteţi? Aţi petrecut? Noi am ieşit, ca de obicei, în târg să vedem artificiile. Artificii care au fost foarte spectaculoase. Pe la ora trei dormeam, dar nu simt c-aş fi pierdut ceva.

N-are rost să mă ascund după deget, sunt într-o stare de teribilă surescitare. Poate m-aţi simţit deja. Nici vorbă de coerenţă sau povestiri detaliate. Abia mă adun să scriu, dacă e s-o spun pe-aia dreaptă :) Asta pentru că, şi-acum citez de pe site-ul Filarmonicii din Viena, "The Vienna Philharmonic has invited Zubin Mehta to conduct the 2015 New Year's Concert". Eh, închipuiţi-vă cum mă simt :))

Vă dau cuvântul meu că, urmărind azi-dimineaţă Concertul de Anul Nou, (dirijat de Daniel Barenboim), mi-a trecut prin cap următoarea idee: "tot sunt ei prieteni de-o viaţă, ce-ar fi să-l invite pe Zubin la anul?". Între două polci, mai dădeam un refresh pe pagina oficială a Filarmonicii, ştiind că în curând se va anunţa numele dirijorului pentru anul viitor. Iar când am văzut numele lui Zubin, ei bine... să zicem că expresia "mi se înnoadă stomacul" ar ilustra destul de fidel ce am simţit.

Biletele se atribuie prin tragere la sorţi, intervalul de înscriere fiind între 2-23 ianuarie. Şansele sunt... alea care sunt. Destul de multe locuri sunt deja distribuite şi nu sunt incluse în tragerea la sorţi (locuri rezervate pentru VIP-uri, locuri moştenite din generaţie în generaţie în cadrul unor familii nobile din Viena, sau locuri rezervate pentru sponsori), aşa încât rămân destul de puţine pentru "plebe".

Bineînţeles, am să încerc. Mi-e frică. Îmi doresc asta până la lacrimi, cu toată fiinţa şi până-n străfundurile sufletului; după cum ştiţi, concertul acesta e o veche pasiune de-a mea, iar în ce-l priveşte pe Zubin, îmi cunoaşteţi sentimentele :) E probabil ultima dată când va dirija Concertul de Anul nou de la Viena, deci dacă nu voi avea noroc... cred că nici n-o să mă mai preocupe acest concert, nu mai mult decât din faţa televizorului.

Poate o iau razna, dar iar îmi dau lacrimile. V-am mai rugat o dată să-mi ţineţi pumnii, şi-aţi făcut-o. Şi am reuşit să am parte de una dintre cele mai frumoase seri ale vieţii mele.  Acum, vă rog din nou. Strângeţi pumnii pentru mine şi pentru acest vis al meu. În martie ar trebui să primesc răspunsul de la tragerea la sorţi.

Încheind acest prim post din 2014 într-o notă vieneză, Radetzky March să fie :) Desigur, condus de singurul muzician care mi-a atins sufletul :)

(Este vorba de o interpretare care încheie un concert susţinut de Filarmonica din Viena în 2009 în cadrul galei "Johann Strauss". V-aş fi pus o versiune de la Concertul de Anul Nou, dar Youtube iar îşi scoate ochii cu Gema în problema drepturilor de autor şi videoclipul nu e accesibil din Germania).

Vă doresc un 2014 extraordinar! :) Şi vă rog, ţineţi-mi pumnii...