La mulți ani și bine v-am găsit în 2018, oamenii mei 🙂 Vă doresc să aveți parte de un an cu nenumărate motive de recunoștință, cu sănătate și cu prea-plin sufletesc pentru voi și toți cei dragi vouă 🙂
Așa. Voi ce faceți? Sper că sunteți mai puțin activi ca mine, care azi am condus 360 de kilometri (venind de la jupânul), am lucrat și apoi am mai condus 45 până acasă. Deci în total mai mult de 400 de kilometri și o zi de muncă. Pupa-m-aș pe frunte de vrednică ce sunt. Poate veni și Apocalipsa în noaptea asta, are zero șanse să mă trezească.
Revelionul l-am petrecut în pijamale, dar cu șampanie și uitându-ne din balcon la artificii. După aceea am urmărit un film cu Robert De Niro și Anne Hathaway - ”The Intern”, o comedioară simpatică din 2015. Am mai stat de vorbă, am mai tras din (sau de) șampanie, având grijă să mai lăsăm ceva și pentru a doua zi la concert, după care eu am mai citit până spre trei dimineața.
Pentru momentul Concertului de Anul Nou m-am pregătit conștiincios: cafea (normal că) aveam, șampanie păstrasem și drept gustare - o stea din ciocolată cu alune. Păi ori ne uităm, ori nu 😃
Cu riscul de-a părea cârcotașă... mi-a plăcut în alți ani mai mult. Concertul din 2016 dirijat de Mariss Jansons a fost extraordinar, probabil una dintre cele mai bune ediții din ultimul deceniu.
(Asta ca să nu ziceți că spun numai de Zubin 😃 Dar concertul din 2016 chiar a fost superb).
Ieri însă... mi s-a părut cam fără sare și piper, Riccardo Muti a fost cam bățos și sobru, nu a comunicat aproape deloc cu publicul și relativ puțin cu orchestra. Adică a lipsit acel ”je ne sais quoi”, acel factor nedefinit care te face să-ți simți sufletul ca un balon roz cu heliu. Probabil asta inclusiv ca urmare a faptului că n-a dirijat pe de rost, ci a avut partituri. Adevăru-i că, la calibrul lui Muti și ținând cont de anvergura evenimentului, te-ai fi așteptat să învețe piesele.
”Un dirijor trebuie să aibă partitura în cap, nu capul în partitură”, spunea la un moment dat Herbert von Karajan și mare dreptate avea. Sigur, exagerez un pic, dar chiar cred că altfel ar fi fost concertul în absența partiturii.
Comentatoarea de la postul german spunea că Muti e tipul de dirijor în general pasiv și care ”lasă orchestra să se desfășoare în voia ei”. În umila mea opinie, poate-ar fi fost de dorit să fie mai implicat. Muzicienii au cântat cum era de așteptat, adică excepțional, dar dirijorul e unul dintre personajele principale, de la care lumea are în general așteptări ridicate.
Mă rog, pe pagina Filarmonicii reacțiile au fost în mare parte entuziaste, însă am văzut și câteva opinii asemănătoare cu a mea. Unii erau de părere că anul trecut a fost mai frumos și sunt de acord cu ei. Ok, poate mai puțin cu don'șoara care se extaziase cu vreo 3 semne de exclamare că ”maestro Dudeman is the best!!!”. Serios, păpușă, pe cuvântul tău că Dudeman îl cheamă? 🙄
Baletul mi-a plăcut însă foarte mult, a fost așa o revărsare de culoare, de frumusețe, de bucurie, de lumină, de exuberanță, de soare... 🙂
După concert am lenevit, iar seara am ieșit la un restaurant grecesc. Dacă o fi să mergem în Grecia, cum îmi doresc, sper să-mi aduc aminte că vinul grecesc e slab. Foarte slab. Ca apa diluată de slab.
Acestea fiind spuse, pe cai și în 2018 să pornim! 🙂



