Cum doare un vis

Presupunând că până acum m-aţi considerat o femeie rezonabil de inteligentă, există riscul ca după ce veţi citi acest post să ajungeţi la concluzia opusă. N-aş putea spune că nu vă înţeleg. Eu însămi cred în acest moment despre mine că sunt o Proastă cu "P" mare. 

Înainte de-a vă povesti cum de-am avut revelaţia asta, ţin să vă previn că acesta va fi un post destul de deprimant şi în totală contradicţie cu unele lucruri de care, în ultimul an, am fost convinsă şi despre care am scris ca atare. N-am fost prea sigură dacă să scriu acum sau nu, dar mi-am dat seama că trebuie să "ard" totul în scris, trebuie să pun în cuvinte şi apoi move on. Cumva.

De felul meu n-am fost niciodată prea optimistă. Hai să spunem că nici premise grozave n-am avut pentru a-mi dezvolta o gândire pozitivă, la care se adaugă un fond mai sensibil şi mai înclinat spre "a pune răul înainte". Însă în ultimul an am lucrat serios la a schimba acest aspect, unul destul de păgubos de altfel. După ce mi s-a împlinit dorinţa de-a mă întâlni cu Zubin, m-am simţit mai puternică şi mai sigură decât oricând că am găsit calea - şi v-am povestit şi vouă de v-am împuiat capul cu "visele se pot împlini, aveţi încredere în voi şi în ceea ce vă doriţi, chiar şi cele mai fantastice dorinţe pot deveni realitate" şamd. Şi mă simţeam atât de bine cu mine însămi scriind asta şi fiind convinsă de ceea ce scriu. 

Poate prea convinsă. Într-atât de, încât m-am aşezat la masa de poker încredinţată că voi câştiga una dintre cele mai importante partide ale vieţii şi voi primi ceea ce visez de foarte mult timp. Eram atât de sigură că se va întâmpla, încât mi-am pus tot sufletul miză la acest joc. Tot sufletul şi toate speranţele. N-am vrut nicio secundă să cuget că poate ieşi altfel. Practic, am savurat victoria înainte de-a fi câştigat. N-am luat niciun moment în calcul ideea unui eşec. Şi când s-a întâmplat asta (fapt anticipat de toţi, numai de mine nu), m-am prăbuşit. 

N-a fost să fie să mă aflu în sală la concertul de Anul Nou de la Viena, dirijat de Zubin. Am primit răspunsuri negative - atât eu, cât şi cei care s-au înscris la tragerea la sorţi în ideea de a-mi da mie biletele (şi cărora le mulţumesc încă o dată:) ).

M-a lovit în plin. M-am simţit mai dărâmată ca oricând. Încă nu mi-am revenit. 

Da, ştiu:

- a fost o tragere la sorţi la care s-au înscris câteva zeci de mii de oameni pentru cele în total 700 de locuri incluse în tragere;

- a fost prima (şi foarte probabil, ultima) mea încercare, deci în definitiv ce pretenţii aveam?

- "e doar un concert, pe el ai să-l mai vezi oricum, deci ce atâta dramă?"

Le-am auzit pe toate astea, ştiu că aşa este, aşadar am rugămintea să nu mi le mai spuneţi şi voi. Afară de asta, am mai auzit "reacţia ta e disproporţionată, eşti imatură şi exagerată, eşti ca stalker-ii ăia obsedaţi, eşti iraţională". A fost nedrept şi, pe alocuri, foarte dureros să aud astfel de lucruri. Recordul de cea mai stupidă reacţie a fost însă "alţii au necazuri mai mari, alţii sunt bolnavi". Nu m-a stimulat niciodată faptul că alţii sunt mai rău ca mine. Şi nici nu m-a făcut să mă simt mai bine. 

Acum să nu gândiţi la extreme. Da, am plâns mult, cum demult nu mai plânsesem şi cum sperasem să nu mai plâng în viaţa asta. Şi vreo câteva zile am mâncat cât să nu mor de foame. Dar să nu vă închipuiţi că mi-am smuls părul, nu m-am mai dus la serviciu, mi-am înecat amarul într-o sticlă de vodcă sau altele asemănătoare.  Nimic de felul ăsta. M-am adunat de pe jos şi m-am dus la muncă, am comunicat normal, am scris pe blog destul de vioi şi pe alte teme (mail-urile au venit săptămâna trecută), deci I move on. Nu e nevoie să se teamă nimeni de vreun act necugetat din partea mea.

Dar în sufletul meu, s-a rupt ceva. Iremediabil, îndrăznesc să spun. Nimeni, oricât de bine m-ar cunoaşte, nu-şi poate imagina cât de mult mi-am dorit asta. Visez la acest concert de la 16 ani, dar mereu am zis că vom începe să aplicăm atunci când ne vom fi aranjat în mare parte vieţile. Iar când am auzit că anul viitor va fi dirijat de Zubin, am intrat în vrie. Mi-am dorit asta din toată inima, din toată puterea, cu toată vlaga din mine. Am visat la asta ca la nimic altceva. Şi-am sperat, am fost încredinţată că nu va trebui să renunţ şi la acest vis, aşa cum am fost nevoită să renunţ la altele.

N-am avut niciodată o familie în adevăratul sens al cuvântului, deşi teoretic sunt toţi acolo unde-ar trebui să fie. Dar numai teoretic.

N-am avut parte nici de copilărie fericită, nici de adolescenţă; de fapt, dacă ar fi după mine, mi-aş şterge primii 25 de ani de viaţă. Consider că am început să trăiesc abia atunci când l-am cunoscut pe soţul meu.

Nu voi avea niciodată copii. 

Am strâns în mine atâta durere până am simţit că mă sufoc, la propriu. 

Şi, inclusiv din motivele de mai sus, am crezut că măcar asta voi primi. Cu toate că, ştiu şi asta, viaţa nu e datoare să ne dea ce vrem. Dar, timp de aproape două luni, am crezut. În mintea mea, deja se întâmplase. Ştiam ce rochie voi purta, ştiam ce articole voi scrie pe blog, simţeam cât de fericită voi fi şi că lacrimile care mi-ar fi alunecat pe obraji în timpul concertului ar fi fost cele mai autentice lacrimi de fericire din viaţa mea.

La nivel teoretic, ar mai fi o şansă - unele agenţii vând bilete în regim de re-sale, la preţuri de 4-5 ori mai mari decât cele ale Filarmonicii Vieneze (care sunt, oricum, mari). Am găsit ceva, dar nu cred c-o voi face. Posibilităţile ar fi standing place (deci în picioare, în spate de tot, unde oricum nu prea vezi nimic şi dacă mai ai şi ghinionul să stea cineva înalt în faţa ta, aia e...), sau locurile cele mai scumpe, care-n mod normal costă 940 de euro şi pe care ei le revând cu 4000 de dolari. Niciuna din variante nu e pentru mine. 

Show must go on, cum ar spune Freddie. Pentru mine, subiectul acestui concert este încheiat. Nu mă mai interesează să aplic, nu m-aş mai putea bucura de eveniment pe deplin. Am să mai merg la concerte dirijate de Zubin, am să mă obişnuiesc (şi) cu ideea renunţării la acest vis.

Soţul, bietul, îmi spune că viaţa se va revanşa faţă de mine cândva, pentru toate. Şi e convins de ce spune. Dar nu cred că voi mai îndrăzni vreodată să-mi doresc ceva, nu atât de intens. Nu mai am curaj să visez la nimic.
Pentru că nu mai pot trece prin aşa ceva.

Pentru voi :)

Nu mă pricep cine ştie ce la urări, aşa că am delegat un purtător de cuvânt ;))

Să ne fie bine şi colorat, girls! :)

Forfecând rochiile de la Oscar

Ştirile referitoare la premiile Oscar sunt deja perimate, bârfele despre rochiile doamnelor sunt aproape expirate. Cu toate acestea am zis să disec şi eu toaletele, mai ales că, după ce m-am zgâit la ele şi am citit diverse opinii pe temă, am ajuns la concluzia că anul ăsta mă cheamă Gică Contra. 

Asta întrucât nu-mi place aproape niciuna din ţinutele elogiate de public şi de critici. Mă voi rezuma la câteva dintre ele, care-au fost cel mai intens comentate.

Cate Blanchett

Principala favorită la categoria "Cea mai bună actriţă în rol principal" şi probabil singura dintre nominalizaţi care-a venit fără emoţii, Cate putea să facă o alegere mult mai bună, atât în ceea ce priveşte rochia, cât şi machiajul şi coafura. 

Rochia "nude" nu se potriveşte cu nuanţa foarte deschisă a pielii. Femeia e aproape translucidă, iar paietele sunt din aceeaşi familie cu proverbiala tichie de mărgăritar a chelului. Coafura e mult prea simplă pentru pretenţiile unui asemenea eveniment, machiajul e prea şters. 

A câştigat al doilea Oscar, a fost cu siguranţă noaptea ei, dar ea a fost o apariţie banală. Ceea ce i-ar fi trebuit era ceva mai multă culoare. Cum a avut la Oscarurile din 2005, adică aşa:

O rochie cu o croială interesantă,  culoare mai intensă, un contrast foarte şic dat de eşarfa grena, un machiaj ceva mai puternic, o coafură mai elaborată - et voilà! Ce apariţie extraordinară, deosebit de frumoasă, feminină şi rafinată.

Anul ăsta însă a dat-o în bară, după părerea mea.

Charlize Theron

Mi se pare una dintre cele mai frumoase actriţe de la Hollywood şi de cele mai multe ori are ţinute inspirate, care o pun în valoare. Dar nu şi duminica asta. 

Bretelele aşa-zis invizibile sunt oribile. Oribile. Rochia e frumoasă şi deosebit de elegantă de la talie în jos; partea de sus nu-mi place deloc (lăsând la o parte bretelele, care sunt un veritabil coşmar). În ansamblu, consider că n-o avantajează modelul. Charlize are umerii destul de laţi, i-ar trebui o rochie care să mascheze asta şi să-i confere un plus de delicateţe. Iar colierul e din alt film. 

Lupita Nyong'o

A fost cea mai lăudată apariţie de la Oscaruri şi apreciez nota de "less is more" (faptul că nu are nimic la gât, de exemplu, sau cerceii mici şi eleganţi).

Pe de altă parte poate că sunt subiectivă, dar mie modelul ăsta de rochie nu-mi place deloc. Prea mă duce cu gândul la o cămaşă de noapte supradimensionată. 

Julia Roberts

De la o veterană a Hollywood-ului te-ai fi aşteptat la mai mult. 

Croiala e ciudată, rochia e prea simplă, cu toate că e din dantelă, iar coafura e nepermis de lejeră. E cel mai mare eveniment cinematografic al anului, nu o cină pe terasă, când ţi-e cald şi îţi strângi părul la repezeală cu vreo clamă rătăcită prin poşetă.

Amy Adams

Asta e ţinuta care mi-a plăcut cel mai mult. Distincţie, feminitate, clasă, frumuseţe.

Unii critici au fost de părere că aspectul a fost unul auster, părere pe care n-o împărtăşesc. De ce mă uit, de ce-mi place mai mult.

Jennifer Lawrence 

Tare frumuşică e fata asta. Şi talentată. Şi spontană. Şi cu mult bun-gust.

Tot ce mai are de făcut e să înveţe să meargă pe tocuri. E a doua ediţie consecutivă a Oscarurilor când se împiedică.

Anne Hathaway 

Arată mai degrabă ca şi cum s-ar duce la disco, nu la Oscaruri. Mi se pare că rochia are un aspect cam ieftin. Prea mult sclipici. În altă ordine de idei, e tunsă cam prea scurt.

Nici anul trecut nu mi-a plăcut cine ştie ce, dar a fost mai bine ca acum.

Că veni vorba, ia uitaţi-vă şi voi la o chestie...

 

Poza din dreapta e de anul trecut. Ce remarcăm? Modelul e, practic, identic. N-am pretenţia că mă pricep, dar mi se pare o greşeală de fashion foarte mare. Devine previzibilă, ergo plictisitoare.

Despre ţinutele cu adevărat dezastruoase (Liza Minnelli, Jared Leto) prefer să nu mai zic nimic. Apreciez însă aspectul normal al lui Lady Gaga. Deci nu tuşeşte dacă se îmbracă şi ea ca un om cumsecade şi cu scaun la cap. 

Mă rog, şi ea e cam străvezie, dar să trecem peste. Arată bine, nimic deosebit, ar putea spune unii, dar la ea tocmai normalul e ceva deosebit :D

Cam astea sunt părerile mele de nepricepută într-ale modei. Păreri care se prea poate să fie greşite, dar sunt ale mele şi-nţeleg să le susţin :))

Un popă, un drăcuşor şi-un dialog (ab)surd

Nu c-ar fi vreo legătură între elementele din titlu, dar rezumă cel mai bine subiectul postării. Vă spuneam că săptămâna asta e carnaval. Pe care-l sărbătoresc şi bravii noştri conducători. Astăzi, Musiu Şarl s-a înfiinţat costumat în popă. Un popă foarte impunător, la 1,96 metri şi cele 130 de kile pe care le cară după el. Argumentul lui, unul pe deplin justificat de altfel, a fost "păi oricum eu vă predic toată ziua". Word! :))

Vedeta a fost, însă, adjunctul lui - poreclit de mine Sfârfâlică deoarece de foarte multe ori îmi vine să-i spun (ba o şi fac, atunci când sunt sigură că nu m-aude nimeni), "lua-te-ar dracii", precum, dacă vă amintiţi, i se spunea şi personajului omonim din "Moromeţii". O să vă povestesc despre el într-o postare separată, chiar mă mir că nu s-a întâmplat până acum. Sfârfâlică al meu e de colecţie, e... antologic. 

Aşa, deci Sfârfâlică s-a costumat în drac. Avea o manta roşie, perucă neagră zburlită cu nişte zulufi roşii de sub care se iţeau două corniţe şi furcă gonflabilă :)))) Toţi am căzut de acord că această costumaţie îl reprezintă la marele fix :D "Bravo", i-am zis, "în sfârşit nu mai negi evidenţa" :)) La care împieliţatul Sfârfâlică a dat să mă împungă cu periculoasa lui furcă, fapt care mă bagă la bănuieli: cred că are dificultăţi de asumare a identităţii încornorate.

Aparte de asta şi fără nicio legătură cu povestea de mai sus, azi mi-am luat numărul de martie al revistei "Reader's Digest". Îi spun doamnei de la ziare ce vreau, ea se uită împăiat la mine - "Wie, bitte?". Repet, răspicat. "Ce revistă e asta?". Titlul e în engleză, explic. "Nu avem reviste în engleză!". Dragă Frau, numai titlul e în engleză, reiau eu cu răbdare şi-ntre timp ochesc revista în stand. 

"Uitaţi, asta căutam", glăsuiesc victorioasă. "Aia e-n germană, nu avem reviste în engleză!". Tanti, te repeţi. Titlul e în engleză, repet şi eu (ce, numai ea să se repete?), înşfăcând revista. "A fost o neînţelegere", conchide ea, politically ireproşabilă.

În rest, toate vechi şi nouă toate. Plănuiam un articol în care să dau cu foarfeca în rochiile de la Oscar, n-am renunţat la idee, însă nu m-am simţit în stare. Stau cam prost cu moralul zilele astea, da-mi revin eu. Am luat o castană de mi-am făcut ditamai cucuiul. Povestim curând şi-apoi tragem cortina peste ceea ce n-a fost să fie.

Carnavalul teuton

Chiar dacă în perioada asta lumea e cu ochii pe Rio de Janeiro, unde se desfăşoară cel mai spectaculos carnaval din lume, să ştiţi că au şi nemţii carnavalul lor. Are o tradiţie de peste 200 de ani şi este aşteptat cu nerăbdare mai ales de către copii şi femei.

Copiii, e clar de ce. Se costumează, se pictează, interpretează roluri în scenete la grădiniţă sau la şcoală, poveştile pe care le citesc, ascultă şi îndrăgesc devin realitate şamd. 

Ok, da' femeile? Nu-i vorbă, de pictat se pictează şi ele. Am văzut în anii trecuţi nişte mostre de pantere defilând în costume de latex, pictate pe moacă de aveai impresia că numa' cât te uiţi la ele şi te muşcă şi cu nişte cozi luuuungi care băteau asfaltul în tandem cu tocurile de cinşpe.... aoleo! (Apropo, n-am percutat de ce tocuri; erau pantere, nu dropii, for Pete's sake). Sau acum vreo doi ani, o fostă colegă s-a costumat în plantă. N-am depistat care, dar ceva din lumea vegetalelor, clar. Vorba lui nenea Iancu, eu consimţeam la dorinţa femeii de a se contopi cu natura, dar imaginea pe care-o oferea era niţel apocaliptică. Doamna respectivă, în vârstă de vreo 60 de ani, era supraponderală. Bătea lejer suta de kile. Şi se înveşmântase într-un balot (pardon :D) de mătase foarte verde care-i ajungea până la glezne, îşi pusese o perucă verde şi se tamponase pe toată faţa cu sclipici. Tot verde. 

Pe cuvânt, impulsul era s-o întrebi când şi-a făcut ultima dată un control la fiere :))

Bine, acum că v-am zis de doamna cea prea-verde, trebuie să vă spun şi de bărbatul ei, şi el la vremea aia coleg cu noi. El chiar a rămas antologic. Fizic vorbind, diametral opus verzii sale jumătăţi: un tip înalt şi deşirat, cu capul înfipt într-un gât cam prea subţire. Eh, şi apare omul nostru, secondat de verzuia lui tovarăşă de viaţă.... de fapt nu apare el aşa cum îl ştiam, ci: cu o perucă până la umeri, rozzzzzz cu sclipici, purtând o bustieră cu sâni (umpluţi cu vată or something), cu fustiţă scurtă, cu şoseţele scurte rozzzzzzz şi pantofi de lac, cu toc. Roz şi ăia.

Păcat că n-am poze. Le-au propus mai mulţi să-i fotografieze, da' n-au vrut. Cine ştie, le-o fi fost teamă să nu le fure careva ideile :))

Şi da, omul se epilase pe picioare. OMG şi WTF defineau cel mai bine expresiile mutrelor celor care  dădeau cu ochii de el. Mai nasol de departamentul nostru, că trebuia să colaborăm cu el şi toată ziua am făcut eforturi să mă adresez omului uitându-mă la el fără să-l văd, ca să zic aşa. Că dacă l-aş fi văzut, i-aş fi rănit iremediabil sentimentele, în sensul c-aş fi râs vreun sfert de oră fără să mă opresc.

Dar, în afară de costumaţiile mai mult sau mai puţin inspirate (ceea ce, după cum spunea Victor Bălosu din "Moromeţii", "devine după facultăţi"), femeile mai au un motiv să aştepte cu nerăbdare carnavalul. Mai exact prima zi a acestuia, când, potrivit tradiţiei, ele au dreptul de-a săruta orice bărbat doresc şi, de asemenea, au dreptul de a-i tăia cravata. Aşa, pur şi simplu. Cu foarfeca. Se duc la ei, le spun rânjind "Schnipp, schnapp, Krawatte ab" (un fel de "cioc boc, cravata jos") şi harşti, o taie de la jumătate. Nu e loc de supărare, ghinionul tipului care şi-a găsit tocmai în ziua aia să poarte cravată sau care n-a dat dovadă de suficientă prevedere încât să-şi pună o cravată veche, la care ar renunţa fără jale :))

Totuşi, fapta este amendabilă, dacă se petrece fără consimţământul purtătorului de cravată. Cu amendamentul că, dacă "victima" sărbătoreşte la rândul său carnavalul, îşi pierde dreptul de-a reclama la tribunal pierderea de-gât-legăului :))

Altminteri, în oraş e fain ce se întâmplă. Se organizează parade ale cluburilor şi asociaţiilor din regiune, copiii aruncă bomboane în trecători, ninge cu floricele de porumb şi confetti, se cântă, se dansează. 

Pozele sunt de-acum câţiva ani, din Bayreuth, unde locuiesc.