Primii zece ani în Germania

Cu zece ani în urmă, coboram - eu și cele, îmi amintesc precis, nu mai puțin de 7 genți de voiaj, una mai mare și mai dolofană ca alta - în autogara din Nürnberg. Niciodată-n viața mea n-am avut atâtea hangarale în vreo călătorie. Dar în apărarea mea - și a impresionantelor bagaje - niciodată nu m-am mai repatriat.

Astăzi se împlinesc zece ani de-atunci. Eram emoționată, nerăbdătoare să-mi revăd omul care-mi devenise soț cu o lună și jumătate în urmă (și care, lucrând deja de câțiva ani în Germania, se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă) și mai eram și temătoare în fața necunoscutului care mi se așternea în cale. Mă mutam într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbeam și despre care nu știam nimic altceva decât că soțul meu locuia acolo și asta o făcea, pentru mine, locul perfect. Mai mult decât atât, de fapt: o făcea să fie ”acasă”. 

Țin minte că priveam peisajul pe geam, iar în capul meu erau o sumedenie de gânduri învălmășite și de două ori mai multe semne de întrebare. Cum o să fie traiul acolo? Cât de mult timp îmi va lua să învăț germana? Cât va dura să-mi găsesc serviciu? Cum mă voi adapta? Voi deveni oare atât de bună încât cineva să aibă încrederea de a-mi oferi un loc de muncă? Dar viața noastră în doi și departe de familiile noastre cum va fi? Vom reuși să ne ținem aproape unul pe altul?

În timp, toate aceste întrebări și-au aflat răspunsul. N-a fost deloc ușor. Au fost luni de zile de mers la cursuri de limbă germană, ani de zile de greutăți de tot felul, de trimis sute de aplicații, de mers la zeci de interviuri. Au fost perioade în care, deși n-aș putea spune că aveam mari lipsuri, mâncam în principal sandvișuri cu șuncă sau  brânză, rumenite în prăjitorul de pâine.

Dar au fost și oameni care ne-au stat alături și ne-au sprijinit decisiv, în momente-cheie ale vieții noastre. Oameni care ne cunoscuseră doar tangențial, în context strict profesional, dar care nu au ezitat să facă - din proprie inițiativă - mult mai mult decât le cerea profilul postului pe care-l aveau, pentru a ne ajuta.

O anumită funcționară de la Oficiul Forțelor de Muncă.

Un anumit profesor. 

Un anumit medic. 

Au fost mai mulți, dar amintirea acestora e cea mai puternică. Niciodată nu le voi putea mulțumi îndeajuns. Faptul că astăzi suntem integrați în Germania, cetățeni ai acestei țări, cu servicii stabile și de perspectivă, se datorează în bună parte și celor trei oameni pe care i-am menționat. 

După un deceniu de când trăiesc aici, admirația și, nu exagerez, dragostea mea pentru această țară nu au scăzut absolut deloc în intensitate. Am și acum foarte multe momente când, mergând pur și simplu pe stradă, mă bucur de fiecare ghiveci de flori văzut la vreo fereastră, zâmbesc privind copacii, inspir adânc pentru a simți aroma de pâine proaspăt coaptă în brutăriile aflate la tot pasul și mi se umple inima de recunoștința de-a trăi în această țară. Nu e totul perfect aici (de parcă unde e?), dar multe lucruri funcționează, e o calitate a vieții și o liniște pe care am învățat să le apreciez și care constituie un ”capital” inestimabil. 

În plan social, nu pot spune că s-a schimbat ceva semnificativ. Nu mi-am făcut prieteni aici, în cel mai bun caz am niște cunoștințe bune și am păstrat o relație de prietenie cu o persoană, pe care o avea jupânul dinainte de venirea mea. Dar nu pot spune că am vreun regret. Prieteniile din România s-au cernut serios, ceea ce nu a fost decât de bun augur - am rămas cu oameni de valoare, care mă cunosc bine, poate chiar mai bine decât mă cunosc eu însămi, care mi-au fost alături și la frumos și la urât și pentru care sunt foarte recunoscătoare că-i am. Sau că LE am, mai corect spus 🙂 A, R, C și R - vă recunoașteți voi - sunteți minunate și vă iubesc 🙂

Există un singur alt loc unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc dacă ar fi posibil - Viena - dar dincolo de asta, Germania este țara noastră, casa noastră, viața noastră.
După ce mă-ntorc din vreo călătorie în afara țării, am de fiecare dată un foarte plăcut sentiment de confort, de familiar și de ”al meu” când aud limba germană.

Dacă aveți curiozitatea, las aici o mică ”bibliografie” a începuturilor mele pe pământ nemțesc. 

Despre cursul de limbă:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/din-lumea-celor-care-nu-cuvanta-in.html

Cea dintâi locuință a noastră:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2010/10/experiente-locative-vii-hai-la.html

Primele experiențe profesionale:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/de-ziua-muncii-despre-munca.html

Începuturile la serviciul actual: 

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2012/02/primul.html

Închei această postare exprimându-mi încă o dată recunoștința pentru acești primi zece ani, pentru experiențele și lecțiile învățate în acest interval de timp și dorindu-ne încă multe zeci de ani în această țară. 

La mulți nouă, în Germania 🙂

Pe tărâm american (VII): puncte de atracție din New York, ”la grămadă”

Constat că, pe măsură ce se scurg săptămânile de când ne-am întors din vacanță, amintirile tind... nu să pălească, mai degrabă aș spune că încep să se sedimenteze și să se instaleze comod într-un colț de suflet, unde vor rămâne pentru totdeauna. Nu, nu am uitat nimic din cele trei săptămâni. E suficient să revăd imaginile pentru a evoca momente, senzații, emoții, trăiri. Probabil însă că abia acum am asimilat pe deplin realitatea faptului că, da, am fost în America. 

Postarea de astăzi (penultima despre New York) va fi un fel de... salată, dacă pot spune așa, în sensul că voi trece în revistă mai multe obiective pe care fie le-am vizitat în măsura în care a fost posibil, fie am petrecut câteva minute în apropierea lor, luând cu mine o clipă și o amintire.

Carnegie Hall 

Cu siguranță știți bancul acela cu omul care oprește un trecător în New York și-l întreabă cum poate ajunge la Carnegie Hall, iar răspunsul primit este ”exersând”. Ei bine, o poți admira și fără să fie nevoie să studiezi ani în șir...

... iar dacă ai foarte, foarte mult noroc, îl poți audia pe Lang Lang (al cărui mare vis din copilărie a fost să susțină un recital la Carnegie Hall, dorința împlinindu-i-se în 2001, pe când avea 19 ani). Noi nu vom fi acolo de data asta pentru a-l asculta, dar într-o bună zi, cine știe... 🙂

Trump Tower 

Nu e singura clădire din New York deținută de Donald Trump și cu siguranță sunt multe altele mai interesante, dar pentru mine a fost un obiectiv, recunosc. Asta fiindcă aici s-a filmat reality show-ul ”The Apprentice”, despre care v-am povestit că mi-a plăcut foarte mult. Clădirea a fost ușor de găsit - e pe 5th Avenue, adică exact cum te-ai aștepta de la un megaloman ca Trump - și mă gândeam că-i aruncăm o privire și gata, o să-mi amintesc de asta când o să mai revăd diferite episoade. 

Ajungând acolo însă, ce să vezi... clădirea se putea vizita - nu integral, dar puteai vedea lobby-ul și urca până la un anumit nivel.  Zi așa! 

Lobby-ul este foarte elegant, opulent dar totuși de bun-gust. Foarte multe suprafețe aurite și marmură. 

Pe o terasă din interior am stat să ne odihnim un pic la umbră și să ne recuperăm forțele. Priveliștea nu era deloc rea... Ce să zic, mulțumim pentru momentul de răgaz, Mr. President 😃

Zona Zero (memorialul ”11 Septembrie 2001”)

Dacă a existat vreun loc unde să ni se strângă sufletul, aici a fost. Oricât de mult ai fi citit despre catastrofa de-acum 16 ani și oricâte emisiuni ai fi văzut... tot ai un șoc în momentul când ajungi acolo și vezi monumentul, pe care au fost gravate numele celor peste 3.000 de oameni care au pierit atunci.

La fiecare nume se regăsește un steag american. Și la unele, și câte o floare. Nu poți să nu te gândești... peste 3.000 de vieți, peste 3.000 de destine distruse, peste 3.000 de familii nenorocite... 

Pe pereții fundațiilor fostelor turnuri au fost construite fântâni, în care apa cade în continuu și se scurge în gaura din mijloc. Un perpetuum mobile al apei, sugerând implacabilul, dar și faptul că, totuși, viața merge înainte.

Memorialul ”John Lennon”

Îmi place mult muzica formației Beatles. Nu pretind că le cunosc toată discografia, dar ascult multe dintre piesele lor și am un imens respect pentru fiecare dintre ei. Ceea ce s-a întâmplat pe 8 decembrie 1980 mi se pare atât de prostesc, atât de stupid și atât de tragic. Un muzician de geniu a murit de mâna unui dezaxat care-i ceruse mai devreme în ziua respectivă un autograf, după care l-a așteptat în fața clădirii Dakota, unde acesta locuia împreună cu soția lui, Yoko Ono și l-a împușcat. Apoi s-a așezat calm pe trotuar și a așteptat să vină poliția. Avea cu el un exemplar din romanul ”De veghe în lanul de secară”. 

”Nenorocitule!”, a țipat la el paznicul clădirii, în timp ce Yoko Ono urla disperată strângând în brațe corpul lui Lennon din care viața se scurgea în valuri de sânge, ”știi ce-ai făcut?”. 

”L-am împușcat pe John Lennon”, a răspuns liniștit Mark Chapman. 

Atât de tragic. Și grotesc de stupid. 

Clădirea de apartamente Dakota este situată vis-a-vis de una din intrările în Central Park, unde a fost amenajată o grădină denumită ”Strawberry Fields”, în amintirea cântecului omonim compus de John Lennon. 

Clădirea Dakota

În fața intrării laterale a clădirii - unde a fost împușcat Lennon - a fost instalată o lampă a cărei lumină nu se stinge niciodată. Yoko Ono locuiește aici și-n ziua de azi. 

Plimbarea prin ”Strawberry Fields” te duce spre un mozaic în stil portughez, a cărui semnificație este evidentă 🙂

Remarcați simbolul reprodus de florile din mijloc... 🙂 

Este, cu adevărat, emoționant. Îmi tot reveneau versurile în minte și am fost aproape să-mi dea lacrimile. 

”Imagine there's no heaven
It's easy if you try
No hell below us
Above us only sky...” 🙂 

Croazieră pe râul Hudson  

În ultima seară petrecută la New York am făcut o croazieră de două ore pe Hudson, ajungând până în Long Island. A fost un periplu fascinant, în care l-am ascultat pe ghid povestindu-ne foarte multe lucruri interesante, despre care personal nu avusesem habar (ca de exemplu faptul că, înainte de-a fi deschis accesului public în anul 1883, rezistența podului Brooklyn a fost testată prin parcurgerea acestuia de către 21 de elefanți simultan) și, într-un fel, mi-am luat la revedere de la acest extraordinar, minunat, incredibil oraș.

Long Island

Organizația Națiunilor Unite 

Serios. Ce poate fi mai fain decât să ”mărșăluiești” prin Manhattan, cu o cafea de la Starbucks și să ajungi în față la ONU?

ONU

(Off topic: am mai zis și cu alte ocazii, habar n-am să pozez, frate. Chiar n-aveam ce face cu mâna stângă, altceva decât s-o bag în buzunar? 🙄).

Nu pot încheia această postare fără a menționa Central Park. Celebrul, uriașul, emblematicul Central Park. Ne-am plimbat pe aleile sale (inclusiv la Metropolitan Museum ne-am dus pe jos, traseul fiind în mare parte prin parc) și am avut norocul să ne întâlnim și cu o veveriță, căreia un copil îi dădea niște alune - și ea le mânca, tacticoasă ❤

Următorul episod despre New York va încheia secțiunea dedicată orașului care nu doarme niciodată - dar povestea americană continuă. Capitolul al doilea (despre care nu știu deocamdată câte episoade va avea, dar anticipez că va fi mai scurt, totuși) ne va duce la Los Angeles 🙂

Cum a(m) fost la vot

Mărturisesc, am fost foarte emoționată în vederea exercitării pentru prima dată a dreptului de vot în Germania, în cadrul alegerilor legislative desfășurate astăzi. Este un drept pe care nu l-am primit ”de-a gata”, prin naștere, ci l-am câștigat cu foarte multă muncă și determinare. Sunt mândră de asta și cu această stare de spirit am intrat azi în secția de votare la care sunt arondată. 

Primisem prin poștă, de-acum câteva săptămâni, o carte de alegător - diferită de cele românești, în sensul că, deși este nominală, nu se ștampilează după votare, ci precizează secția de votare de care aparține destinatarul și include instrucțiuni pentru aceia care doresc să voteze prin corespondență. ”Înarmată” cu ea și cu buletinul, m-am prezentat solemnă la școala primară din vecinătate. 

Spre deosebire de o duminică obișnuită, astăzi era destul de aglomerat pe străzi. Grupuri-grupuri, oamenii intrau în diferite secții de votare. Mă cam așteptam să stau la rând, însă nici vorbă de asta. Un tinerel mi-a verificat cartea de alegător și, spre surprinderea mea, mi-a spus că nu-i trebuie cartea de identitate. Mi-a dat buletinul de vot și m-a îndrumat spre cabină, unde m-am dus cam nedumerită. Cum vine asta, să nu-mi verifici identitatea? Poate-am șterpelit cartea de alegător de la vecina. În cabina de vot am continuat să fiu uimită - nu au ștampile, ci se votează cu un creion roșu (de ce roșu?). Am ”ixat” în căsuțele candidaților corespunzând opiniilor mele (la alegerile legislative de aici se exprimă două voturi, unul pentru alegerile generale și unul pentru locale) și-am dat drumul buletinului de vot în urnă. Cartea de alegător pe care o primisem a rămas la ei  - așa se evită posibilul vot multiplu, deduc - și au bifat numele meu pe o listă. Asta a fost tot. 

Am ieșit destul de contrariată. Procesul în sine mi se pare cam superficial și, tind să cred, vulnerabil. Desigur, în fiecare secție de votare se află reprezentanți ai partidelor, care veghează cu ochi de șoim desfășurarea scrutinului și numărătoarea voturilor - dar totuși, cum să nu verifici identitatea votanților, bazându-te doar pe cartea de alegător? 

Între timp, se cunosc rezultatele. Angela Merkel rămâne cancelarul Germaniei pentru următorii patru ani, deși partidul ei a câștigat cu un procent neașteptat de scăzut (32-33%, cu cel puţin 8% mai puţin decât la precedentele alegeri). Problema este însă că partidul de extremă-dreapta AfD (în traducere, ”Alternativa pentru Germania”) a intrat în premieră în Parlament, cu un procent de 13,5% din voturi. Asta nu mi se pare deloc, dar deloc de bun augur.  

Cum s-a ajuns aici? E greu de spus. Din ce-am citit, majoritatea voturilor obținute de AfD provin din fosta RDG, iar 32% dintre cei care au optat pentru acest partid au votat astăzi pentru prima dată. Asta dă naștere la speculații interesante... Fie tinerii care abia au împlinit vârsta minimă pentru a vota au fost foarte dezamăgiți de politica Angelei Merkel, fie imigranții deveniți cetățeni germani au decis să voteze cu un partid având o fermă poziție contra imigrației. Iar dacă e vorba despre cei din urmă, îngăduiți-mi să spun că au dat dovadă de-o ipocrizie de nedescris. Cum să votezi partidul care se pronunță răspicat împotriva a ceea ce, în definitiv, ești tu?

Aud că-n seara asta au protestat câteva sute de oameni la Berlin, nemulțumiți de intrarea AfD în Parlament. Este, cu adevărat, îngrijorător ce se întâmplă - e pentru prima dată după al doilea Război Mondial, când o formaţiune de extremă-dreapta este reprezentată în Parlamentul federal german. Sper să mă dovedesc a fi un prost profet, dar personal cred că nimic bun nu va ieși de aici. 

Studiile mele (Blog Challenge 22)

Nu-mi vine să cred că a trecut jumătate de an de la ultima postare din leapșa-foileton. Asta e cumva o veste bună, în sensul că am avut suficiente de povestit și n-a fost nevoie să fac apel la ea (după cum am mai spus, o păstrez în mare parte ca ”soluție de avarie” pentru lipsa de inspirație). Astăzi nu e cazul, aș avea ce scrie la o adică, dar m-am gândit să dau jos totuși păianjenii adunați pe ea... și să scriu despre înaltele (vorbă să fie) școli absolvite, îndeplinind astfel tema cu numărul 22. 

Despre grădiniță și școala generală presupun că nu e nevoie să menționez. Aș preciza însă că nu mi-a plăcut deloc matematica. Un rol esențial în repulsia mea pentru această materie l-a avut și diriginta, o nemernică despre care am povestit mai demult, aici - și despre care am aflat, cu această ocazie, că a procedat similar și cu alți elevi. Cu un alt (gen de) profesor, sau mai bine-zis de om, poate alta ar fi fost relația mea cu matematica. Sau poate nu, dacă e s-o cred pe-aia cu ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.

Am intrat la un liceu teoretic, pe care l-am ales, la concurență strânsă cu un altul, pe criteriul că-mi place clădirea. Aha, atâta minte (nu) aveam la 14 ani. Întâmplător, era și cel mai bun liceu din județ, dar nu asta a atârnat în balanța înțeleptei 😏 mele decizii. Mama a avut încredere în mine și am intrat fără probleme, la o clasă de limbi străine. În doi ani, eram aproape analfabetă la matematică. Dar îi citisem pe Chaucer și Milton, recitam din cronicari, scriam eseuri în franceză și alte îndeletniciri la fel de, aș spune acum, nepractice și prea puțin utile.

În clasa a IX-a am hotărât că vreau să devin jurnalist. N-a fost o decizie luată pe stilul clasic, altfel spus nu voiam deloc să devin ”ca Andreea Esca” și oricum nu aveam modele în branșă. În retrospect, cred că am fost nițel ”programată” de niște... asistente medicale, de altfel deosebit de drăguțe, peste care-am dat într-un laborator când m-am dus să fac niște analize. 

Erau două, tinere și prietenoase, și-n timp ce una din ele îmi făcea treaba pentru care venisem, cealaltă mă ținea de vorbă. În ce clasă ești, la ce liceu, ce hobby-uri ai, de-astea. Și în timp ce mă asculta melițând, zice dintr-odată: ”Extraordinar, ce frumos povestești”. ”Așa e”, răspunde colega ei, terminând treaba și privindu-mă atent. ”Și pe lângă asta, ai și față de ziaristă”.

Nu știam eu ce înseamnă să ai ”față de ziaristă”, dar ideea mi-a rămas și n-am mai renunțat la ea. Am absolvit, prin urmare, Jurnalismul.

Ce pot spune, îmi pare și nu-mi pare rău. Pe de-o parte, asta mi-am dorit și mi-a plăcut cu adevărat facultatea. Am profesat trei ani și, strict din punct de vedere profesional, rămân până la noi ordine cei mai frumoși ani din viața mea. Pe de altă parte, dacă aș fi studiat ceva mai cumsecade - Limbi Străine, de exemplu - mi-ar fi fost mai ușor în noua mea viață din Germania. 

După licență, pesemne că nu mă plictisisem de citit mii de pagini, așa că am dat examen de admitere la un masterat în Comunicare & Relații Publice și-am mai pierdut trei semestre și pe-acolo. Am învățat lucruri interesante, dar care nu mi-au fost nicăieri de trebuință. 

Și cam pe-aici m-am oprit cu școlarizarea. Asta dacă nu pun la socoteală cursul de germană, care e cu totul aaaaltceva :)) Concluzii nu am. Afară poate doar de faptul că mi-ar fi prins bine un consilier de orientare profesională, cum există acum. În același timp însă, am oarece îndoieli că ar fi fost capabil să-mi scoată din cap ideea implementată de asistente :))

Pe tărâm american (VI): oceanul de lumină și culoare din Times Square

Oricât de multe filme ai fi văzut în prealabil și oricât de mult ți-ai exersa imaginația, nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru impactul - sau mai corect spus, șocul - pe care îl resimți când ajungi în Times Square, la ceas de seară.

Mie nu-mi venea să cred că e real, aveam impresia că mă aflu într-un decor de film. Stăteam în mijlocul trotuarului, fără să mă deranjeze mulțimea de oameni care se perinda în valuri pe lângă mine și lăsându-mă învăluită în lumină și culori. Asistam la împlinirea unui vechi și mare vis. 

Aici am înțeles cu adevărat de ce New York e cunoscut drept orașul care nu doarme niciodată. Indiferent de oră, Times Square (considerat a fi cel mai vizitat obiectiv turistic din lume) este hiperaglomerat, fiind străbătut anual de circa 20 de milioane de persoane. 

Interesant însă, aglomerația asta nu are nimic enervant sau obositor în ea, ci este fascinantă. Poate ca urmare-a surprizei și entuziasmului tuturor turiștilor, poate pentru că, aflat acolo, ești prins de valul de energie pozitivă specific, sau poate pentru că, asemeni copiilor care intră într-un magazin de jucării, nu știi unde să te uiți mai întâi... 

Cam atât de mulți oameni sunt permanent în Times Square - și asta pe timp de zi. Seara , afluxul de persoane e cel puțin dublu, practic se avansează ”croindu-ți” cale și cu pași mărunți.

(Închipuiți-vă ce surpriză a fost pentru mine să regăsesc restaurantul ”Bubba Gump” în filmul ”Forrest Gump”, pe care l-am urmărit pe parcursul zborului de la New York spre Los Angeles). 

Adevărul este că, oricât ar fi de reușite imaginile, ele nu fac dreptate acestui loc. Aș recomanda oricui să filmeze, numai astfel se poate surprinde cu adevărat fascinația exercitată de Times Square. 

L-am străbătut, cred, măcar de vreo zece ori în plimbările noastre (nemaipunând la socoteală turul făcut cu autobuzul turistic).
Am mâncat hot dog de la vânzătorii ambulanți.
Am fost la McDonald's.
Am luat donuts, de unde altundeva decât de la Dunkin' Donuts (despre care am înțeles că ar fi cel mai mare lanț de restaurante din Statele Unite, fiind urmat în clasament de Starbucks și McDonald's).
Am băut cafea de la Starbucks - în repetate rânduri, doar n-ați crede că o dată mi-ar fi fost de ajuns - și mi-am cumpărat un ruj de la MAC.
Am contemplat cu respectul cuvenit 😀 vitrina magazinului ”Harry Winston” (care pune la dispoziție, prin închiriere sau prin contract de imagine, bijuteriile multora dintre doamnele prezente la Gala Premiilor Oscar). Puteam să mai fi stat două săptămâni în New York și m-aș fi întors în fiecare zi în Times Square cu același freamăt în suflet; ar fi fost imposibil să mă plictisesc.

Revăd aceste imagini, închid ochii, mi-aduc aminte, retrăiesc.  New York, mi-e dor de tine...