Concluzii după delegația din vest

Gata. Stagiul meu la recent înființată filială a companiei, localizată la doi pași de Dortmund, s-a încheiat. Am ajuns vineri seara înapoi la Bayreuth, am despachetat (lucru destul de rarissim la mine, de obicei sunt prea leneșă să desfac bagajele imediat după sosire, ci o fac de regulă a doua zi - dar acum nu mai voiam să văd genți și valize) și-am dormiiiit... profund, liniștit, somnul cel bun de *acasă*.

Nu prea știu cum să caracterizez perioada asta. A fost, cu siguranță, o experiență interesantă și o binevenită abatere de la rutină. N-am învățat nimic nou, dar pe de altă parte nici nu era asta ideea, ci taman invers, să învăț eu pe alții. Ceea ce, agățând temporar modestia în cui, pot spune că mi-a ieșit destul de bine, dat fiind intervalul scurt de timp pe care l-am avut la dispoziție.  

Foarte obositor nu pot spune c-a fost, de ce să mint. Micul dejun la 7, ajuns la serviciu în jur de 8:30, muncit până pe la 17:15, revenit în camera ordonată, de regulă coborât pentru cină în restaurantul hotelului, unde ne adunam mai mulți colegi și disecam ce se întâmplase peste zi.
Se poate spune că stagiul a fost pentru noi toți și ca un fel de team building. Am convingerea că vom lucra cu totul altfel de-acum înainte, după ce ne-am stors creierii împreună să rezolvăm una sau alta.

Într-un weekend am călătorit de una singură la Dortmund și la Köln, după cum v-am povestit. A fost deopotrivă interesant și emoționant. 

Oamenii de acolo mi-au plăcut, cel puțin cei de la sectorul de Sortare/ Ambalare, unde am avut eu treabă. La Primire marfă și Retur era cam dezastru, în schimb - acolo e stăpână pe tarla șefulicuța cea excesiv de inteligentă, care nu voia să lase niște aparate la încărcat peste noapte de teamă că explodează. Tipa se pricepe la oameni cam la fel cum mă pricep eu la preparat foie gras cu mere caramelizate. E excesiv de autoritară, din capul locului nu s-a implicat deloc în activitățile departamentului, preferând să stea numai în biroul ei, de unde se ițește doar pentru a urla isteric după nefericitul de team leader care-i este subordonat.  

(O colegă de-a noastră a făcut o glumă într-o zi. Când madam a ieșit zbierând scurt și cu importanță: ”Karl!”, respectiva colegă a dat drumul pe telefon unui fișier audio dinainte selectat și s-a auzit scurt un plesnet de bici, de tipul celor din arena circului. Nu pot să vă descriu ce-a urmat, ne-adunam de pe jos de râs. Din fericire, cucoana îl prinsese pe Karl în gheare și nu ne-a dat nicio atenție).

Ce-am avut eu de făcut... a fost o muncă de rutină pe care-a trebuit s-o structurez cât mai pedagogic și mai simplu. N-am găsit a fi prea dificil. Se pare că mă pricep să-i învăț pe alții, aspect menționat inclusiv într-o evaluare scrisă pe care-am primit-o mai demult de la Musiu Șarl (și de care sunt foarte încântată, în treacăt fie zis). 

N-am avut așteptări de la stagiul ăsta, așa că n-am nici decepții. Dar nici motive să-mi mai doresc așa ceva în viitorul apropiat nu pot spune că am. 

Nu de alta, dar...

- hotelul nu e ”acasă” (hai că demult n-am mai dat așa  truisme, fiți îngăduitori). Ok, totul e ordonat, așezat la loc, aranjat - de alții. Dar e atât de impersonal, încât după vreo săptămână te-apucă amocul.

(Mbine, asta și poate ca urmare-a faptului că hotelul avea 3 stele. Curat, dar... prea simplu. Dac-aș fi stat la ”Imperial” în Viena, am bănuiala că nu m-ar fi apucat niciun amoc, ba dimpotrivă). 

- având în vedere că urma să n-am de făcut nimic după serviciu, eram chitită să citesc asiduu și să scriu cu hărnicie pe blog. Haaaa, îmi ziceam, să vezi tu ce spor o să am. Mda, cum să nu. N-am citit nimic, iar în ceea ce privește scrisul, vedeți și voi... Nu știu de ce, nu m-am putut aduna deloc. 

- nici într-o zi n-am putut bea cafea după placul inimii. Dimineața la micul dejun, apoi la serviciu una... și cam basta, că nu se găsea nicio cafenea în apropiere de hotel (iar cea pe care-o serveau ei avea gustul și consistența unei fierturi de perje). De câteva ori, după serviciu, am bătut drumul până la prima cafenea, dar îți pierea tot cheful.

- micul dejun a fost acceptabil (manjabil, vorba soțului Monicăi Lovinescu), dar nu au variat deloc. As in ”de-loc”. Să nu mai văd omletă, cârnăciori și musli în următoarele minim șase luni, că țip. 

- o ședere de genul ăsta se poate dovedi relativ costisitoare. Nu prea ai unde să mănânci seara decât la felurite localuri sau în restaurantul hotelului, ceea ce, mna, după niște săptămâni devine cam scump, chiar dacă nu comanzi trufandale.

- eu nu sunt tocmai o persoană socială, v-am mai zis asta. Eh, acolo a trebuit să socializez, nu glumă. Hai la bere, hai să mâncăm, ce facem în seara asta. Sigur, aș fi putut să refuz, dar și-așa am o imagine de ciudată pentru că mai demult n-am avut de lucru și le-am zis că-mi place muzica clasică. N-am vrut să mai pun paie pe foc.

Având în vedere toate acestea, concluzionez că... a fost frumos, bine că s-a terminat 🙂 (dar în continuare sunt disponibilă pentru un sejur similar la ”Imperial” în Viena, mulțumesc anticipat).

Fair-play-ul, în genunchi

N-aveam în plan să urmăresc finala feminină de la US Open, dar când jupânul mi-a zis că l-a văzut pe Pierce Brosnan în tribună, am dat drumul degrabă la televizor. Ca să vedeți și voi cât de superficială pot să fiu - aleg să mă uit la o finală de Grand Slam nu pentru spectacolul tenisului în sine, cât pentru a vedea un Jose Armando. 

Între noi fie vorba, eram convinsă că e un meci cu final deja anticipat. Serena Williams, legendă a tenisului feminin mondial, cea mai titrată jucătoare din toate timpurile, cu 23 de titluri de Grand Slam la simplu (cu tot cu alea de la dublu și dublu-mixt, înțeleg că are 39) versus Naomi Osaka, recent apărută în prim-planul WTA, cu evidente fluctuații de ordin psihologic - cum și Simona avea pe vremuri și cum, din păcate pentru ea, mai are și acum câteodată - cu puțină experiență și fără niciun titlu de Grand Slam în palmares. 

O s-o facă praf Serena, mi-am zis, dar încă de la primele schimburi de mingi a fost evident că lucrurile stau mai degrabă invers. Serviciul Serenei, arma ei cea mai puternică, nu mergea deloc, Naomi returna impecabil aproape orice ghiulea venită din partea cealaltă a fileului, schimburi scurte de mingi, un ritm de joc parcă sacadat, făcea as după as și setul s-a tranșat în vreo 35 de minute cu un 6-2 lipsit de echivoc. 

Mă așteptam ca în setul al doilea să se schimbe lucrurile, după ce Serena se va fi recules. Și ce-i drept, s-au schimbat... dar într-un fel care a făcut ca meciul de aseară să intre în istorie pe ușa din dos. 

Serena avea 3-1 și eu eram pe modul ”na poftim, n-am zis că așa o să fie?”. Din acel moment însă, lucrurile au luat-o la vale. Antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, i-a făcut de două ori un semn clar din tribună, indicându-i să atace mai mult la fileu. Așa ceva se numește On Court Coaching (OCC) și este interzis la meciurile de Grand Slam. La celelalte partide din circuit e permis, dar la GS-uri ești pe barba ta. Arbitrul a sesizat și a penalizat-o pe Serena cu avertisment - lucru de altfel specificat limpede în regulamentul WTA. Regulament pe care Serena nu părea să-l cunoască, ea lansându-se într-o tiradă isterică la adresa arbitrului. 

De-acolo, s-a dus totul pe apa sâmbetei. A ratat unica șansă de a întoarce meciul, Osaka făcând 3-2 și Serena s-a pierdut complet cu firea: a dat cu racheta de pământ de mă mir că n-au sărit surcele din ea. Asta este de asemenea o încălcare a regulamentului - se numește ”racquet abuse” - și, pentru că era a doua (după OCC), a fost penalizată cu un punct, game-ul următor începând direct de la 15-0 pentru Naomi Osaka. 

Serena s-a năruit complet. S-a dus la arbitru și i-a urlat că e ”hoț” și ”mincinos”, l-a amenințat că nu va mai arbitra niciodată meciurile ei și per total a avut un comportament primitiv. Iar cum respectivul nu era cârlig de rufe, nu s-a lăsat intimidat de răcnetele Serenei și a aplicat din nou regulamentul: abuz verbal la adresa arbitrului, penalizare un game.

Finalul îl cunoașteți, probabil. Naomi Osaka a câștigat primul trofeu de Grand Slam din carieră, Serena a continuat să-și pună poalele tu-tu-ului în cap și să acuze arbitrajul (”sunt mamă de fată, nu aș trișa! A procedat așa pentru că sunt femeie!”), stadionul a huiduit arbitrul, Naomi nu s-a putut bucura deloc de grandioasa victorie, a primit trofeul cu stângăcie de era să-l scape din mâini, aproape nu putea vorbi de plâns, a zâmbit puțin și atunci destul de trist.

Astea au fost faptele în rezumat. Acum, pe puncte:

1) Dacă Serena își vedea de treabă după avertismentul pentru OCC (avertisment care nu a inclus nicio penalizare, dat fiind că era prima abatere), meciul putea arăta cu totul altfel. Cu alte cuvinte, nu ceea ce s-a întâmplat a pierdut-o, ci felul în care a reacționat la ceea ce s-a întâmplat.

2) În Social Media, opiniile s-au scindat. 60% sunt de părere că Serena s-a comportat ca ultima țață, 40% acuză arbitrul că a aplicat ”prea dur și lipsit de tact” regulamentul. În realitate, arbitrul chiar a avut ceva răbdare, nu a aplicat a treia penalizare de la primele urlete și jigniri, cum ar fi trebuit de fapt. Și nu, arbitrul n-a făcut pe polițistul, cum de asemenea s-a spus. El a aplicat regulamentul și de altfel, a plătit pentru asta: nu i s-a mai acordat trofeul la finalul partidei, așa cum este uzanța. Probabil organizatorii s-au temut de reacția tribunei, care huiduia (ce atitudine sub orice critică...).

3) Aceiași 40% de mai sus consideră că ”Serena ar fi trebuit înțeleasă”. Că e o mare campioană, că a născut, că a avut cinci operații, că a stat departe de fiica ei. Simt că mă enervez numai cât am scris tot pomelnicul ăsta. Dar ce facem aici, jucăm tenis sau cerem favoruri și să se închidă ochii la greșelile pe care le facem? A fost alegerea ei să revină în circuit. Nu te duci pe teren cu ”hai șefu' că am fost bolnavă”. Intrat pe teren, ești doar un jucător ca oricare altul și nu ai absolut niciun drept special. Probabil că pentru ea a fost o surpriză să afle asta.

4) Absolut penibil argumentul ei suprem - ”sunt mamă de fată, eu nu trișez”. Errmm.... deci cum? Mamele de băieți sunt aprioric trișoare? Cât despre cele care n-au copii, ce să mai vorbim. Dacă ar ajunge să joace cu Serena, pesemne că s-ar cuveni să se prosterneze și să cedeze partida prin forfait. Nu-i așa? Nemaivorbind că nu și-a argumentat pledoaria cu cele 23 de titluri de Grand Slam câștigate la simplu, ci cu faptul că a născut o fată. A... ha. 

5) La fel de penibil a fost argumentul ”a făcut asta pentru că sunt femeie, când bărbații fac la fel nu sunt penalizați”, urmat de lamentabila pledoarie de la conferința de presă în favoarea ”femeilor puternice”, pentru care, iată, ea a fost azi deschizătoare de drum. Oookkkk.... 🙄
De altminteri, despre arbitru am citit că e cunoscut pentru faptul că nu se ferește să aplice sancțiuni dure când e cazul și a fost la fel de nemilos cu Rafael Nadal sau Novak Djokovic. Deci partea cu sexismul putem s-o sărim. 

(Într-o notă ușor sarcastică: dacă tot pledează Serena cu atâta elan pentru egalitatea femeilor cu bărbații, de ce nu susține și desfășurarea partidelor la feminin în 5 seturi ca la masculin, în loc de 3 câte sunt acum? Întreb, nu dau cu paru'). 

6) Și pentru că tot n-am terminat cu momentele penibile, o mențiune și pentru antrenorul Serenei, de la care a pornit de fapt totul. ”Da, e adevărat că făceam coaching”, a recunoscut el. ”Știu că regulamentul interzice, dar toți antrenorii o fac”. Alo, grădinița? ”Doamna educatoare, da' să știți că și Ionel a fost obraznic”?

În concluzie, urât nu știe să piardă Serena. Urât și nedemn. Lipsă de respect atât pentru adversar, cât și pentru regulile sportului în care a devenit legendă. Și urât se găsesc scuze unui comportament inacceptabil. 

Off topic: și după toate astea, nici nu l-am văzut pe Pierce Brosnan.

Preumblări prin landul Nordrhein-Westfalen

Peripețiile mele în vest continuă (pentru încă o săptămână, după care mi se încheie stagiul planificat aici). La serviciu ne luăm periodic cu mâinile de cap și încercăm să rămânem în parametri normali în ceea ce privește interacțiunea cu Adolf, Morticia, Omul-Cașcaval - nu întrebați, am colegi creativi - și încă vreo câțiva (Adolf și Morticia sunt porecle, în caz că vă-ntrebați). Dar azi nu vorbim despre ei, ci despre locurile pe unde m-am plimbat weekend-ul trecut.

Cel mai apropiat oraș de locul unde sunt e Dortmund, așa că sâmbătă dis-de-dimineață, în tren și la drum. N-am avut așteptări, și bine c-a fost așa: orașul ăsta s-a dovedit a fi printre cele mai banale, anoste, plictisitoare și lipsite de orice chelcășoz locații peste care-am dat în Germania - și nu se poate spune că n-aș fi văzut multe până acum.

Serios, n-are nimic deosebit. Ni-mic. N-am simțit nevoia să fac nicio fotografie, cu excepția celei de  mai jos.

După cum se vede, la Dortmund nu zboară porcii, dar zboară în schimb rinocerii (din ce mi-am dat seama, e o reminiscență din perioada Campionatului Mondial de Fotbal din 2006). 

Și cu asta, basta. M-am plimbat vreo 4 ore în total, am băut o cafea, am mâncat ceva și am toooot constatat cât de sec și neospitalier e orașul. Mi-am satisfăcut curiozitatea în ce-l privește, dar nu văd niciun motiv pentru a mai reveni vreodată.

A doua zi, însă... a fost cu totul și cu totul altceva: am ajuns din nou într-un oraș pe care-l iubesc foarte mult - cel mai drag oraș din Germania și al treilea în topul meu personal, după Viena și New York. Orașul în care-am petrecut cel dintâi Crăciun cu jupânul, în 2005 și unde se poate spune că m-am îndrăgostit de această țară. 

Köln. Aici a prins contur visul meu de-a trăi în Germania. La nivel sufletesc, mă leagă ceva indisolubil de locul ăsta.

Mi-am simțit sufletul invadat de fericire de cum am ieșit din gară și am dat cu ochii de...

... Domul din Köln. De departe cea mai impresionantă construcție pe care-am văzut-o vreodată. A fost construit pe parcursul a mai bine de 200 de ani și, cu o înălțime de 157 de metri, este cea mai mare biserică din Germania și una din cele mai mari din lume. Pentru mine, nu are egal. Am petrecut minute în șir doar ținând pe capul pe spate, contemplându-l și spunându-i în gând ”bine te-am regăsit, ce dor mi-a fost de tine...”. 

Am intrat, am ascultat orga (era slujbă), nu am cuvinte să descriu cum sună... și am aprins lumânări. Mi s-a pus un nod în gât. De ce, în loc să-i povestesc mamei ce bucuroasă sunt că am ajuns din nou la Köln, n-am putut decât să-i aprind o lumânare? De ce-a plecat? Și bunica... ar fi fost atât de mândră de mine... 

Întrebări care mă vor arde pentru tot restul de vieții, regrete care vor face mereu parte din mine. 

Ziua a continuat cu o întâlnire... cu una dintre cititoarele mele 🙂 A fost frumos, emoționant, nici n-am simțit cum a trecut timpul 🙂 Am sporovăit, băut cafea, mâncat la o terasă din fața Domului (de unde m-am zgâit la dânsul, copleșită de măreția lui, deși nu-l vedeam pentru prima dată) și ne-am plimbat amândouă cu autobuzul turistic. A., țin să-ți spun și aici că a fost minunat să te întâlnesc 🙂 și mi-ai făcut o mare bucurie. 

Nu-mi venea să mai plec... magia acestui loc mă învăluise complet.

”Ne vom revedea”, i-am promis Köln-ului, în timp ce trenul ieșea din gară. Și așa va fi, pentru că o parte din sufletul meu a rămas acolo. 

Zona crepusculară, gheață la mal

Șed și cuget, sau vorba ardeleanului, numa' șed. Unde-am nimerit, oameni buni?

1) Provocarea zilei de astăzi a fost de a le explica team leaderilor și șefilor acestora - așadar, numai lume bună - diferența dintre logarea în Windows și logarea în sistemul logistic pe care-l folosim. 

- La mine nu merge parola, reclamă ofensat un pițigoi.

- Care din ele?

- Păi, de unde să știu eu... parola aia pentru calculator!

- Pentru Windows sau pentru sistemul *fgdadcsjcpdhs*?

Acum e impacientat de-a binelea, deci răspunde pe-un ton subțiiiire și ridicat, la limita isteriei:

- Nu știu... aia cu numere! Cu care vă logați voi ca să... asta, ca să lucrați.

Chestia e că amândouă parolele au numere și cu amândouă ne logăm, d'ohhhh. Iar individul ăsta e șef de departament și are salariu de trei ori și ceva mai mare decât al meu. 

2) Șefulicuța de care vă povesteam data trecută (cea care și-a dat doctoratul în curățenie cu șervețele umede) lovește din nou. Printre altele, avem niște dispozitive de citit coduri care, peste noapte, stau la încărcat. Adică așa stau la noi (la ”nava-mamă”) de ani de zile, sunt foarte fiabile, rar de tot se întâmplă să se strice vreunul. 

Aici nu vor sta noaptea la încărcat, a decis șefulicuța, plescăind cu autoritate. 

- De ce nu?

- Dacă explodează?

Stop cadru 🙄

3) Altul (tot team leader - au o grămadă de șefime pentru câți angajați sunt) a oftat ca un martir că, în intervalul petrecut la sediul firmei noastre - a fost detașat, cum suntem și noi acum, timp de câteva săptămâni, pentru a se familiariza cu toate procedurile și aplicațiile - și-a luat foarte conștiincios notițe.
- Am scris o carte întreagă, a oftat el cu demnitate.
O fi scris omul, nu neg. Întrebarea e dacă o fi și citit-o.

4) Fără legătură cu găinile fără cap de la noua firmă, azi am constatat că mi-au dispărut dischetele demachiante. Le-am căutat peste tot, inclusiv în minibar (pe principiul că de foarte multe ori un obiect pierdut e recuperat din frigider, unde nu se știe cum a ajuns). Nu le-am găsit. 

Serios. De ce-ar fura camerista dischete demachiante? 

PS: s-a terminat hârtia igienică la serviciu. Directorul de filială se confruntă iarăși cu o problemă complexă. 

Actualități de pe frontul de vest

Fapt evident încă din titlu, azi povestim despre ce se mai petrece în locația unde m-am strămutat până la jumătatea lui septembrie. După cum vă spuneam, compania a deschis un nou sediu în vestul țării și m-am regăsit printre cei solicitați să participe la implementarea proceselor logistice și școlarizarea oamenilor proaspăt angajați.

După cea dintâi săptămână, pot spune nu doar că-mi place foarte mult noua provocare, dar mă simt aproape ca-n vacanță (deși muncesc zdravăn) și dincolo de frecușurile inerente, mă distrez cum nu-mi amintesc s-o fi făcut vreodată.

Să vă fac un rezumat, dară.

- șefuleții angajați la filiala nou înființată nu prea știu de capul lor. Pe de-o parte se bazează complet pe noi să le arătăm ce au de făcut - lucru perfect normal, că de-aia suntem aici, în fond - iar pe de altă parte dezaprobă fiecare decizie pe care (încercăm să) o luăm. ”Să ne mai gândim, să ne mai socotim, să mai calculăm”. De parcă e o decizie de viață și de moarte cum să împarți în diferite sectoare și departamente suprafața pe care o ai la dispoziție.

- directorul de filială e, mă scuzați, un idiot. Îl știți pe Roger din ”101 dalmațieni”? E, fix cu el seamănă, inclusiv (sau mai ales) la grimase și strâmbături. Ceea ce n-ar fi o problemă, dar ăsta pare să fie o specie cu totul aparte.  Spicuiesc:

a) năvălește în birou trântind ușa de perete și zbiară entuziasmat: ”ce faceți?? Am venit să vă controlez, haha!”. Chipurile e nostim și vrea să ne motiveze, sau ceva. Tot ce reușește e să ne calce pe nervi.

b) până azi n-a fost hârtie igienică la toalete. Am zis mărunțel diverse de bine și ne-am adus hârtie de la hotel. Aha, fix așa. Cu hârtia igienică în poșetă. Într-o filială a unui ditamai concern german. Splendid.

Azi dimineață, la ”briefing” (de care e foarte mândru, zici că e un buldog care a dezgropat un os. Mai lipsește să dea din coadă), Roger ne-a informat solemn și important: ”Hârtia igienică este o problemă complexă. Mă voi ocupa eu de asta”. 

Solemn și important, am zis. Se. Va. Ocupa. De. Hârtia. Igienică. Asta fiind o problemă complexă, ați reținut, da? 

Iar un producător își lasă business-ul de multe sute de mii de euro pe mâna unui tip care consideră o provocare să procure hârtie igienică. S-a strigat bingo.

- una dintre șefele de departament a avut nevoie de două reprize de explicații a câte 45 de minute fiecare pentru a înțelege sistemul nostru de pontaj. Care, vă rog să mă credeți, e un proces la fel de complex precum achiziția de hârtie igienică. 

- atunci când s-a pus problema de făcut curat în noul depozit (etapă consumată înainte să ajung eu aici), aceeași antemenționată șefă s-a dus să cumpere produse de curățat. S-a întors, mândră ca o capră de sărbători, cu vreo trei pachete de șervețele umede. Pe colegii mei era să-i lovească damblaua. 

- eu sunt norocoasă, în schimb. Cu mici excepții sunt lăsată în pace, am organizat departamentul cum am crezut de cuviință, iar colegul pe care trebuie să-l învăț e inteligent și asimilează rapid. Sper să iasă bine, am speranțe. 

-  altfel, trai nineacă. Scoală-te masă, pune-te masă, camera e spațioasă și confortabilă, găsesc ordine când revin de la lucru, seara coborâm să cinăm în restaurantul hotelului și râdem de prostiile de genul celor de mai sus. E așa, ca un fel de catharsis. Tare mi-e c-o să mă obișnuiesc prost. 

Mă duc la culcare, nu înainte de-a vă mărturisi că-n seara asta am băut două Schnapps-uri. Păcatele mele cele mari și grele.