duminică, 10 ianuarie 2016

Făcute și (încă) nefăcute până la 40 de ani


Am dat de curând peste lista asta. Nu știu cât de relevantă e - cred că depinde de felul de-a fi al fiecăruia, poate pentru cineva e mai important un salt cu parașuta decât o călătorie cu Orient Express - dar se poate spune că trasează niște repere. Și cum eu nu mai am decât 4 ani și 5 luni până la marele prag psihologic de 40 (shit, numai 4 ani???), am zis să le trec în revistă. Cine știe, poate dau peste ceva ce nici nu conștientizasem că-mi doresc și-mi vin idei noi :))

Le-am împărțit, gospodărește, în trei categorii altminteri foarte previzibile: ce-am bifat până acum, ce-a rămas nefăcut deocamdată și ce poate să rămână nefăcut, că nu mă deranjează defel.


Ce-am făcut:

1) Sărbătorește Anul Nou într-un oraș din străinătate.
Nemaipunând la socoteală Germania (că deh, despre ea nu mai pot spune că e străinătate pentru mine), noul an m-a găsit de două ori la Viena și o dată la Davos, în Alpii Elvețieni. Mi-ar plăcea un Revelion la Londra, că veni vorba. 

2) Ambiționează-te și încearcă să închei ceva care ți se pare peste puterile tale.
Se pune faptul că am urcat 877 de trepte într-un spațiu destul de îngust, de claustrofobia mea se dădea cu capul de toți pereții? La Florența am izbutit performanța, când am urcat în clopotnița, respectiv în cupola catedralei Santa Maria del Fiore. Cred că a fost prima și ultima oară când mi-am forțat limitele de maniera asta. 

3) Mergi la un spectacol sau concert cu un artist pe care-l admiri.
Eheeee :) Am făcut-o de nouă ori până acum, sănătoși să fim și noi și el, că o mai facem! :) Da, asta chiar e o experiență deosebită și bucurie în formă pură. 

4) Citește toate cărțile scrise de un autor care-ți place.
Am citit tot ce-au scris Rodica Ojog-Brașoveanu, Agatha Christie, Karl May, Stieg Larsson. Mai sunt mulți autori pe care i-am citit doar parțial. Ok, nu-i timpul pierdut. 

5) Stai, măcar o dată, la un hotel de lux. 
Am stat câteva nopți la ”International Carlton” în Cannes și alte câteva la ”Palais de la Méditerranée” la Nisa. Camere normale, nu suite-uri. A fost frumos, o experiență de care-mi voi aduce mereu aminte cu plăcere. Dar mi-aș dori să stau cândva și la un suite. La ”Hotel Imperial” în Viena, de exemplu :D 

6) Joacă măcar o dată la jocurile de noroc în Las Vegas. 
Mno, la Las Vegas încă n-am ajuns, dar am pierdut, cu real talent, 10 euro la cazinoul din Monte Carlo :D E cam tot aia, nu? Dar vreau și la Las Vegas, poate acolo câștig :))

7) Învață să prepari perfect un singur fel de mâncare, chiar dacă n-ai talent în bucătărie.
Talent am stabilit demult că n-am. Nu știu ce sunt alea sarmale perfecte, dar îmi ies bune de fiecare dată. Chiar dacă nu le-am fiert în oală de lut (că n-am). Și chiar dacă mi s-a întâmplat să pun busuioc în loc de cimbru (liniște acolo-n spate. Bine că n-am pus scorțișoară, daaaa? :D). 

8) Scapă de un obicei prost.
Mi-am ros unghiile ani de zile (începând de pe la 6 ani, din ce-mi aduc aminte). Am încercat de multe ori să renunț, dar n-am reușit. Acum se poate spune că am făcut niște pași înainte, adică mi se mai întâmplă să le rod în situații de mare stres - dar îmi iau seama destul de repede. 

9) Învață ceva nou și incitant.
Am învățat germana (de fapt, fac asta și acum și probabil n-o să termin niciodată de făcut :D). Cu siguranță a fost ceva nou pentru mine, cât despre incitant, să nu mai discutăm. Numai dacă mă gândesc la verbele cu particulă separabilă, particulă care de fapt e o prepoziție aflată întotdeauna la sfârșitul frazei și care poate schimba complet sensul. Și bineînțeles, aceeași prepoziție, dar cu alt verb, are un înțeles diferit. Poetic, vă spun :))

Ce n-am făcut (dar mi-aș dori).

1) Ia masa la un restaurant cotat cu 3 stele Michelin. 
2) Prestează muncă de voluntariat.
3) Mergi la o premieră într-una din operele celebre ale lumii, cum ar fi Scala din Milano.
4) Savurează o sticlă de vin foarte bun, fără să te gândești cât a costat. 
5) Călătorește prin Europa cu trenul Orient Express (o, daaaaa!).
6) Mergi la un meci susținut de echipa preferată și fă galerie.
7) Pleacă într-o călătorie spirituală - da, îmi doresc să ajung cândva la Ierusalim și la Vatican.
8) Donează 2-5% din veniturile tale în scop caritabil.
9) Răsfață-te cu un accesoriu de lux, cum ar fi un ceas Rolex sau ceva comparabil.
10) Cumpără un cadou scump pentru altcineva.
11) Degustă vinuri în Toscana sau în altă regiune viticolă celebră. (Hmm, două dorințe referitoare la vin și încă neîndeplinite. Musai să fac ceva în sensul ăsta).
12) Fă-i un bine unei persoane care nu va ști niciodată cine-a ajutat-o. 
13) Condu mașina pe o autostradă maritimă (numai dacă mașina e decapotabilă, zic).
14) Asta nu e pe lista originală, dar e o veche dorință de-a mea: să-l întâlnesc pe Al Pacino. Zâmbiți, nu-i așa? Păi aveți și de ce, e aproape o utopie. Dar nu se știe niciodată. 

Ce n-am făcut, dar nici nu țin s-o fac:

1) Încearcă să întâlnești un erou și să ai o discuție cu el. 
Cred c-ar fi interesant, dar... pot trăi bine și fără să se întâmple.
2) Mergi în safari în Africa.
Errrm, nu. Treaba asta cu natura, sălbăticia, animalele în habitatul lor natural nu-i pentru mine. Eu vreau la resorturi de lux, doar v-am mai zis că-s cam snoabă :D
3) Fă baie complet dezbrăcat în mare sau în ocean. 
Asta cred că-i mișto doar în filme. Oricum, nu mă tentează. Cred că m-aș simți goală (d'ohhh), nemaivorbind de senzația permanentă, justificată sau nu, că pătrunde vreun ceva mișcăreț pe undeva).
4) Îndrăznește să-ți dai demisia de la un loc de muncă pe care nu-l suporți.
Eu sper din tot sufletul să nu ajung niciodată să lucrez în asemenea loc.
5) Cumpără un obiect de artă pe care vei fi mândru să-l expui în casa ta.
”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli, nu era de vânzare ultima dată când m-am interesat :P
6) Invită-ți părinții la o cină elegantă la restaurant.
Mama nu mai e. Deci uite ceva ce nu va deveni realitate în viața asta. Dar cred că ar fi fost... frumos.
7) Fii mentor pentru un tânăr care vrea să învețe secretele profesiei tale.
Profesia mea, cea pe care-am învățat-o și practicat-o din pasiune, e(ra) cea de jurnalist. Cine știe dacă o s-o mai fac vreodată...
8) Nu ezita să practici un sport care să-ți ridice adrenalina, cum ar fi parașutism, bungee jumping șamd.
Ba o să ezit mult și bine, thank you very much. Dar mi-ar plăcea să zbor cu balonul cândva.
9) Schiază într-o stațiune celebră de schi.
Eu? Cu schiuri în picioare? Pe baba cu mitraliera o știți?
10) Învață să combini cinci tipuri de vin bun cu brânzeturi fine.
Iar vin? :)) Și de ce musai 5? Las' că o s-o facă oamenii de la restaurantul de 3 stele Michelin, aflat pe lista de to do's de mai sus :))
11) Dormi în natură câteva nopți.
Ce să fac?? Nu, foarte mulțumesc. Mă pișcă țânțarii și mi-e frig, sunt o sensibilă și-o delicată :))
12) Plimbă-te cu iahtul la Monaco sau Saint Tropez.
Am vizitat ambele locații și-a fost foarte frumos și fără iaht.
13) Fă-ți o schimbare radicală de look.
Adică ce înseamnă radical? Păr albastru? Sprâncene aurii? Piercing în buză? No lasă, că mă simt bine așa banală cum sunt :))
14) Încearcă să arăți fizic mai bine ca niciodată.
Nu știu ce se înțelege prin asta. Arăt mai bine ca la 20 de ani (în sensul că-s mai puțin naturală și ceva mai rafinată, sau așa-mi place să cred), dar mai bine ca atât, io știu? De-acum încep ridurile, se mai lasă pielea etc :))
15) Savurează o friptură așa cum se prepară la festivalurile din Argentina sau Brazilia.
Nu știu ce mă face să cred că e picantă. Deci s-o savureze cine dorește, eu mă lipsesc :))
16) Mergi singur într-o vacanță.
N-ar avea niciun farmec dacă n-aș împărți totul cu dumnealui jupânul.
17) Încearcă să ajungi într-o poziție de lider în domeniul în care profesezi.
Neah, nu-s făcută să fiu șef, măcar de-atâta lucru m-am convins până acuma. Vioara a doua, da, însă mai mult de-atât nu-i pentru mine.

Pfiuuu, că lung fuse. Dacă mă uit, constat că am îndeplinit destul de puține și am destulă treabă în anii următori. Ce să zic, baftă-mi urez să iasă ce-mi doresc! Voi cum stați la capitolul ăsta?

miercuri, 6 ianuarie 2016

Prietenie cu sens unic


Scriam acum câteva săptămâni că anul 2015 pare să marcheze sfârșitul a ceea ce multă vreme am crezut că va fi o prietenie pentru toată viața. Nu eram sigură, de fapt nici acum nu sunt convinsă că it's over, dar un lucru e cert: chiar dacă vom reînnoda la un moment dat firul, nu va mai fi la fel.

De felul meu sunt destul de lipsită de încredere în mine însămi și unul dintre cele mai ușoare demersuri este să mă faci să mă simt vinovată pentru indiferent-ce. Iar prietenia asta nu e cea dintâi de care s-a ales praful. Mi s-a mai întâmplat și de fiecare dată am stat, am analizat, am pritocit și, evident, m-am învinuit. Că poate n-am făcut tot ce puteam. Că poate-ar fi trebuit să mai las de la mine. Că toată lumea greșește (de acord, și eu am greșit cu siguranță și-aș fi fost dispusă să fac tot ce-mi stătea în puteri, condiția fiind ca ”partea cealaltă” să-mi iasă în întâmpinare și să ne întâlnim la jumătatea drumului. N-a fost cazul). Mi-am recunoscut mie însămi că mi-e dor de respectivele persoane și de momentele noastre bune. Dar felul în care au reacționat (sau mai bine-zis, în care NU au reacționat) mi-a arătat că nu era reciproc. Iar prietenia cu sens unic, apropo de titlu, nu rezistă decât o vreme. 

Într-unul din cazuri, fuseserăm prietene vreo șase ani și jumătate. Destul de apropiate, ne fuseserăm alături una alteia în situații mai delicate, eram pe aceeași lungime de undă, ne amuzau aceleași lucruri șamd. După ce s-a angajat, m-a solicitat tot mai des s-o ajut la anumite lucrări (de obicei acolo unde era vorba de materiale care urmau să fie traduse). Am ajutat-o mereu, chiar dacă nu mereu aveam chef de așa ceva. Mă revoltam uneori că-i făceam treaba pentru care ea primea un salariu destul de bun, dar - cum am zis mai sus - ”treacă de la mine...”.
Eh, dar paharul mi se umplea încet și sigur. A dat pe dinafară într-o seară, când m-a pus să-i corectez o prezentare de 22 de slide-uri - deci nu tocmai mică. Eu eram într-o pasă destul de aiurea: jupânul era internat și urma să fie operat a doua zi, eu urma să fac un RMN după o tomografie cu rezultat incert, iar peste asta mai aveam vreo câteva pricini de durere de cap. 
Toate aceste aspecte îi erau binecunoscute ei, prietenei. Așa că am fost sigură că va înțelege faptul că numai de corectat 22 de slide-uri în engleză nu aveam dispoziție. ”N-am starea necesară pentru asta”, am explicat. Reacția ei? ”Ia intră în stare, că n-am chef să primesc reproșuri”.

Mda. Știu c-am fost proastă până la capătul lumii și înapoi, dar am revizuit prezentarea. Apoi am dispărut, de pe toate canalele. N-am mai căutat-o. Mi-a fost rușine mie de rușinea ei, de aceea nu i-am reproșat atitudinea. Mi-am văzut de treabă, noi am fost din fericire bine amândoi, iar după o săptămână am primit un sms de la ea, în care se mira că n-am mai dat niciun semn și mă întreba dacă sunt ok. ”Da, e totul bine. Mulțumesc de grijă”, i-am răspuns. 
Și... asta a fost tot. Cunoscându-mă, și-a dat seama cu siguranță că e ceva în neregulă, dar nu a încercat să afle de ce. Au trecut șase ani de-atunci. N-am mai vorbit niciodată. 

În alt caz, după o prietenie de vreo cinci ani, în care ne povestiserăm inclusiv cele mai intime probleme și ne susținuserăm una pe cealaltă, m-a șters din lista de Friends pe Facebook și mi-a dat și Block - atât pe Facebook, cât și din viața ei - fără absolut nicio discuție prealabilă, din niște pricini pe care, după vreo 2 ani, a încercat să mi le explice. A recunoscut că a greșit la vremea respectivă. Am apreciat demersul, dar pentru prietenia noastră a fost prea târziu. Mi-a părut rău, dar n-am putut trece peste acel ”shift delete” de care-am avut parte fără ca măcar să mi se acorde șansa de a-mi spune și eu punctul de vedere. 

Iar acum, în cazul prietenei de care vorbeam la începutul postării... e vorba de 13 ani de prietenie. Ani în care am fost apropiate și care ne-au legat printr-o mulțime de întâmplări, unele vesele, altele mai puțin. Avem multe amintiri, la care mă întorc mereu cu gândul. Și încerc un mare regret pentru stadiul în care suntem acum - un fel de silenzio stampa nedeclarat ca atare. Vina mea în povestea asta este că, după un 2015 greu pe care l-am avut, am vrut să mă pun pe mine pe primul loc. Nu vreau să intru în detalii, dar vă rog să mă credeți că nu era vorba de o situație gravă - s-ar putea compara cu prezentarea de 22 de slide-uri din primul exemplu, e cam de-același ”calibru”. 
Da, regret de-o mie de ori că am ajuns aici, dar de câte ori mă împunge părerea de rău, mi-aduc aminte de un fapt cât se poate de simplu: nu mama ei a murit anul trecut. Ci a mea. Consider că, având în vedere acest aspect, puteam să beneficiez de înțelegere.
Și trebuie să spun că, oricât de revoltată aș fi că n-am avut parte de înțelegere în situația dată, tot îmi pare rău. Foarte rău. Oare atât am însemnat...? 

Încheind acest (lung) post, țin să spun că mi-e cu atât mai clar că-n exemplele de mai sus a fost vorba de sens unic, cu cât am trei prietene despre care m-am convins demult că-mi sunt alături cu adevărat, că împărtășim ceva reciproc și pe care le iubesc. Mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți... vă știți voi care :)

luni, 4 ianuarie 2016

Răzbunarea ciocolatei


Dacă n-ați făcut excese gastronomice în ultimele săptămâni, dați-mi voie să vă invidiez (și-n același timp, să-mi exprim admirația).

Dacă ați dat iama prin ”porcării” ilegal de fragede și gustoase și prin cantități apreciabile de dulciuri, îngăduiți-mi să vă invit în clubul meu. Și pe-această cale, vă rog să-mi împărtășiți ce măsuri aveți de gând să luați în perioada următoare. Că eu una, după cum am mai mărturisit, sunt cea mai puturoasă și lipsită de speranță persoană din lume atunci când vine vorba de abținut de la vreun ceva gustos.

Cât despre dietă, vorba lui Mark Twain: ”să fim milostivi și să tragem perdeaua”... :D


V-ați prins, da? M-apuc de dietă de luni. Azi a fost luni. Nu m-am apucat. Enough said.

Până una-alta, momentan deliberez: oare mini-invazia de coșuri apărute în interval de vreo două zile pe mandibulă are vreo explicație hormonală? Saaaaaau, ceea ce e mult mai probabil, pricina constă în cele patrumiidouăsutedouăzeci de trufe de ciocolată și praline cu migdale pe care le-am balotat cu râvnă în ultima vreme? Mda, cred că ne gândim la același lucru. 

Și încă nu m-am urcat pe cântar. 

Heeeeeeeeeeeeeeeeeelp. 

duminică, 3 ianuarie 2016

”The Hateful Eight” (2015)


 (Nu conține spoilere, deci puteți citi fără grijă).

Am devenit Tarantino-addicted după ce-am vizionat următoarele patru filme ale lui: ”Pulp Fiction”, ”Four Rooms”, ”Reservoir Dogs” și ”From Dusk Till Dawn”. Primele trei sunt capodopere în opinia mea, iar cel de-al patrulea, deși mai... ciudat, ca să zic așa, este foarte bun. Multe secvențe din ele aș putea reproduce din memorie și le consider perle rare în materie de dialoguri și portretizarea personajelor.

Ultimele două filme pe care le văzusem, ”Death Proof” și ”Inglorious Basterds”, m-au dezamăgit. Primul  a fost o aberație, ceva atât de stupid încât nici la genericul de final eu nu puteam să cred că asta a fost tot și mă gândeam că, în stilul lui, Tarantino trebuie să mai fi scos vreun iepure din pălărie. N-a scos, iar concluzia mea de-atunci a fost că Tarantino s-a prostit. ”Inglorious Basterds” a fost mai bun (adevăru-i c-ar fi fost aproape imposibil să izbutească un film mai slab decât ”Death Proof”), dar acțiunea a fost prea fracturată și-a pierdut din coerență.
”Django Unchained” n-am văzut și-n continuare refuz să mă uit, deși am auzit că Leonardo DiCaprio face un rol mare. Foarte posibil, dar eu nu mai vreau să văd filme cu sclavi maltratați. Mi-e prea de-ajuns câte-am văzut. Așa cum nici filme despre Holocaust nu mai vreau să văd. Am văzut multe, unele dintre ele adevărate opere de artă, am citit, am vizitat lagărul de la Dachau, dar nu mai suport să văd oameni înghesuiți în camere de gazare. 


Așteptasem cu foarte mare curiozitate cel mai recent film ”made in Tarantino”, intitulat ”The Hateful Eight”. Nerăbdarea alterna cu un oarecare scepticism: de n-ar fi și ăsta o dezamăgire... Distribuția reunește multe dintre numele mari preferate de Tarantino - Kurt Russell, Samuel L. Jackson, Tim Roth, Michael Madsen, așa că puteam spera. 

Filmul e lung (182 de minute), din care mai bine de-o oră se dedică exclusiv prezentării personajelor. Ceea ce, din punctul meu de vedere, se putea rezolva într-o jumătate de oră, dar dialogurile s-au diluat până la limita plictiselii. Și asta s-a menținut pe tot parcursul filmului: mult prea mult s-a vorbit și pălăvrăgit. Personal, cred că ar fi putut fi cel puțin cu vreo 40 de minute mai scurt, fără ca prin asta să se piardă ceva esențial și fără să păcătuiască la capitolul ”atmosferă”.

Într-un ținut acoperit de zăpadă, o trăsură gonește. Pasagerii sunt un vânător de recompense, John Ruth (Kurt Rusell) și prizoniera sa, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), căutată pentru omor și pe care el o va preda autorităților, urmând să încaseze recompensa. Pe drum întâlnesc doi oameni rămași fără mijloc de transport, pe care, după nenumărate insistențe și negocieri purtate de John Ruth cu pistolul ațintit asupra lor, îi vor lua cu ei în trăsură, având aceeași destinație.
Viscolul le schimbă planurile și fac popas la un han, unde  sunt întâmpinați nu de proprietară, ci de patru străini. Începe să devină tot mai interesant când aflăm că unul dintre ei este călăul din regiune (adică acela care urma să execute sentința de moarte prin spânzurare a lui Daisy), iar proprietara, Minnie, este plecată să-și viziteze mama. ”Ciudat”, opinează maiorul Maquis Warren, interpretat de Samuel L. Jackson. 


”Unul dintre tipii ăștia... nu e cine susține că e”, spune John Ruth. De-aici încolo, cum mai zic eu câteodată, ”finally, some action”. Evident, n-am să dezvălui ce și cum, însă pot spune că John Ruth a avut dreptate. Cu vârf și îndesat. 

Muzica este extraordinară și nici nu putea fi altfel, având în vedere că a fost compusă de Ennio Morricone. Suspansul, surprizele și scenele sângeroase nu lipsesc, iar la un moment dat filmul devine ceva de tip ”who did it?”. Aspect care nu deranjează, dar nu e ceea ce te-aștepți de la un film al lui Tarantino. Toți actorii joacă foarte bine, iar partitura cea mai interesantă îi revine lui Samuel L. Jackson (care este și actorul cu cele mai multe apariții în filmele lui Tarantino). 

Concluzionând, e un film bun, dar destul de departe de capodoperele menționate la începutul postării. Nu pot spune că-l recomand, dar nici că n-o fac. Mie nu-mi pare rău că l-am văzut, deși n-a fost (nici ăsta) ceea ce am sperat că va fi. 

vineri, 1 ianuarie 2016

Prosit 2016!


La mulți ani și bine v-am găsit în 2016, oameni buni! :) Sper că v-ați simțit bine în noaptea de Revelion și-n prima zi a noului an, indiferent de felul în care ați petrecut la trecerea dintre ani - dansând la vreo petrecere, jucând whist cu prietenii sau uitându-vă la artificii și apoi acasă, așa cum am procedat noi.

Anul 2016 ne-a găsit cu ochii ațintiți spre cer, la jocurile de artificii, care-au fost absolut spectaculoase. Nu era frig afară, așa încât plimbarea prin oraș a fost chiar agreabilă. Revenind acasă, somnul ne-a doborât repede; oboseala acumulată în ultimele săptămâni își cerea drepturile. Am dormit neîntorși, iar la ora 11:15, echipată într-o pijama roșie :D, eram moț pe canapea, fremătând de nerăbdarea de-a urmări Concertul de Anul Nou. 
Mda, pijama roșie, ați citit bine. Și, pentru că după cum v-am mai zis, pe alocuri și-n anumite momente sunt o snoabă,  nu mi-au lipsit nici trufele de ciocolată albă, acompaniate de vin spumos. No, așa :D

Trebuie să vă spun că eu nu sunt un mare fan al lui Mariss Jansons, dirijorul ediției de anul acesta. Că veni vorba, să nu credeți că-n afară de Zubin nu mai văd pe nimeni în fața ochilor :)) Adică el este și va fi pentru totdeauna my one and only în materie de dirijat, dar îmi mai plac mult Andris Nelsons și Gustavo Dudamel (dirijorul de anul viitor al concertului) și-mi era simpatic și Lorin Maazel. Însă Mariss Jansons nu-mi ”spunea” nimic, în tot cazul nu până azi. Urmărindu-l dirijând pentru a treia oară Concertul de Anul Nou, m-am pomenit admirându-l; foarte expresiv și, la piesele unde se preta, jucăuș. Programul a fost extraordinar, cu mai multe lucrări prezentate în premieră și n-au lipsit nici ”condimentele” - cum ar fi o baghetă originală care i-a aparținut lui Johann Strauss, pe care Jansons a folosit-o la dirijarea uneia dintre piese.

Bagheta lui Johann Strauss

La pauza dintre părți a fost difuzat un film despre o altă iubire de-a mea: Mozart. Cu o regie, imagini și scenografie extraordinare, filmul l-a prezentat pe ”Amadeus” preumblându-se prin cele două orașe care i-au marcat destinul profesional și personal (Salzburg și Viena) și asistând la interpretările unora dintre propriile sale compoziții în diferite formule - cvartet de violoncei (cu transcripție de partitură), ansamblu de suflători, cvintet pentru coarde & clarinet șamd. Pus așa în cuvinte nu sună cine știe cum, dar credeți-mă că a fost pur și simplu minunat. Atât de mult ne-a plăcut, încât foarte probabil vom cumpăra Blu-Ray-ul mai ales pentru filmul ăsta. Și din ce-am citit pe Facebook, foarte multă lume e de părere că a fost ceva într-adevăr deosebit.

După concert am vorbit cu neamurile pe Skype și la telefon, am mai citit câteva pagini din cartea ”Castelul din nori s-a sfărâmat” (ultimul volum din seria ”Millennium”), și mai târziu am ieșit cu omul la un restaurant italienesc, unde am mâncat gospodărește. Asta însemnând: supă (de pui, respectiv de roșii), fel principal (rigatoni al forno - el și tagliatele al salmone - eu), precum și desert: cremă catalană flambată, respectiv millefoglie - un foietaj cu cremă de lămâie, servit cu frișcă și cireșe. Și-un espresso de stătea lingurița-n picioare. Și câte-un pahar de Chardonnay. Iar din partea casei am primit chiar la început un Aperol Spritz.
Apropo de snoaba de yours truly, nu vreți să știți ce ochi am căscat când am văzut cum ardea crema catalană în bol :))) Nu mai mâncasem niciodată așa ceva și m-am uitat cu respect la zahărul de la suprafață, care ardea caramelizându-se, neștiind ce să fac. Norocul meu că s-a stins de la sine :))

Iar în seara asta am urmărit un documentar cu cine-altcineva-decât-Zubin și până mă ia somnul intenționez să continuu să citesc. Dacă e adevărat ce se spune, că ceea ce faci pe 1 ianuarie vei face tot anul, nu mă pot plânge: am urmărit un concert frumos, am citit, m-am relaxat, am mâncat bine, am vorbit cu oameni dragi, m-am uitat la un film cu Zubin și am scris pe blog.

Nu-i rău pentru început, 2016 deja mi-a devenit simpatic :)) Nu pot decât să sper că va sta sub semnul dictonului de pe bluza pe care-am purtat-o azi-noapte: ”If you can dream it, you can do it”. Ceea ce vă doresc și vouă! :)