258 de ani de Amadeus :)

Aceasta este vârsta pe care ar fi împlinit-o astăzi, dacă legile firii ar fi fost altele.

WOLFGANG AMADEUS MOZART*

Eternul, irepetabilul şi magnificul Mozart.

N-aş mai şti să spun la ce vârstă l-am descoperit, sau ce lucrare de-a lui am ascultat pentru prima dată. Orice-ar fi fost, a avut o rezonanţă cu totul deosebită în sufletul meu. Nu că ar fi greu să-ţi placă Mozart. Multe dintre compoziţiile lui sunt simple (dar nu facile!), foarte plăcute la ascultat, fremătând de viaţă şi de entuziasm. Exuberanţa şi fericirea de-a compune se transpun perfect pe portativ şi, ulterior, se transmit ascultătorului. Cel puţin, aşa mi se dezvăluise mie muzica lui.

Dar nu se poate spune că l-am îndrăgit cu adevărat până n-am văzut minunea de film "Amadeus", în regia lui Milos Forman. Filmul este o capodoperă şi vi-l recomand indiferent dacă vă place sau nu Mozart şi indiferent dacă sunteţi sau nu ascultători de muzică clasică. Este cea mai perfectă îmbinare între imagine şi coloană sonoră pe care-am văzut-o vreodată şi induce unele dintre cele mai intense emoţii. Scenariul nu respectă decât prea puţin realitatea, dar este de înţeles; o realitate necosmetizată şi neromanţată n-ar fi fost în avantajul filmului. Putem trece însă peste asta, în definitiv "Amadeus" nu şi-a arogat nicio secundă titlul de documentar. 

Pe parcursul celor două ore şi jumătate m-am înduioşat, am zâmbit, m-am indignat, m-am revoltat şi m-am întristat. Toate aceste stări sufleteşti, resimţite foarte intens, au fost susţinute şi amplificate de muzica lui Amadeus, unul dintre "ingredientele" cheie ale acestui film. Muzică pe care o puteţi asculta accesând link-ul de mai jos şi care mă însoţeşte în timp ce scriu acest post.

Una dintre cele mai impresionante şi grăitoare scene se găseşte chiar în prima parte a filmului. Antonio Salieri (compozitor al Curţii şi, potrivit unor surse, un adversar fanatic al lui Mozart, fapt care însă în realitate nu se verifică) este internat în spital după o tentativă de sinucidere şi primeşte vizita unui preot. "Sunt compozitor", îi spune mândru acestuia. "Să vă cânt ceva compus de mine...", se oferă Salieri şi interpretează la pian una dintre piesele compuse de el. "Îmi pare rău, nu o ştiu", răspunde preotul, vizibil jenat. Scena se repetă de câteva ori, preotul nerecunoscând niciuna dintre piese. Deodată, Salieri se luminează la faţă: "Pe asta sigur o ştiţi!". De la primele note preotul zâmbeşte, fericit că poate să-i facă o bucurie pacientului: "Ah, sigur că o ştiu! Este fermecătoare! Îmi pare rău, n-am ştiut că dumneata ai compus-o!".

Zâmbetul lui Salieri este însăşi definiţia resemnării:

- Nu eu am compus-o. Mozart.

Şi pentru că am găsit scena asta pe youtube, vă invit să vi se facă şi vouă pielea de găină :)

Nu voi cădea în păcatul de-a face rezumatul filmului, dar dacă nu l-aţi văzut încă, nu-mi ajung cuvintele pentru a vă spune cât de călduros vi-l recomand. Eu l-am văzut de cinci ori până acum şi nu intenţionez să mă opresc aici. Tom Hulce este foarte convingător în rolul lui Mozart; te pomeneşti îndrăgindu-l pe foarte orgoliosul şi tânărul geniu, cu inocenţa, sinceritatea, râsul molipsitor şi glumele lui seci; în acelaşi timp, cu greu ar putea fi întruchipat un Salieri mai veridic decât cel al lui F. Murray Abraham. Şi amândoi pun foarte bine în evidenţă conflictul dintre geniu şi mediocritate.

După cum spuneam, filmul este în mare parte ficţiune; Salieri nu este vinovat de moartea lui Mozart, în niciun caz nu l-a asistat la scrierea "Recviemului", iar Konstanze n-a fost nici pe departe soţia iubitoare şi devotată imaginată de Forman. Mai multe despre cum au fost în realitate Wolfgang şi Konstanze, puteţi afla din recenzia făcută de mine uneia dintre cele mai documentate şi îndrăzneţe biografii ale lui Mozart, pe care am citit-o anul trecut. 

Muzica mai complexă a lui Mozart am descoperit-o mai târziu. Îmi plac foarte multe dintre simfoniile şi concertele sale de pian, iar "Recviemul" mi se pare şi-n ziua de azi o compoziţie în care s-a atins perfecţiunea. Scena din film, care prezintă înmormântarea lui Mozart pe acorduri de "Lacrimosa", este aproape nepământean de impresionantă.

Acum, pe final de postare, nu-mi pot reţine un zâmbet întrebându-mă dacă orgoliosului Amadeus i-ar fi plăcut ce-am scris despre el de ziua lui... :)

*(Imaginea reprezintă unul dintre foarte puţinele portrete autentice ale lui Mozart - neterminat, realizat în 1782 de Joseph Lange, cumnatul său). 

În ultimele zile...

... am avut parte de întâmplări şi experienţe dintre cele mai diferite, care-au generat sentimente la fel de felurite şi de contradictorii.

• Am trăit ceva cu desăvârşire halucinant în cabinetul medicului de familie. Patru zile mai târziu, încă nu-mi vine să cred. A fost dincolo de penibil; a fost de-a dreptul grotesc. I-aş face reclamaţie, dacă aş avea vreun martor. Evident, n-am. Vă povestesc în curând, trebuie neapărat să scriu despre asta, altminteri fac implozie.

• Aseară am urmărit în direct, din nou, un concert al Filarmonicii din Berlin, avându-l pe Zubin la pupitru. Dar evenimentul a fost unul mai degrabă trist, pentru că a stat sub semnul decesului dirijorului Claudio Abbado, care a murit luni. Erau prieteni de-o viaţă, încă din timpul studenţiei la Viena - aşa că-n pauza concertului Zubin a povestit, în cadrul unui interviu de 15 minute, amintiri din tinereţea lor. Inclusiv despre cum au fost daţi afară împreună de la un cor :)) - întâmplare foarte simpatică, pe care am povestit-o şi eu anul trecut, în recenzia făcută biografiei lui. Concertul a fost extraordinar - pe lângă repertoriul programat ("Şase piese pentru orchestră" de Webern, "Imperialul" lui Beethoven şi poemul simfonic "O viaţă de erou" de Richard Strauss), în memoria lui Abbado a fost interpretat şi "Adagio-ul" din Simfonia a V-a de Mahler. Atmosfera era apăsătoare, se vedea că toţi erau marcaţi de eveniment. Chiar şi aşa, au cântat sublim. Atât de frumos, încât publicul nu voia să-l lase pe Zubin să plece... Orchestra intrase în culise, dar oamenii nu se clinteau şi continuau să aplaude. Aşa că Zubin a ieşit din nou, fiind doar el singur pe scenă... :) Abia după asta sala a început să se golească :) Mi s-a părut un moment foarte emoţionant. Despre concert n-o să povestesc deocamdată, ci peste câteva luni. Iar atunci când o voi face, va fi clar de ce n-am făcut-o acum ;)) 

• Am urmărit o oră din "Wolf of the Wall Street", apoi ne-a cam luat somnul şi filmul a rămas înfipt. Dar intenţionăm să-l terminăm, ca să-i fac apoi o cronică gospodărească :)) Chiar şi după numai o oră, sunt fascinată de jocul lui DiCaprio. Ar fi cazul ca la decernarea Oscarurilor să i se dea, în sfârşit, ce-i al lui...!

• Mă străduiesc să gândesc pozitiv. Ştiţi voi legat de ce anume :) Ţineţi-mi pumnii, vă rog... 

Nestemate cu pătrăţel roşu

O postare a Prinţesei Urbane pe pagina ei de Facebook mi-a dat o idee pentru ceea ce sper să fie un text simpatic, abordat de voi cu multă îngăduinţă :D 

Asemeni majorităţii copiilor în primii ani de viaţă, am emis şi eu nişte nestemate la vremea mea. Nu atât de multe încât să-mi pot face un colier din ele, dar de-un set de cercei + inel ar ajunge cu siguranţă :))

1) Yours truly avea undeva la un an şi jumătate şi i se arătau, pe nişte jetoane, animalele. Mama pronunţa clar şi răspicat  numele fiecărui animal şi eu repetam după ea. Ideea era, desigur, să le recunosc singură. Făceam astfel de "lecţii" în fiecare zi şi, din ce mi se povesteşte, mă descurcam onorabil. 

Până într-o zi, când mi-a arătat şopârla. 

- Ce-i asta, Gretuţa?

Am privit concentrată imaginea. Nu era prima dată când o vedeam şi-n dăţile anterioare pronunţasem ceva destul de vag, dar mă rog, inofensiv (o chestie gen "ţopala"). Dar acum aveam idei noi. 

- Pula, am zis, serioasă.

Maică-mea s-a uitat la mine ca la maşini străine. Evident, cu intuiţia specifică oricărui copil, mi-am dat seama că am zis ceva ce nu trebuie, drept pentru care am repetat, de data asta entuziasmată:

- Pula.

Maică-mea şi-a regăsit glasul.

-... cum ai zis, mamă?

Foarte neinspirată întrebare. Urmarea a fost că am repetat tot mai veselă numele staţiunii croate :D şi, după cum mi-au spus ai mei muuuult mai târziu, le-a trebuit ceva străduinţă şi răbdare ca să mă facă să renunţ... :))

2) Foarte spinoasă chestiunea cu "păsărica" şi "cocoşelul". Pe la vreo patru ani, la grădiniţă, reflectam periculos de des la acest aspect :D Cum vine asta? Băieţii au cocoşel? Cum? Unde-l ţin? Ce aveam eu nu prea semăna cu păsărelele din cărţile de colorat, dar dacă-n privinţa asta mă puteam resemna, curiozitatea în privinţa "cocoşelului" nu-mi dădea pace. Asta cu atât mai mult cu cât aveam un cocoş de plastic destul de mare, pe numele său Gogu-Pintenogu, pe care mi-l adusese tata dintr-o delegaţie. Nu vedeam cum ar avea loc Pintenogu în pantalonii cuiva. 

Aşa că într-o zi, când ne scoseseră la joacă, am profitat de neatenţia educatoarei şi m-am dus cu Mariusică în spatele grădiniţei. (Mariusică fiind un băieţel de vârsta mea, care locuia în apropiere de bunică-mea şi ne jucam uneori împreună. Dar numai jocuri nevinovate, spun asta în apărarea mea şi-n perspectiva a ceea ce urmează).

Ţin minte că am fost dezamăgită. Ce cocoşel visează ăştia, domn'le? Gogu-Pintenogu ar fi teribil de ofensat.

- Am văzut eu la Mariusică, e aşa cumva.... ca firul de telefon, am raportat acasă, mândră de isprava mea, şi-am şi gesticulat demonstrativ. 

(Tocmai ne puseserăm telefon, deci normal că pentru mine totul se raporta la misteriosul aparat cu ajutorul căruia puteam vorbi cu persoane fără ca acestea să fie de faţă. Asta e singura explicaţie pe care o am pentru această comparaţie insolită). 

Maică-mea a căscat ochii perplexă.

-... ăăăă, ce-ai făcut?

Eu eram gata să reiau explicaţiile, cu elan. Poate nu m-am făcut înţeleasă, deci să mă străduiesc mai mult :D

A intervenit bunică-mea, energică:

-Da' las-o, ce, vrei să-ţi mai spună o dată?

N-a vrut. :))

3) Întâmplarea cu tata - când îl spionam la baie să văd "ce are acolo" - am mai povestit-o pe blog, dar, pentru că se încadrează foarte bine în context, îi dau un Paste aici. (Cred, de fapt sunt sigură, că "momentul Mariusică" s-a consumat la vreo câteva luni după asta, pentru că de la tata rămăsesem nelămurită :D).

Ca mai toate fetiţele, în primii ani ai copilăriei eram fascinată de tata şi, într-o notă mai extinsă, de corpul lui. Descoperisem că băieţii au "cocoşel" şi fetiţele "păsărică", aşa că eram curioasă să văd şi eu minunea. Şi cum tata mi-era cel mai la îndemână, am început să-l urmăresc la baie şi în dormitor. Mă insinuam şerpeşte, de-l băgam în sperieţi de fiecare dată.

- Ce-i, puiule?

- Vreau să văd ce ai acolo, am zis cu tupeu şi am indicat cu mâna locaţia :D

Mă rog, m-a uşuit o dată, de două ori…. Nu-l lăsa inima să mă repeadă mai dur, aşa că eu continuam să mă ţin după el. Până când a avut o idee pe care a considerat-o salvatoare.

 - Măi puiule, eu nu mai am. Mi-a mâncat-o lupul.

Hm! Nu-mi convenea, dar nu puteam decât să mă resemnez. L-am lăsat în pace vreo trei săptămâni, până când mi-a venit o altă idee şi m-am strecurat iar după el.

- Ce mai e acuma? Nu ţi-am zis că n-am, că lupul, etc?

- Vreau să văd că n-ai!

 De unde se dovedeşte ca încă de mică aveam o gândire perversă.

Acum, întrebarea e: din care să-mi fac inel şi din care cercei? :))

....

Nu prea ştiu ce să spun, sau cum s-o fac astfel încât să-mi ţin în frâu cele foarte multe şi deloc onorabile cuvinte care se înghesuie în vârful tastelor. Mai întâi, fără număr şi fără perdea la adresa autorităţilor care au ignorat orice plan de salvare logic şi-au acţionat pe principiul "mno, hai să mergem să ne uităm pe-acolo, poate găsim ceva", procedeu - dacă poate fi numit aşa - care a anulat orice şansă de supravieţuire a pilotului Adrian Iovan şi a studentei Aura Ion. Şi-n al doilea rând, pentru postacii şi păreriştii de pe Internet. Unii dintre ei sunt realmente incredibili, greu de crezut că fac parte din rasa umană. Proşti, răi, da' hotărâţi. Şi, ceea ce e cel mai trist, cu drept de liberă exprimare consfinţit de Constituţie.

Pe Adrian Iovan l-am întâlnit o singură dată, în vara lui 2006. Redacţia unde lucram realiza un reportaj şi o şedinţă foto cu Romaniţa şi eu fusesem delegată să coordonez toată treaba. Cu mine mai erau o colegă şi un fotograf şi eu eram destul de stresată; cumva, ceea ce urma să facem mi se părea o intruziune. Drept, nimeni n-o obligase pe Romaniţa să fie de acord cu interviul şi şedinţa foto, dar era însărcinată în şapte luni pe-atunci şi mi-era penibil s-o bat la cap cu pozatul - "staţi mai aşa, mai altminteri, uitaţi-vă în partea aia, ţineţi mâna aşa... ".

În sfârşit, nu despre ea e vorba acum. Întregul material a ieşit bine, femeia a fost, trebuie să spun, foarte cooperantă şi răbdătoare. Adrian Iovan era şi el acasă, a luat parte la anumite momente din cadrul sesiunii fotografice şi, în pauzele date de faptul că Romaniţa îşi schimba ţinutele, am făcut puţină conversaţie. Avea vorba domoală, era un interlocutor agreabil şi a reuşit să mă facă să mă destind. Un om care emana forţă şi bunătate. Era după-amiază târziu, noi nu mâncaserăm nimic toată ziua şi eram obosiţi; Adrian Iovan s-a dus la patiserie, de unde s-a întors cu tot felul de croissante şi pateuri proaspete şi calde, care-au mers de minune cu sucul rece pe care ni l-a oferit. Apoi s-a scuzat şi s-a retras să se pregătească de serviciu:  în seara aceea avea o cursă la Barcelona. Asta e imaginea care mi-a rămas în amintire în ce-l priveşte: în uniformă şi cu servieta. Aşa am să-l ţin minte.

(Ieri, citind ultimul interviu acordat de el, am surâs cu amărăciune aflând despre una dintre experienţele sale de la manşă: "În ‘86, la Alexandria, m-am întors la apusul soarelui şi a trebuit să aterizez printre vaci! Ale naibii, se uitau la avion şi după aia se apucau de păscut! Stăteau ca vacile! Am aterizat cu frâna pusă, habar n-am cum am reuşit..."). Câte-ar mai fi avut de povestit omul ăsta...

Nu vreau să mă lansez în dezbateri despre ceea ce s-a întâmplat, despre ce-ar fi trebuit să se întâmple, despre cum s-au prăpădit agonizând... mă îneacă revolta. Doi oameni au murit de frig, după ce-au supravieţuit prăbuşirii unui avion. E atât de grotesc şi de oribil, încât aproape nu poate fi cuprins în cuvinte. 

Nu vreau să mă mai gândesc nici la grozăviile scrise pe bloguri (una am să citez, totuşi, pe cea mai gogonată, ca să vedeţi ce făpturi, că oameni nu pot să le zic, trăiesc printre noi): "Poate organismele statului n-au vrut să-i localizeze, nu-i poţi condamna". Da, fraza e reală! Creatura asta există şi, cum spuneam la început, din păcate are dreptul să se exprime liber... Autorul susţine că era ironic, ceea ce să zicem că poate-l face mai puţin ticălos, dar în acelaşi timp îl face de mii de ori mai prost.

Aş vrea să văd valuri de demiteri.

Aş vrea să-i văd pe demişi căutându-şi de muncă şi negăsind nicăieri, pentru că atunci când au fost in charge, au lăsat să moară oameni care-ar fi avut reale şanse de supravieţuire.

Aş vrea să văd o mobilizare generală, sub motto-ul "aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată".
Aş vrea să fie cât mai mulţi oameni pe lume asemeni localnicilor din judeţul Alba, salvamontiştilor şi membrilor clubului Transsylvania Off Road.

Aş vrea să nu uite nimeni.  

Aş vrea să nu se mai întâmple niciodată.

Ce-ar mai fi de spus? Cred că nimic, de-asta postarea nu are titlu. N-am găsit niciunul. Nimic, afară de "Dumnezeu să-i ierte şi odihnească-se în pace".

Zbor lin, domnule comandant, drum bun printre stele, domnişoară studentă la medicină...

Alive and kicking, with Zubin & Lancôme

De bună-seamă că m-aţi dat dispărută şi cum să n-o fi făcut? Nu-mi vine să cred că a trecut o săptămână de la ultima postare, dar în acelaşi timp, nu ştiu când a trecut săptămâna asta. Am avut timp puţin, inspiraţie şi mai puţină, disponibilitate emoţională (necesară scrisului, cel puţin în cazul meu) încă şi mai puţină. Rezultatul se vede în numărul mic de postări din luna aceasta... dar sper să-mi revin. Şi, mai important, sper ca voi să nu vă pierdeţi încrederea în mine.

Am fost schimbul 2, de-asta am avut atât de puţin răgaz. Program de la 14:45 la 23:30. Ajung acasă cam la jumătate de oră după miezul nopţii. Un duş cu ochii semi-deschişi, ceva de mâncare, răsfoit un pic netul, niciodată nu adorm înainte de ora două. De dormit dorm, dar somn agitat, din care mă trezesc în jur de zece, inevitabil năucă. În câteva ore mă remontez, ca să fiu fresh pentru condus o oră, muncit opt ore şi încă o oră de condus. Bine că n-am schimbul doi decât la fiecare două săptămâni, au fost şi vremuri când îl făceam bilunar (ceea ce, printre altele, explică numărul mic de postări din 2011, de pildă :D). 

Iar după toate astea, ieri-noapte n-am putut dormi decât 4 (patru) ore. M-am culcat în jur de două şi la şase contemplam tavanul. Am perseverat până la opt, sperând să adorm la loc, dar nici pomeneală, aşa că m-am hotărât s-o dau naibii şi m-am ridicat să pun de cafea :D Reflectam că sigur o să pic lată după-amiază, ceea ce nu s-a întâmplat din două motive:

1) M-am dus în oraş să "stric" un voucher la drogheria "Müller", de unde-am ieşit cu un ruj Lancôme nuanţa 300M Beige Dentelle. M-ar fi tentat un Shiseido, însă nuanţa care-mi plăcea era disponibilă doar în varianta cu pensulă, variantă care nu-mi place deloc. Am senzaţia că mă pictez pe faţă... la propriu :)))

2)  Începând cu ora 20:00, am urmărit live un concert al Filarmonicii din Berlin (pe streaming-ul la care v-am povestit că ne-am făcut abonament), dirijat de my dear Zubin :) Am aşteptat acest concert toată săptămâna şi gândul că-l voi revedea pe Zubin - chiar dacă numai la TV deocamdată, dar o filmare profesionistă, în HD - m-a ajutat să trec mai uşor peste antipatica săptămână cu schimbul 2. Ba chiar vineri eram într-o dispoziţie atât de bună, încât fredonam de nebună la serviciu Guantanamera şi aria "Brindisi", făcând abstracţie de faptul că vocea mea e la fel de muzicală precum creta scârţâită pe tablă :))

Şi acum să zic două vorbe despre concert, că altfel nu se poate :D 

Repertoriul nu mă incitase şi, dacă n-ar fi fost vorba de Zubin, nici gând să mă fi uitat. "Ancient voices of children", de George Crumb (un compozitor american modern) şi Simfonia a IX-a de Bruckner. De prima n-auzisem niciodată, iar Bruckner nu prea-mi place. Drept, din toată compoziţia lui nu cunosc decât Simfonia a VIII-a, care mi s-a părut foarte greu de digerat. Nici vorbă de plăcut sau de rămas ceva în minte (paranteză: n-a trebuit să ascult decât o dată Simfonia a III-a de Schubert, ca să mă îndrăgostesc de ea; şi e doar un exemplu din multele). 

Lucrarea modernă m-a surprins complet. Inspirată de poemele lui Federico Garcia Lorca, a fost ceva diferit faţă de orice-am experimentat vreodată în materie de muzică. Efecte speciale obţinute prin ciocnirea a două pietre. Un pian de jucărie. Soprana care face un fel de vocalize în timp ce ţine capul într-un pian cu amplificare. Clopoţei japonezi de templu. Se cântă, se şopteşte, se strigă. Nu-mi puteam lua ochii de la ecran. Nu-mi imaginasem aşa-ceva. Mi-a plăcut foarte mult, când concertul va fi arhivat (ceea ce se întâmplă de regulă cam după două săptămâni, din ce-am observat), voi revedea lucrarea lui George Crumb. Iată cum, datorită lui Zubin, am mai aflat ceva nou, am mai făcut o descoperire... ;))

Simfonia a IX-a de Bruckner nu prea a avut, din punctul meu (profan) de vedere... nimic. Nicio temă anume, care să-ţi rămână în cap şi să te facă să-ţi doreşti să asculţi din nou piesa. Nicio muzicalitate aparte (mă rog, hai să spun că partea a doua a fost ceva mai ok din punctul ăsta de vedere). Doar texturi sonore, mai lente sau mai repezi, dar parcă neînchegate. Repet, asta e opinia mea de non-muzician, probabil un profesionist m-ar face franjuri, cu opinie cu tot :))

Dar în fine, am audiat concertul integral, contemplându-l pe Zubin când se dădeau prim-planuri cu el şi amuzându-mă să constat, nu pentru prima dată, cât de bine am ajuns să-i cunosc gesturile şi maniera dirijorală. Dacă n-aş şti cine dirijează şi imaginea ar fi blurată în zona capului, l-aş recunoaşte nu dintr-o mie, ci din sute de mii. Dintr-un milion.

La finalul concertului, Zubin era epuizat. Stors. După acordul final, când s-a întors să se încline publicului, se vedea că e frânt. Mi s-a strâns sufletul. A îmbătrânit... Îndreptându-se spre culise, părea că abia se mai ţine pe picioare. Cele 3 trepte pe care trebuia să le urce pe podium de câte ori, chemat de ovaţiile publicului, revenea pe scenă, păreau să-i ceară un efort imens. Tare rău mi-a părut pentru el. Şi-am comentat agasată că, na poftim, după ce că simfonia aia n-are niciun chichirez, mai e şi atât de grea! 

Bine că săptămâna viitoare are un concert mai uşor (Webern, Beethoven şi Richard Strauss). Tot cu Filarmonica din Berlin, tot difuzat live. Am, prin urmare, motive să fiu în toane bune zilele următoare, pentru că la sfârşitul săptămânii mă aşteaptă ceva frumos. Şi după aceea mă aşteaptă... dar despre asta povestim when the time comes :)

O zi de luni cât mai suportabilă şi-o săptămână simpatică tuturor! :)