miercuri, 20 ianuarie 2016

Sfârfâlică, vedea-te-aș mănuși!


Aveam de făcut ieri o treabă pentru care îmi trebuia aprobarea lui Musiu Șarl. Nimic extraordinar, doar o sarcină de rutină legată de o bază de date, care însă trebuia îndeplinită și care, cu cât e mai mult amânată, cu atât devine mai stufoasă și mai enervantă. Pe de altă parte, nici actualizarea prematură nu e neapărat de dorit; dar aveam ceva timp la dispoziție și-am zis, hai s-o rezolv și să mi-o iau de pe cap, cel puțin pentru perioada imediat următoare.

Pun treaba pe roate, parcurg etapele preliminare, dau mail. Spre surpriza mea însă, Musiu Șarl zice neah, mai așteptăm, e prea devreme acum. Hm, era și nu era, adică n-ar fi fost musai o problemă s-o fac ieri, și cu cât trece mai mult timp și se adună mai multe date, cu atât mai mult o să am de lucru. ”Am mai actualizat-o și altădată când era în stadiul ăsta”, am încercat eu să-l conving, și chiar așa era; cu alte ocazii și-a dat consimțământul fără să comenteze. Acuma însă s-a sucit, habar n-am de ce, deci nu.

În timp ce vorbeam la telefon, se nimerise să apară și adjunctul lui (Sfârfâlică, vă amintiți de el) pe la mine. Ce-a zis șefu', se interesă el, faci baza aia de date azi?
- N-o fac, răspund cu năduf, cică să mai așteptăm vreo două-trei săptămâni. Na, ce să zic, bună treabă. Până atunci o să se aglomereze și-o să stau o groază de ea. N-are decât să vină să m-ajute. Sau poate vine și-o face el, dacă tot i-a cășunat să mai amânăm.
Sfârfâlică dă din cap a pagubă și mărșăluiește agale în biroul lui, eu continuu să lucrez, peste vreo oră sună telefonul. Sfârfâlică. Pe un ton grav și oficial, sau cum să spun, foarte grav și oficial, îmi zice următoarele:
- Greta, trebuie să-ți spun ceva. Felul în care te-ai exprimat mai devreme la adresa șefului este inacceptabil. Așa ceva nu se admite în această companie și este de datoria mea să te informez că, pentru ceea ce ai spus, vei primi un avertisment.
Avertismentul ăsta (Abmahnung, cum i se spune)  e o măsură disciplinară foarte dură. Se înregistrează ca atare în dosarul tău personal de la Resurse Umane și-ți rămâne tinichea de coadă toată viața. Dacă primești două avertismente, ești pe-o gheață extrem de subțire: al treilea avertisment înseamnă concediere. Sunt cam ce-ar fi cartonașele galbene la fotbal, deci. Ca să fie ”prescris” un astfel de avertisment, trebuie să treacă un an (și la dosar îți rămâne oricum, doar că după intervalul ăsta de timp nu se mai ia în calcul, apropo de ce povesteam de concediere).

Așa stând lucrurile, mi s-au muiat genunchii și-am văzut negru în fața ochilor. Prin minte mi s-a derulat rapid ce spusesem mai devreme - la naiba, n-am zis nimic grav, în tot cazul nimic compromițător, oare ce-o fi înțeles ăsta, ce-o fi spus mai departe?!! Sfârfâlică vorbea în continuare, dar eu nu-l mai auzeam: mă treceau transpirațiile, mă străbăteau valuri de căldură, aveam senzația că se învârte totul cu mine.
De undeva, parcă de la mare distanță, îl aud:
- Greta...? Greta....? Mai ești acolo?
Tonul se schimbase, era acum mai blând și chiar îngrijorat.
- Sunt, răspund cu voce stinsă.
Nu găseam nimic de zis, voiam să mă justific, să explic, dar îmi simțeam creierii goliți.
- .... deci cred că acum chiar trebuie să-ți dau cafeaua aia pe care ți-o promit de-atâta vreme, zice Sfârfâlică, printre hohote de râs.

Mda. Iote-așa m-a băgat tânărul Sfârfâlică în boalele cele mari. Da, făcuse mișto de mine. 
- Nu pot să cred c-ai fost în stare de așa ceva, mă rățoiesc eu. Cincizeci de cafele și tot mi-ești dator. 
- Hahaha, te-am enervat?
- Dacă m-ai enervat?! M-ai.... de toate! Șocat, speriat, panicat, enervat. Să mă ocolești de la o sută de metri de-acuma.
- Bun, deci am reușit. Dac-ai ști de când mă străduiesc să te enervez.

După treaba asta, am avut toată ziua un sentiment nasol. Adică simpla menționare a cuvântului ”Abmahnung” a fost de natură să-mi ciufulească serios karma, zen-ul și feng shui-ul, cum e melodia aia simpatică a celor de la Taxi. 
Azi a venit iar pe la mine, cu un aer jumătate satisfăcut, jumătate spășit. Unde mi-e cafeaua, mă interesez.
- Ah, păi ce cafea, că n-am avut inimă să te chinui mai mult și-am cedat repede.
- Zi mai bine că te-ai speriat că mă găsești leșinată pe sub cutii. 

M-am distrat ieri, nu? Cel mai interesant a fost să aflu că Musiu Șarl fusese la curent cu isprava, iar Sfârfâlică pusese telefonul pe speaker. Că doar nu era să se distreze de unul singur, n'est–ce pas? Și poate că sadicul de el ar mai fi ținut-o așa, dar cică văzând că eu nu mai spun nimic, Musiu Șarl a băgat-o pe mânecă gândindu-se că am luat-o în serios și-i făcea semne să termine bâlciul. 

Ok, momentan e 1-0. Dar nu se știe cum se ivește vreo ocazie să achit polița și-atunci, vorba lui Lăpușneanu, pre mulți am să popesc și eu :D

duminică, 17 ianuarie 2016

Dialog conjugal despre cosmetice


Fără să fi făcut vreodată excese, sunt o femeie care se machiază. Nu mult: fond de ten, un spuf de pudră, creion maro de sprâncene (că-s prea deschise la culoare), contur de buze și ruj. La ochi nu mă fardez decât joia și primăvara, la ocazii speciale, când aplic un fard și rimel. Am ajuns la concluzia că n-o să fiu capabilă în viața asta să trasez o linie dreaptă cu eyeliner-ul. Între timp, le respect definitiv pe cele cărora le iese manevra. 

Așa. Dacă mă machiez, logica ne spune că trebuie să mă și demachiez, nu? O fac în fiecare seară, aplic și cremă de noapte, dimineață mă dau și cu o loțiune tonică înainte de cremuire, încă o cremă la ochi și basta.

Nu sună complicat, nu-i așa? Bun, acum că ne-am pus de acord asupra acestui aspect, permiteți-mi să-l introduc în scenă pe onor jupânul. El n-are nimic împotriva acestor preparative ale mele, dar nici nu le ia în serios așa cum s-ar cuveni având în vedere covârșitoarea lor importanță, care este :D


Acum câteva zile îmi făceam un inventar printre maglavaisuri, iar omul, vorba lui Ion Creangă, n-avea ce lucra.

- Ce fel de rujuri sunt astea?
- Rujuri normale, zic (ce-o vrea să spună cu asta, ”ce fel de rujuri sunt”. Doar n-o ști că există rujuri sidefate și mate?).
- Aha. Și sunt bune? 
- Păi.... da. Destul de bune și mărci relativ cunoscute, răspund cu indiferență.
- Care mărci adică?
De parcă dacă-i spun, o să le știe. Vezi să nu.
- Lancôme și Elizabeth Arden.
- Hmm. Și asta ce înseamnă? Sunt mai rezistente?
- Aproximativ, răspund pe un ton neutru.
- Cum adică, aproximativ? Deci nu rezistă mai mult ca altele? Atunci de ce-s mai grozave? Sunt hidratante?
El și întrebările lui logice. Îl ignor decent și continuu să pun chestii în ordine, cercetez, inventariez. Observă un creion roșu.
- Ăsta ce-i? Ahh, stai, nu-mi spune, că știu: e un corector!
(De la mine a deprins acest vocabular elevat). Mă uit la el cu înțelegere.
- Măi, omule. Cum să poată fi corector un creion ROȘU?
- Ah, da, chiar. Aaaa, știu: e contur de buze!
Na bravo. Îi dau notă de trecere și mă gândesc că mă lasă-n pace să mă joc liniștită. Ți-ai găsit. 
- Asta ce-i, pudră? Hm, nu cred că e pudră, că e roz. Ba nu, e-n patru culori. De ce e-n patru culori??
E contrariat. Rânjesc. Asta e pudra, apropo. Un fel de final touch care-mi lasă pomeții de un roz foarte discret, ca și cum ar fi fost atinși de ger. Nu e mare lucru, dar mie-mi place mult, mai ales că are și ușor efect matifiant, deci tonurile bej sunt foarte potrivite pentru zona T a feței.

- Creionul ăsta gros ce e?
Grrrmmmppffff.
- Iluminator pentru ochi.
- Și cum se folosește?
Explic. 
- Asta ce înseamnă, că fardul nu e suficient? De ce nu e suficient? Și te simți luminată după aia?
Aha, e și spiritual. 
- Cu tuburile astea ce-i?
A descoperit gloss-urile. Am vreo patru.
- Tot pentru buze? Aha. Dar de ce te-ai da cu gloss?
Nu onorez întrebarea cu un răspuns, da' nici el nu se lasă.
- Adică de ce într-o zi să te dai cu gloss și-n alta cu ruj? De ce să nu te dai mereu cu ruj? Sau cu gloss?
- Pentru variație, răspund resemnată. Știu ce urmează și nu mă înșel:
- Variație? Ce hobby mai aveți și voi, femeile...
Pleacă bodogănind ceva despre cum sprijinim noi marile firme de produse cosmetice și cum ne autosugestionăm că ne trebuie smacuri peste smacuri șamd. Cunosc repertoriul. 

Altădată mă vede că mă demachiez și, numai de-al naibii, mă întreabă ce fac. 
- Aha. Chiar e musai să te demachiezi?
(Paranteză necesară: jupânul nu e vreun cap pătrat și n-are absolut nimic împotriva acestor îndeletniciri prin excelență femeiești. Dar îl amuză aerul serios, grav și plin de importanță pe care-l iau eu când mă ocup cu astea și-i place să-mi pună întrebări chipurile încuietoare).
- Da, e necesar să mă demachiez, obligatoriu chiar. Uite, vezi? Discheta e murdară, murdăria asta era pe fața mea. Doar nu era să mă culc așa, hai?
- Păi da, văd că-i murdară. Dar e murdară de la maglavaisurile cu care te-ai dat dimineață. Deci tu te dai dimineață cu diverse chestii pe față, ca să ai ce curăța seara. Sounds legit. 

Păcatele mele cele mari și grele. Observă loțiunea micelară. Îi explic ce sunt micelele și ce știu ele să facă. Se uită la mine cu îngăduință. Nu mai zice nimic și se retrage, lăsându-mă stăpână pe câmpul de luptă.

Ceea ce, în fond, dovedește că e un tip înțelept :)) Dar mă întreb ce părere va avea despre demachiantul bifazic pentru ochi, pe care am de gând să-l achiziționez în viitorul apropiat.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

”Cel care mă așteaptă”


Aceasta este prima carte despre lumea Orientului pe care o citesc și, de îndată ce am terminat-o, am deschis editorul de text să scriu. Și asta nu neapărat pentru că m-ar fi impresionat atât de mult, ci mai ales pentru a-mi exprima furia, ciuda, enervarea, frustrarea.
Cred că nicio altă carte nu m-a scos din minți așa cum a făcut-o romanul interzis de două ori în Iran al scriitoarei Parinoush Saniee.

Cartea ”Cel care mă așteaptă” ar putea fi descrisă printr-o singură frază aparținând personajului principal, Masumeh: ”Tot ceea ce îmi doream am obținut în ziua în care nu mi-am mai dorit”. 

Masumeh este o adolescentă în vârstă de 13 ani, căreia îi place să citească, își dorește să studieze și care se îndrăgostește la prima vedere de un tânăr farmacist. Nimic mai normal la vârsta ei, dar are ghinionul de-a face parte dintr-o familie tradiționalistă (ca să nu zic ”încuiată”) din Teheran. Descoperindu-i-se idila (de altminteri, una absolut nevinovată), este bătută crunt de frații ei, jignită de mamă și renegată de tată. Numai câteva săptămâni mai târziu este măritată cu forța, mama ei trebuind s-o scoată de sub pat trăgând-o de păr pentru a o determina să fie prezentă la ceremonie. 

”Mama avea în mână un smoc din părul meu... îi uram pe toți...”. Ce mai zi a nunții, nu-i așa? Dar Masumeh are, totuși, un dram de noroc. Proaspătul ei soț, Hamid, se dovedește a fi foarte înțelegător și deschis la dorința ei de-a studia, familia lui o apreciază și o respectă, ea însăși ajunge să prindă cu timpul drag de el, așadar soarele pare să fi răsărit pentru Masumeh. Nu pentru multă vreme, însă. Hamid, un pasional și înfocat activist politic și ia parte la tot felul de activități împotriva regimului, care-l țin departe de casă. Nu se implică în viața de familie și nu este prezent la nașterea primului său copil. Masumeh este nevoită să se descurce singură, continuă să studieze, între timp apare și al doilea copil, dar nenorocirea îi pândește: Hamid este arestat pentru activitățile sale ilegale și condamnat la 15 ani de închisoare. 

Literar vorbind, stilul lasă mult de dorit; se prea poate ca de vină să fie și traducerea, însă nu pot spune că m-ar fi impresionat din punctul ăsta de vedere. Chiar și așa însă, imaginile care ne sunt aduse în fața ochilor sunt absolut sfâșietoare; ce poate fi mai groaznic decât să primești la spălat hainele pătate de sânge ale soțului tău, torturat în închisoare? ”Cu timpul am început să înțeleg, după petele de pe haine, unde îi erau aplicate loviturile și cât fuseseră de dure și să știu să disting o rană gravă de cele care erau deja pe cale de vindecare”. 

Firul epic se aseamănă cu un fel de carusel; acum ne saltă, acum ne trântește, pentru a ne sălta iar peste câteva zeci de pagini, în așteptarea unei noi prăbușiri. Hamid este eliberat mult mai devreme din închisoare și își revine treptat, în familia lor se naște și o fetiță, Masumeh are un serviciu unde este apreciată, viața e din nou senină. 
Până când, apropo de caruselul de care spuneam? Hamid este din nou arestat, Masumeh se vede iarăși în situația de-a se descurca singură și-n curând o lovește o nouă tragedie. Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, fiul ei cel mare se implică și el în tot felul de activități politice ilegale și este arestat. Masumeh agonizează până la eliberarea lui, crescându-i între timp pe ceilalți doi copii și dedicându-se în totalitate lor. 

Practic, întreg romanul vorbește despre soarta de eternă sacrificată a eroinei. Ba în numele onoarei, ba din considerație pentru soț și familie, ba din grijă pentru copii. Niciodată n-a fost timpul ei. Nici studiile nu și le-a putut finaliza la momentul potrivit, ca urmare a condamnării soțului și fiului; devenise o proscrisă. 
Iar în final, când în sfârșit soarta pare să-i fi surâs și-i este dat să cunoască adevăratul gust al fericirii, se întâmplă ceva atât de stupid, de nedrept, și-n același timp de previzibil, încât nu-ți dorești decât să poți intra tu însăți în poveste și să aplici niște binemeritate scatoalce unor anumite personaje. Dar cred că așa se întâmplă în viață de multe ori; asta însă nu m-a enervat deloc mai puțin. 

Dacă nu ați citit cartea, v-o recomand. Veți suferi, veți ofta ușurați, veți surâde și veți plânge împreună cu Masumeh și veți întoarce paginile cu febrilitate, sperând într-un deznodământ fericit. Și sunt convinsă că vă va plăcea, chiar dacă veți ajunge, probabil, la aceeași concluzie ca și mine: sacrificiul este de prea puține ori apreciat ca atare de cei care beneficiază de pe urma acestuia, cel mai adesea fiind considerat un bun de la sine cuvenit.

vineri, 15 ianuarie 2016

Uneori, alteori


Uneori mă simt neputincioasă.
Alteori simt cum dau năvală peste mine dureri vechi, pe care le credeam vindecate și mă ard focuri pe care le credeam stinse. 

Uneori simt că pierd controlul asupra propriei vieți. 
Alteori mă tem că se va alege praful de visele mele, pe care le ”suspectez” tot mai mult a fi prea înalte, sfidătoare chiar. 

Uneori îmi spun că merit. Că am muncit toată viața cât și cum am putut, că n-am făcut nimănui rău cu bună-știință, că după atâta suferință mi-am câștigat și eu dreptul la fericire și împlinire. 
Alteori îmi spun că, vorba unui banc răsuflat, astrele se *știți-voi-ce* pe ele de râs. Că merit, auzi. Dar cine-s eu, mă rog? 

Uneori îmi spun că oricum, eu nu mai contez și că de viața și dorințele mele s-a ales praful demult, într-un moment în care n-aveam nimic de spus în privința asta. 
Alteori mă scutur ca un ogar și-mi spun că nu s-a sfârșit până nu s-a terminat. 

Uneori îmi spun că-s prea obosită de toate câte le-am trăit și prea bătrână sufletește să mai lupt pentru ce mi-am dorit cândva.
Alteori îmi spun că, what the heck, n-am decât 35 de ani. Ok, aproape 36. Dar orișicât. 

Uneori sunt descurajată. Azi am un moment de uneori.
Dar o să-mi revin. Alteori.

luni, 11 ianuarie 2016

Cum a chelit Barbie la Globurile de Aur 2016


Cred că a devenit un obicei: cum are loc un eveniment glamour, de-ăla unde covorul roșu e la mare preț și divele se macerează în formol pentru a arăta ravisant (sarcasm, pliz :D), cum apar și eu. Că, vorba aia, eu mai lipseam :)) Cu priviri admirative sau cu foarfeca, după caz. 

La ediția de anul acesta a Globurilor de Aur am și avut ce admira, dar și cumătra foarfecă a clămpănit neobosită. Păi ia luați de vă uitați și voi (opțional, vă pot împrumuta foarfeca, dacă avem opinii și gusturi comune :)) ).

Admirație și chapeau bas pentru:

Jennifer Lopez

De multe ori a dat chix, în ținute total nepotrivite sau alegând coafuri care pur și simplu ruinau tot aspectul. Nu și de data asta. 


Personal, mi se pare una dintre cele mai reușite ținute ale ei, sub toate aspectele. Modelul rochiei, culoarea îndrăzneață, atitudinea corespunzătoare, coafura, accesoriile, rujul... Da! Excelent, cred că la un eventual clasament ar prinde cu siguranță podiumul.

Helen Mirren

Nu știu cum reușește (sau cum NU reușesc altele, că pentru ea pare să fie foarte simplu), dar nu-mi amintesc despre Helen Mirren să fi dat greș vreodată în alegerea toaletelor pentru ocazii festive.


Mda, ce să zic.... Nu m-aș supăra defel să arăt așa la 71 de ani. Vrabia Mihai Viteazu'... Printre altele, îmi place la ea că întotdeauna găsește modalitatea ideală de a-și acoperi brațele (care, ce-i drept.... după o anumită vârstă nu se mai recomandă să fie expuse).

Jennifer Lawrence

Am inclus-o în lista de ”așa da” cam cu dinții strânși, de-aia am și lăsat-o la urmă. Nu pot spune că-mi displace, dar nici că-mi place.


Culoarea, da. Coafura și machiajul, da. Însă modelul rochiei, ba. Zici că și-a tras un soi de bustieră cu trei numere mai mare peste cap. Sau cel puțin așa mi se pare mie, topul fiind în mod evident mai larg. În fine, poate oi fi prea cârcotașă. 
Mai taci, foarfeco, îți vine rândul uite-acu'.

Clanț-clanț, zice foarfeca, aprigă:

Cate Blanchett


Primul gând când am văzut poza a fost ”văleu, a chelit-o pe Barbie”. Păi nu? Ziceți și voi, ce-i cu franjurile alea rozzzz de la poale, care par să fie smocuri din pletele antemenționatei păpuși? Asta ca să nu mai zic de top (Barbie bag seama c-a rămas și fără așternut de pat). Epic fail, din punctul meu de vedere.

Heidi Klum

A telefonat Președinta Sindicatului Cocorilor de la Hollywood să depună o reclamație. S-au furat toate paiele necesare pentru construcția de cuiburi.


Dacă mă uit mai bine, cred c-a telefonat și Directorul Asociației Porcilor Țepoși (și era foarte revoltat, să știți). Now seriously: ce-i cu toate ațele alea care se preling de pe rochia ei? O fi rămas atelierul Marchesa fără material și i-au încropit ceva din resturi?

Kirsten Dunst

Cea mai recentă molimă în materie de fashion hollywood-ian pare să fie decolteul până la buric.



Ața aia de pe clavicule e clasica nucă-n perete (sau în decolteu, mă rog). Mbine, poate că are un schepsis, totuși: să țină bretelele la locul lor, pe umeri. La cât de puțin material e-n partea de sus, mult nu mai lipsea ca s-o vedem în toată splendoarea-i nudă.

Kate Winslet

N-a greșit grav, precum unele dintre colegele ei pe care tocmai le-am forfecat, dar nici din cale-afară de inspirată n-a fost.


Bine, aici sunt foarte subiectivă: nu-mi place deloc stilul ăla de decolteu. Mă duce cu gândul fix la cuvântul ”gât legău”, cum se mai spune cravatei în vorbirea neaoșă. 

Alicia Vikander

Asta o fi crezut că vine să dea probe pentru rolul unei prea cucernice măicuțe neprihănite? 


E foarte dificilă și înșeătoare culoarea albă (iote, nici nu trebuie să fiu designer sau star la Hollywood ca să știu chestia asta). Se impune o croială cu totul aparte pentru a scoate în evidență o astfel de ținută. Or, rochia Aliciei Vikander pare scoasă din cufărul străbunicii. Al străbunicii mamei ei, dacă stau să mă gândesc bine. Banal, n-are niciun chelcășoz, plictisitooor. 

Nici aplauze, nici foarfecă

Nu m-am putut hotărî unde s-o încadrez pe Julianne Moore. 


Culoarea și modelul îmi plac. Dar e mult prea sclipicioasă rochia, cred că și blitz-ul aparatelor de fotografiat a declarat grevă. 
PS: am mărit imaginea și-abia acuma am văzut inelul turcoaz.  Uite-așa faci chisăliță o toaletă altminteri nu tocmai rea. 

Ok, am melițat destul, cârcotașă incurabilă ce sunt. Hai cu Oscarurile, să vedem ce forfecăm și pe-acolo :D