luni, 1 februarie 2016

Părinți, nu vă subestimați copiii și nu le minimalizați izbânzile


Cred că voi inaugura un nou serial intitulat ”Părinți....”, unde punctele de suspensie sunt urmate de vreo recomandare provenită din experiența mea de fost copil. Un prim articol de felul ăsta am scris în decembrie, dintr-o inspirație și-un impuls de moment, fără să fi bănuit atunci că nu va fi singurul de acest gen. 

Dar tot un impuls mă face să scriu și textul din seara asta. Text pe care îl percep a fi extrem de personal, poate chiar mai personal decât posturile în care am povestit despre faptul că nu pot avea copii sau despre terapie. Poate fiindcă atinge un subiect dureros, pe care nici acum, la aproape 36 de ani, nu pot să-l gestionez ca atare: (ne)încrederea în mine însămi.

Știu că se spune că avem tendința să dăm vina pe copilărie pentru orice, inclusiv când suntem căscați și ne dă laptele-n foc. Dar eu am toate motivele să cred că subestimarea și felul în care mă reduc la zero își au rădăcinile fix acolo. 

(Aproape) niciodată ceea ce-am făcut n-a fost suficient de bun, de frumos, de reușit, de cu moț, de fără moț. ”Mda, bun, dar se poate și mai bine”. ”Numai atât?”. ”Mă rog, e cam puțin”. ”Da, ai rezolvat corect problema, dar ce urât ai scris”. ”Premiul 2? Degeaba, dacă n-ai luat coroniță....”. ”Bine c-ai luat zece la citire... dar când ai să iei zece și la matematică?”. Șamd șamd șamd, mereu acel ”dar”, care practic îmi anula reușita și-mi lua toată bucuria și fărâma de mândrie pe care le aveam. 

Nu-i condamn. Așa se înțelegea noțiunea de parenting pe atunci și ei au fost cu siguranță bine intenționați, deși ar fi putut avea mai mult tact. Însă exemple precum cele de mai sus, venite cu siguranță și pe-un fond destul de sensibil (asta ca să nu zic slab), au săpat. Încet și sigur, ca apa-n stâncă. Nici faptul că am intrat la cel mai bun liceu din oraș, la profilul pe care mi-l dorisem, n-a fost suficient. ”Cam mică nota la matematică. Ia uite, la profilul tău ești pe locul 17 din 30. Nici măcar în prima jumătate...”. Nici măcar, da? Nu conta că luasem admiterea și că nimeni n-avea să-și mai aducă aminte de notele alea. ”Nici măcar”.

Și încă n-am spus nimic de comparații.

Ah, comparațiile. Cred că datează încă de la primele amintiri. ”Marius e mai cuminte”. ”Diana se joacă mai frumos”. ”Carmen e mai ascultătoare”. Astea erau la grădiniță și-au evoluat, ca să zic așa, în paralel cu mine. ”Alina lucrează cu plăcere la matematică, tu de ce nu?”. ”Toată ziua stai și citești, de ce nu faci la matematică?”. ”Mihaela merge la olimpiada de matematică, de tine oare ce-o să se aleagă?”. ”Irina cum a putut să ia zece și tu nu?”.
Mereu, mereu, mereu am fost termenul negativ de comparație. Oare aveam și calități? Posibil, dar nu contau. Orice-aș fi fost și orice aș fi făcut, pălea în comparație cu realizările Alinei, cumințenia lui Marius, joaca Dianei, olimpiada Mihaelei, zecele Irinei etc.
Cum mă percepeam eu însămi? Sublim, vă dați seama. O să relatez un singur exemplu, care-mi tot revine în cap. Trecusem în clasa a treia și luasem premiul al doilea. Ai mei nu mă certaseră, dar mocnea nemulțumirea. Într-o zi, ieșind la joacă împreună cu o fetiță din scara vecină, am ajuns să vorbim despre școală. Trecuse și ea tot în clasa a treia. Dar, spre deosebire de mine, luase premiul întâi.
Știți care-a fost primul meu gând? ”Ce mult trebuie s-o iubească părinții ei...”. Nici măcar nu mi se părea trist aspectul; găseam că e normal să fie așa.

Aș mai avea multe, multe povești precum cele de mai sus, dar nu-și au rostul, cred că am exprimat ceea ce-mi propusesem. Niște zeci de ani mai târziu, neîncrederea în mine mă întovărășește în permanență. Orice apreciere sau laudă mă ia prin surprindere și primul meu gând e că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. De prea puține ori am curaj să fac lucruri pentru mine. Mi-e frică să am inițiative. Tot timpul mi se pare că, exact, nu sunt destul de bună.

Vise am. Dar n-am și încrederea că le pot împlini. Nu știu nici de unde să încep. Nu cred în mine. Nu știu s-o fac, n-am știut niciodată. Mi-e teamă să nu visez degeaba.

duminică, 31 ianuarie 2016

Salată de weekend


1) Nemaiîntâmplatul s-a întâmplat: după sperietura pe care mi-a copt-o cu aproape două săptămâni în urmă, Sfârfâlică mi-a făcut cinste cu o cafea. Nu m-așteptam, drept să spun. Adică de atâtea ori îmi promisese (degeaba), încât rămăsese așa, ca un fel de Fata Morgana a cafelelor :)) 
Într-una din zile însă, se înființează la pauză și-mi decernează solemn cafeaua. Colegilor mai să le sară ochii ca popcornul în tigaie când au văzut. După ce-a plecat el, au tăbărât cu întrebări.
- Incredibil. Chiar ți-a dat o cafea?
- Da, zic. I-au trebuit aproape cinci ani, dar uite că-n cele din urmă...
- Cum ai reușit? întreabă unul, dar până s-apuc să răspund, intervine un alt coleg:
- Întrebarea e mai degrabă: ce ți-a făcut? 
Aha, bună întrebare :D Sfârfâlică e cunoscut pentru zgârcenia lui și are zeci de promisiuni de cafea neonorate, deci normal că oamenii s-au gândit că trebuie să se fi petrecut ceva ieșit din comun. Le-am povestit amănunțit și i-am lăsat paf. ”Foarte urât”, a fost concluzia generală, urmată de ”și ce, îl lași să scape numai cu o cafea? După asemenea glumă... (pauză scurtă, pentru a găsi un termen adecvat)... fioroasă?”
Îl las, ce să fac. Scapă prea ieftin, ce-i drept, da' cred c-am obținut oricum tot ce se putea în condițiile date :))

2) V-am mai povestit și altădată că-mi plac foarte mult simfoniile lui Beethoven. Nu toate, însă. De fapt, am ajuns la o concluzie pe cât de interesantă, pe atât de intrigantă: nu mă dau în vânt după simfoniile cu număr par. Altfel spus, a II-a, a IV-a și a VI-a (”Pastorala”) nu-mi spun mare lucru. Excepție face simfonia a VIII-a care, deși poate mai puțin cunoscută, o găsesc extraordinară. În rest, ascult frecvent și mereu cu aceeași plăcere simfoniile impare. Nu pricep care e explicația. Și ca să fie misterul și mai mare, treaba asta nu se aplică decât la Beethoven. Ascult de pildă simfonii de Mozart, Schubert și Tchaikovsky foarte des și, la o scurtă retrospectivă, constat că-mi plac toate, indiferent de ce număr au. 
Țara arde și baba se piaptănă, știu :)) Adică altceva mai bun (sau mai util) n-oi avea la ce să mă gândesc? Păi nu e ca și cum enigma asta mi-ar alunga somnul, e doar așa, un ceva acolo rămas nelămurit. 

3) Fără nicio legătură cu relatările de mai sus (că de-aia îi zice salată :D), vreau să vă povestesc despre niște produse cosmetice. Suspect de ieftine, dar neverosimil de bune. Este vorba despre produsele din gama Cien. Se găsesc de cumpărat în magazinele Lidl, sunt foarte ieftine (atât de, încât te bagă la idei și aproape că nu inspiră încredere), dar nu-mi vine să cred ce bune sunt. Citisem undeva un articol despre crema antirid din această marcă, despre care utilizatoarele din Spania spun că ar fi mai bună chiar și decât Lancôme. Este suficient să dați un google după ”crema antirid Cien” și veți găsi multe informații pe temă. Eu folosesc deocamdată crema de zi antirid și sunt mai mult decât mulțumită. Am mers chiar mai departe de atât, așa că-n prezent am demachiant, loțiune tonică și dischete demachiante de la Cien. Cremă de noapte am momentan din altă gamă (Nivea Q10), dar în viitor o voi testa și pe cea de la Cien.
Dacă vă gândeați să le dați o șansă acestor produse, părerea mea e că merită încercarea. Și nu, ăsta nu e post publicitar :) Dacă ar fi cazul, aș marca textul ca atare. Dar blogulețul meu e mult prea insignifiant pentru așa ceva. Mi-am scris doar părerea despre niște produse care poate ar plăcea și altora, asta-i tot :)

vineri, 29 ianuarie 2016

Pupicei picanți și alte mofturi


Tot hâțânându-mă pe Facebook zilele astea (fie vorba-ntre noi, nu doar zilele astea), m-au luat de ochi niște expresii. Sau mai bine să zic... niște exprimări. Că nu-s expresii în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă termenii se potrivesc împreună la fel de bine ca bocancii militărești purtați cu rochie de seară. Mă rog, nu știu dacă asta a fost cea mai nimerită comparație, dar ați prins ideea.

Așa. Deci eu nu pricep ce-i cu exprimările care urmează. Sau de unde. Sau de ce.

- ”pupicei dulci”. 
Lăsând la o parte diminutivul care mă strepezește acut, de ce-ar fi nevoie de adjectivul ăla diabetic? Cum altfel pot fi, ptiu, pupiceii, dacă nu dulci? Presupunând că ar avea vreun gust, adică. A mai pomenit cineva pupicei sărați? Piperați? Mentolați? Afumați? (asta chiar sună într-un fel :D).

- ”an nou sănătos”.
Pe-asta am văzut-o atât la aniversări, cât și de Revelion și niciodată n-am pătruns sensul ei abscons. Cum adică, an sănătos? Ce, a mai auzit careva de an gripat? Să-l trecem pe fructe și legume, dară. Să-l facem vegan, că tot e-n trend veganismul, ceva de speriat, nu alta.

- ”să trăiți cu numele” - asta e specifică zilelor onomastice și e încă una pe care n-am înțeles-o. Dacă ai un nume (sau două... sau, mai știi, chiar mai multe), nu poți decât să trăiești cu el(e). Ce altceva îți rămâne de făcut? Mă rog, tot e bine că n-a zis să trăiască numele. Și să fie sănătos.

- ”unghiuțe delicioase” - cred că astea sunt surori cu pupiceii de mai sus. Ce-i aia, unghiuțe delicioase? Le mâncăm cumva? Sunt crocante? Aperitiv la pupicei?

Apropo de numele multiple de care ziceam, am cunoscut cândva o tipă care avea patru prenume. Patru, din care unul era Onisia. Celelalte trei erau Elena Maria Magdalena. Și Onisia. Clar era o moștenire de familie, pentru că și taică-su avea tot patru prenume. Nu știu decât unul - Robert - și nu pot să-mi imaginez care-or fi fost celelalte, din moment ce-a botezat-o pe fii-sa Onisia.
Patru prenume, auzi. Cred că dacă o striga la catalog cu toate patru, avea timp să mai repete lecția o dată :))

Mă gândesc serios s-o reabilitez pe vechea mea prietenă, Penița Cârcotașă. Sărmana creatură, de patru ani e pe linie moartă...

miercuri, 27 ianuarie 2016

La ceas aniversar de Mozart


Pentru aceia dintre voi care mă citiți și / sau care mă cunoașteți, nu mai este demult o noutate faptul că-l iubesc pe Mozart. A fost prima mea dragoste în materie de muzică clasică și mă întorc mereu la el cu duioșie și încântare. ”My Mozart”, așa-mi place să mă gândesc la el. Și nu consider că exagerez; e tot atât de ”al meu”, pe cât este de ”al tuturor” celor care-i ascultă și prețuiesc muzica.

Astăzi, la aniversarea a 260 de ani de la nașterea lui, m-am hotărât să vă povestesc despre filmul ”Amadeus”, în regia lui Milos Forman. Deși în anumite privințe se abate de la adevăr, prezentând faptele romanțat și pe alocuri melodramatic, este probabil cea mai frumoasă poveste despre acest compozitor care s-ar fi putut spune și ecraniza vreodată. Este filmul datorită căruia, atunci când l-am văzut prima dată (în anul 2003), m-am îndrăgostit de geniul și de muzica lui Mozart, pentru a cărei frumusețe cred că nu s-a inventat un epitet care s-o descrie cu adevărat. 

Tom Hulce, în rolul lui W. A. Mozart

”Amadeus” reprezintă o extraordinară împletire a imaginii și decorurilor elaborate cu muzica, a istoriei cu mici detalii picante și savuroase specifice epocii, e o poveste despre un geniu privit prin ochii marelui rău rival. De fapt, acest ultim aspect nu-și are corespondent în realitate. Antonio Salieri n-a fost niciodată adversarul lui Mozart, ba dimpotrivă; cu toate că, posturile de profil din Viena fiind în general puține, li s-a întâmplat uneori să concureze pentru același loc, ei aveau relații bune, se respectau reciproc și chiar au colaborat la compunerea unei cantate. Dar putem trece ușor cu vederea această inexactitate, pentru că F. Murray Abraham creează un Salieri atât de convingător, încât ai tendința să uiți că e un film și ai sentimentul că te-ai întors în timp și asiști la momente de viață reale.

F. Murray Abraham, în rolul lui Salieri

”Mozart, mărturisesc, eu te-am omorât...! Iartă-mă, iartă-l pe ucigașul tău!”. Un Salieri prăbușit, aflat în agonia remușcărilor, care imploră iertarea victimei sale și apoi încearcă să se sinucidă. Așa începe filmul, care de fapt este o reconstituire a perioadei de glorie și a decăderii lui Mozart și care din multe puncte de vedere îl prezintă pe Amadeus așa cum a fost cu adevărat. Un geniu, un compozitor extrem de prolific și de original, cu o personalitate incertă și incompletă, un bărbat niciodată pe deplin maturizat, foarte conștient de propria valoare, egoist și plin de sine, de multe ori înfumurat și obraznic, dar pe care odată ascultându-l, nu puteai decât să-l îndrăgești. Uitate-i erau toate păcatele în momentul în care se așeza la pian sau își dirija operele. Mărturie stă însuși faptul că inclusiv dușmanii lui n-au putut niciodată să-i conteste valoarea.

Decorurile și costumele sunt absolut impresionante, reproducând fidel atmosfera Vienei secolului al XVIII-lea; dar numai ele singure n-ar fi fost de ajuns. Cea mai de preț ”avere” al acestui film, muzica, este valorificată la maximum. Coloana sonoră, constând în mare parte din muzica lui Mozart, a fost supervizată de cunoscutul dirijor Sir Neville Mariner și transformă o peliculă oricum foarte bună într-o adevărată capodoperă. Muzica este fie veselă, plină de viață și de energie, sau dimpotrivă, sumbră și apăsătoare; dar mereu frumoasă și impresionantă. Ce poate fi mai dramatic și mai intens decât imaginea unui Mozart agonizând pe patul de moarte și, cu ultimele resurse de viață din el, compunând Recviemul?

Imagine din film: ultimele clipe ale lui Mozart, care compune Recviemul, iar Salieri transcrie tot ce aude

Partea asta corespunde realității, că veni vorba. Nu, Salieri nu i-a fost alături în momentul morții, așa cum se arată în film. Dar dintr-o scrisoare a cumnatei sale rezultă că, într-adevăr, Mozart a murit în timp ce compunea. Ultimele șoapte auzite din gura lui au fost reproduceri ale sunetelor de trompetă din Recviem. Mie una mi-e suficient să mă gândesc la asta și deja mă trec fiorii.

Am văzut de șapte ori acest film și nu cred că mă voi opri aici. Este tulburător și la fiecare vizionare am descoperit ceva ce-mi scăpase până atunci, care mă emoționează și mă impresionează. Mă întorc mereu cu aceeași bucurie la el, surâd la aroganța naivă a lui Mozart (care, deși se declară onorat de faptul că Salieri compusese special pentru el un marș de întâmpinare la palat, nu se sfiește să-l reproducă imediat la pian, în prezența împăratului, zicând în gura mare: ”hm, aici nu prea merge. Oare cum ar fi... așa?”, iar din ”așa-ul” respectiv, prin improvizație, se concretizează cunoscuta arie ”Fluturaș, nu mai ai aripioare” din opera ”Nunta lui Figaro”), reflectez, mă întristez, mă mir de paradoxul unui destin atât de capricios, care-a pus asemenea genialitate într-un om altminteri frivol și superficial din multe puncte de vedere, iar la sfârșit, inevitabil, îmi dau lacrimile.

Gândindu-mă mai bine, și pentru că am găsit secvența cu ”Fluturașul” pe Youtube, m-am gândit să v-o arăt. Pentru aceia dintre voi care nu au văzut filmul, scurtă introducere: vrând să-și afișeze bunăvoința și nobilele intenții, Salieri compusese un marș pentru Mozart. Împăratul, încântat, s-a oferit să-l interpreteze el însuși, în momentul în care Mozart va intra în salon. Și-acum.... audiție plăcută :)



”The rest is just the same, isn't it?" :))

Dacă ați văzut filmul, m-aș bucura mult să știu cum vi s-a părut. Iar dacă nu... Doamne, vedeți-l. Nu fac promisiuni cu ușurință, mai ales în chestiuni atât de personale cum ar fi preferințele fiecăruia pentru muzică, dar de data asta pot face liniștită o excepție: vă promit că n-o să regretați că ați petrecut aproape trei ore în compania lui Amadeus :)

duminică, 24 ianuarie 2016

Cum am reabilitat tortul Sacher


Când am fost la Viena acum opt ani și jumătate, eram chitiți să încercăm și noi prăjitura tradițională care din câte știam este și cel mai cunoscut desert austriac, anume tortul Sacher. Eu fiind încă de pe vremea aia relativ snoabă, ne-am hotărât s-o gustăm cel mai ”la ea acasă” posibil, adică la cafeneaua hotelului Sacher. În afară de asta, ne-am gândit că acolo tortul este cu siguranță pregătit după rețeta originală a cofetarului Franz Sacher, adică exact ceea ce ne doream.

Nu știam cum arată, dar ținând cont de renumele pe care-l are, mă așteptasem la ceva impresionant inclusiv din punct de vedere vizual. Drept pentru care am devenit destul de circumspectă când mi s-a pus în față un triunghi din ceva pandișpan îmbrăcat în ciocolată și cu un moț de frișcă alături.

August 2008. Fugit irreparabile tempus...

(Bag seama că încă de-atunci aveam obiceiul să mă trag în poză cu prăjituri celebre, așadar se numește că trecerea anilor nu mi-a adus prea multă minte). Mă rog, tortul nu se vede foarte bine acolo, deci arată cam așa:


Înfig lingurița (adică la propriu o înfig, pandișpanul ăla fusese probabil scos din adâncurile cămării, că era tare și scorțos), gust. Mi se strepezesc dinții, iau o linguriță sănătoasă de frișcă. Tortul era nu dulce, ci dulceag. Un gust de-ăla de-ți rămâne pe gât, ca la prăjiturile de cofetărie nereușite. Mai era și uscat. Stratul de ciocolată era și el tare. N-a ajutat nici gemul de caise care separa blaturile; a făcut ca amestecul să fie de-a dreptul insuportabil de dulce. Mi-am dres gustul cu niște cafea. O gură de tort, două de frișcă, trei sorbituri de cappuccino. Cam așa l-am dus la capăt (că nici de-al naibii n-am vrut să-l las în farfurie :D).

Am plecat boscorodind lugubru. Cum e posibil ca austriecii să fi făcut din uscătura asta dulceagă prăjitura lor națională? Și cum se poate să aibă atâta succes în toată lumea? De neînțeles, am decis noi. Am încheiat atunci socotelile cu tortul Sacher și încheiate am crezut că vor rămâne. 

Numai că ieri, revenind de la cumpărături, omul îmi spune că s-a gândit să mai dăm o șansă Sacher-ului și cumpărase două felii. Cine știe, după atâția ani poate ni se va părea altfel.  

Hmm și iar hmm. Eram foarte sceptică. De ce adică mi s-ar părea altfel? Dimpotrivă, ținând cont de faptul că de-atunci am tot mâncat prăjituri într-adevăr bune, sunt toate șansele să mi se pară de neînghițit de-a dreptul. 
Mă rog, nu era ca și cum m-ar fi obligat cineva s-o mănânc, să-ncercăm deci. De la prima înghițitură mi-am dat seama că e altceva. Da, avea ceva din gustul pe care mi-l aminteam din urmă cu ani, dar în sens pozitiv de data asta. În primul rând, blatul fusese bine însiropat, deci nici pomeneală de uscăciune. În al doilea rând, era tot dulce - ok, foarte dulce - dar un gust bun, aromat, nu unul care să-mi persiste neplăcut pe gât. Stratul de ciocolată nu era atât de tare încât să necesite ”cioplit”, cum ni se întâmplase la Viena. Rezumând, de data asta mi-a plăcut și-acum pot spune că, foarte posibil, o să mai mănânc. Într-adevăr, merge perfect cu frișcă și cafea. 

Concluzia mea? Degeaba lucrează unde lucrează, cofetarii de la hotelul Sacher habar n-au să prepare tortul ăsta :)) Tot nemții, domn'le.