Cinci lucruri ciudate despre mine (Blog Challenge 29)

Știți de când amân și tot amân leapșa-foileton? De anul trecut din iunie. Asta fiindcă penultima temă - ”Cinci lucruri ciudate care-mi plac” nu mă stimula deloc, dar chiar deloc. Habar n-am de ce. Sau de fapt, știu - pentru că mi se părea dificilă, aproape de nefăcut. Nu mă puteam gândi la nimic ciudat care să-mi placă, și cu-atât mai puțin la cinci lucruri.

Drept pentru care am conchis că adaptez tema și fac un borș dintr-însa. Borș de chestii ciudate, deci asortat, dar totuși... borș. Oricum, din ce-am băgat de seamă, nu e niciun blogger care să fi dus leapșa asta până la capăt, așa că-mi permit dezmățul 😀

Așadar, păzea că-ncep.

- când eram mai tânără (cam pe la vreun 24-25, ehei, fost-ai lele cât ai fost...) îmi plăceau crenvurștii cu sos de usturoi. Pentru mine chestia asta era o adevărată delicatesă. Orice om cu toate țiglele prezente pe casă mă privea pe bună dreptate ca pe-o ciudățenie și nu de puține ori mi s-a atras atenția că de fapt crenvurștii se consumă cu muștar. Serios? Nici că mi-ar fi dat prin cap 🙄

Între timp nu-mi mai plac în combinația asta. Am îmbătrânit și m-am banalizat. Și de fapt nici nu prea mai mănânc crenvurști.

-  când aveam 19 ani, i-am scris o scrisoare lui Pierce Brosnan. Adresa era de tipul ”P.O. Box”, așadar destul de greu de crezut că avea să primească epistola, dar nu m-am lăsat descurajată. Am compus cu atenție și migală, i-am povestit detaliat cât de mult îl admir din adolescență și l-am rugat să-mi trimită o fotografie cu autograf. Și, pentru c-am vrut să mă dau profundă și (credeam eu) să mă diferențiez de marea de gagici care-i scriau, am adăugat că-l admir pentru că e un tată extraordinar. Mă iau cu mâinile de cap când îmi aduc aminte :))

Din fericire, am toate motivele să cred că n-a citit niciodată inepțiile mele. Pentru că de răspuns, nu mi-a răspuns. Da' eu și-n ziua de azi păstrez un miiiiic crush pentru el în suflet. Nostalgiile tinereții, mde 😊

- pe la vreo 16 ani ajunsesem la concluzia că probabil sunt reîncarnarea Agathei Christie. Doamne, cât de psycho sună chestia asta. Dar scriam proză scurtă, în special nuvele polițiste (care, pentru vârsta, experiența și nivelul lecturilor de atunci, nu erau deloc rele - scuzați lipsa de modestie) și eram convinsă că o să public multe cărți, o să creionez personaje pe care cu trecerea timpului le voi individualiza tot mai mult... Eh. Nu toate visele se împlinesc. Și cu-atât mai puțin cele care nu aveau decât o firavă legătură cu realismul. Ok, recunosc. O deosebit de firavă legătură 🙄

- asta chiar că e o chestie ciudată: ne uităm la serialul ”Beverly Hills 90210”. Nu ne propuseserăm asta, dar după ce-am revăzut din nostalgie câteva episoade, ne-am trezit că ne-a prins acțiunea și că am face bine să-l terminăm, dacă tot ne-am apucat... fiindcă de luat încă o dată de la capăt, clar nu-l mai luăm.
Ne place. Nu e ceva ieșit din comun, dar e digerabil. Suntem la sezonul 8 (din zece) și găsim interesant noul curs al vieții diferitelor personaje, pe care le-am "cunoscut" în postura de adolescenți și care s-au maturizat și se confruntă cu viața reală - total diferită de colegiu.

- nu cred în horoscop (decât atunci când îmi convine 😀), dar cred oarecum în numerologie. Am tot observat anumite coincidențe de-a lungul vieții, legate de anumite cifre... și erau cam prea multe pentru a le încadra pe toate la categoria ”întâmplare” sau ”autosugestie”. Dacă nu m-aș gândi că voi fi considerată ”tralala und tralala” - vorba unei foste vecine din Bayreuth, pe care-o poreclisem Frau Zgaibă și căreia i-am și dedicat câteva postări - mai c-aș scrie un articol despre asta....

(Alte) gânduri răzlețe la vreme de pandemie

1) Mă tot țin de vreo două săptămâni să vă-ntreb asta, dar m-am luat cu altele și-am uitat. Doamnelor, de când cu statul în casă și distanțarea, voi vă mai smăcuiți? Răspunzând eu cea dintâi la întrebare, am să vă spun cinstit că, hmm... nu prea. Nu tocmai. Mmm. Adevărul e că mai deloc.
Bineînțeles, nu mă refer la chestiuni care țin de igienă cum ar fi dușul, epilatul și spălatul pe dinți. Dar nu m-am mai cremuit pe corp de când eram tânără (liniște acolo-n spate 🙄). Seara mă spăl pe dinți și basta. N-am nicio motivație să mă demachiez, din moment ce nu m-am machiat. (Paranteză: într-o seară mi s-a părut că fondul de ten se uită cam ciudat la mine. Păi dacă nu m-o mai fi cunoscând, sărmanul).
Și dacă nu mă demachiez, nici nu găsesc necesar să mă dau cu cremă. Nu știu de ce mă mir că am fața ca pergamentul câteodată...  

Așa că stau cremele mele de corp și de față, și tooooot stau. Ai zice că practic distanțarea și față de ele.              

La voi cum e? (Mai) găsiți motivație pentru asta?  

2) Tot uitându-mă ce scrie lumea ”în bula mea” și nu numai, simt că mă enervez tot mai tare. Atât de mult răsfăț și atâtea mofturi nu cred că-mi imaginam ca fiind posibile, în condițiile în care întreaga planetă se confruntă cu probabil una dintre cele mai serioase crize de sănătate din epoca modernă. 

”Vai, nu mai suport să stau în casă”.

”Vai, nu suport masca”.

”Vai, copiilor le-au rămas mici hainele și n-au ce să mai îmbrace; vreți să-i ținem goi prin casă?!!”

(da, mizeria asta e pe bune; mămica respectivă era toată o revoltă și cerea să se deschidă ”de urgență” magazinele de haine pentru copii. Când i s-a spus că orice hipermarket are și un raion de haine, inclusiv pentru copii, a mai pus vreo două emoticoane scandalizate și s-a cărat). 

”Vai, nu m-am putut duce anul ăsta la mare de 1 mai”, tristețe, jale, zbucium! Asta-n condițiile în care oamenii încă mor. Cu sutele zilnic, în multe țări. Iar alte mii, sau poate zeci de mii de oameni, flămânzesc pentru că și-au pierdut serviciul. 

(E-adevărat că nu sunt deloc adepta lui ”se poate și mai rău”, dar în condițiile unei drame de asemenea amploare, chiar cred că trebuie să ne luăm seama, să ne bucurăm de ceea ce avem și să nu ne mai smiorcăim pentru niște mofturi absolut ridicole în context). 

3) Într-o zi, cineva a pus o întrebare ipotetică. Era așa:

”Dacă ar apărea un vaccin testat și omologat anti Covid, l-ați face?”

Nu vă puteți imagina ce-a ieșit acolo. Nu. Vă. Puteți. Imagina. De la ”nu mă vaccinez pentru că nu există Covid, e o conspirație ca să ne implanteze cip-uri, lasă că știm noi cu 5G-ul și cu astea”, trecând prin ”aștept să-l facă alții și dacă ei nu pățesc nimic, îl fac și eu”, ”statisticile arată că unul din 'jdemii de vaccinați dezvoltă complicații și dacă sunt tocmai eu ăla”, ”eu nu fac nici antigripalul, de ce l-aș face pe-ăsta” și ajungând la ”nu-l fac, dacă-l fac cei din jurul meu voi fi și eu protejat, deci să se vaccineze ei, eu nu risc pentru că sunt deștept și mă informez”. 

Foarte mulți au ignorat cuvintele ”testat și omologat”. Sau nu știu că un vaccin NU iese pe piață dacă nu este testat și omologat. Sau nu știu ce presupune omologarea unui vaccin. Sau, pur și simplu, nu le pasă. Să se vaccineze alții.

Atâta imbecilitate și egoism n-aș fi crezut să fie cu putință.

4) Constat că foarte mulți colcăie de certitudini. Nu contează ce zic medicii, nu contează ce spun experții în sănătate publică, nu contează ce spun unii oameni care au avut în imediata proximitate bolnavi de Covid. Nu dom'le, ei știu mai bine. Habar n-am de unde, din pomul de iarnă și din nori, dar ei știu mai bine decât oricine. Știu și cum se comportă virusul, știu și ce simptome are atât la general cât și-n cazurile particulare, știu și ce e greșit în politicile de sănătate din Papua Noua Guinee (exemplu aleatoriu, dar poate fi orice țară, nu contează, ei oricum știu tot, de pretutindeni), știu și ce culoare au chiloții Angelei Merkel (Germania le stă multora-n gât pentru felul în care gestionează criza, deși sunt și aici aproape 7.000 de vieți pierdute)... ce mai, de toate știu! Nu există nimic să nu știe ei și sunt plini de certitudini ca pisica de purici.

5) Nu mai pot cu motivaționalele, la fel de credibile ca niște decoruri de carton. Descoperă-te, petrece timp cu tine, citește, apucă-te de chestii handmade, stai în mâini, stai în cap. Frățiuer. Dacă înainte nu citeai decât etichetele de pe sticlele de șampon Kerastase, în niciun caz n-ai să te-apuci acum de literatură. Și dacă înainte de criză aveai îndemânarea și creativitatea unei maimuțe care coase goblen (ca mine, de pildă), în niciun caz n-o să-ți iasă acum să te-apuci de turnat lumânări și de modelat flori din săpun.
Nu cred că se ”descoperă” nimeni în vremurile astea. Facem tot ce făceam înainte, cu excepția lucrurilor care fac obiectul restricțiilor. Eu citesc, dar asta făceam și înainte, scriu pe blog la fel de mult (sau de puțin, depinde cum privesc) ca odinioară... și nu, nu m-am ”descoperit” 😏

Mulți spun că lumea nu va mai fi la fel după această criză. Eu cred că nu lumea se va schimba, ci felul în care va fi percepută. Pentru că pandemia a scos la iveală enorm de multă hidoșenie umană. 

De ziua lui Zubin 🙂

De vreo 7 ani  - de când l-am revăzut la München, unde-am avut șansa de a-i ”fura” câteva clipe și de-a primi un autograf în culise - m-am obișnuit să scriu o postare de ziua lui. Uneori am povestit despre un concert la care fusesem, alteori despre unul dintre volumele biografice scrise despre el (patru, inclusiv o autobiografie), alteori doar gânduri, în funcție de inspirația de moment. E ceva pentru sufletul meu și-mi dau seama că astfel de texte nu sunt prea interesante pentru cititori, dar mereu îmi dă o stare de bine să fac asta.

Pentru astăzi însă, nu am o temă anume. Concertele au fost anulate, despre cel mai recent la care am fost (în noiembrie) am scris demult... 

De aceea, aleg doar să-mi exprim recunoștința. Pentru arta pe care ne-o dăruiește tuturor, pentru imensul val de energie pozitivă pe care mi-l dă fiecare concert al său, pentru că în multe privințe îi datorez pasiunea mea pentru muzica clasică și, mai presus de toate acestea, pentru filmulețul postat zilele trecute pe contul său de Instagram, prin care transmitea un mesaj către Orchestra Filarmonicii Israeliene cu ocazia unei recente sărbători evreiești. După decor, părea să fie la casa lui din Los Angeles (pe care am văzut-o într-un documentar). Sunt recunoscătoare pentru că, astfel, știu că e bine. 

Imaginea este de la aniversarea din 2016, când împlinise 80 de ani și fusese sărbătorit, printre alții, de Filarmonica din Viena. Sper să sufle-n lumânări festive încă mulți ani de-acum înainte.

La multe zile de 29 aprilie, dragul meu Maestro... 🙂

A căzut un pui (corporatist) în piuă...

Titlul e inspirat dintr-un exercițiu de dicție de tipul ”șase sași în șase saci” și, pentru aceia dintre voi care nu-l știu, era așa:

”A căzut un pui în piuă,

Piua a căzut pe pui,

Când să cadă puiu-n piuă,

A căzut piua pe pui”. 

Nu e foarte dificil per se, dar mi s-a părut reprezentativ pentru una dintre ședințele (pe Skype) pe care-am avut-o de curând și la care-a luat parte întreaga echipă. 

Ne ședințim destul de des în ultima vreme, pot să spun. Asta are de-a face cu izolarea atât direct (n-avem cum comunica altfel în grup) cât și, bănuiesc eu, indirect (suntem dornici de socializare). Mă rog, unele dintre ședințe sunt cu adevărat necesare și utile, adică la final am stabilit și / sau am învățat ceva, dar altele... sunt ca să batem apa-n piuă (piua-n care-a căzut puiul). 

Bunăoară, ședința de care vă spun. 

Ca-ntotdeauna, primele zece minute se consumă cu: ”ne auzim cu toții? X, ne auzi? Y nu se poate conecta. Vine și Z, când termină cealaltă discuție. Da, îl adaug eu. Ah, vrei să-l adaugi tu? Bine. Hai că vă prezint desktop-ul meu, ca să vadă toată lumea. Așa. Vede toată lumea? Pff, a înțepenit imaginea. Y tot nu se poate conecta. Lasă că vă trimit oricum rezumatul discuției și rezoluțiile pe mail. Z? Ești și tu cu noi? Ooo, splendid. X, acum ne auzi? Minunat. Cum adică nu-mi vezi desktop-ul, păi dă click în fereastra de chat. Ok, oameni buni, putem începe?”.

🙄🙄🙄🙄🙄🙄🙄🙄🙄

Se izbutește deschiderea prezentării și, după îndelungata introducere exemplificată mai sus, se trece în sfârșit la discuții.

- Avem problema cutare. Cum o rezolvăm? De fapt mai întâi stați să clarificăm, toată lumea are problema asta?
Urmează un cor de aprobări, nuanțate cu ”la mine de fapt nu e chiar așa, dar tot pe-acolo”, ”eu pe lângă asta mai am și problema că...”, ”eu am avut problema, am rezolvat-o, dar acum a apărut iar” etc.

- Bun, deci toți avem problema asta. 

(Câtă perspicacitate).

- Ședința de astăzi e ca să căutăm împreună soluții.

(Adevăru-i că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap). 

- Păi... sugerez să propună fiecare câte o soluție ca să schițăm un proces metodologic. 

La punctul ăsta m-am așezat mai comod.

- Ah, și fiecare să spună de ce crede că a apărut problema asta. 

M-am dus să-mi iau o cafea. Era clar că nu terminăm prea curând. 

Se discută, se expune, se propune, se dau exemple. Susținătorul prezentării trece cam rapid de la un slide la altul. 

- Du-te înapoi la graficul cu licurici. Nu ăsta, ăla cu licurici. 

- De ce ne trebuie graficul cu licurici? Mi se pare că graficul cu musculițe e mai relevant pentru ce discutăm.

- Păi da, dar eu voiam să exemplific cu licuricii, pentru că mai mulți avem problema asta.  

- Mai bine să mergem și la licurici și la musculițe, ca să fie toată lumea lămurită.

- Da da, așa e cel mai bine. Ne va ajuta în definirea procesului metodologic. 

😒😒😒😒😒😒😒😒😒

- Greta, care este input-ul tău?

Ne deterăm naibii. În fine, dezvolt cu acuratețe, detaliez, emit o propunere, bag și-un ”we have to agree to a plan and to work together on this matter” pentru impresie artistică. 

- Corect, numai împreună putem rezolva problema.
Biscuiți, boierii mei!

Am ținut-o așa o oră și jumătate. Ăla eu, ăla eu, unul că de ce licurici, altul că de ce nu s-a făcut ”grafic țintit” pe pitpalaci. Vreo doi au primit sarcini (pardon, task-uri 😏) și-a rămas că ni se va trimite prezentarea pe mail. Neapărat să revenim cu întrebări, dacă avem. Cu rezoluțiile n-am prea rezolvat, dar ne ședințim iar pe subiect în iunie. 

Și la final, perla absolută a ședinței (și ceea ce m-a inspirat de fapt să scriu postul ăsta), provenită de la un ins pătruns de importanță:

”Communication is the primary source we can work with“.

Ei, nu că sunteți adânc impresionați? Personal, în acel moment am fost foarte recunoscătoare că ședința nu era cu video. Cred că motivul e evident 😀

Și de asemenea, am fost recunoscătoare că n-am avut foarte mult de lucru azi. Dar au fost zile în care am lucrat 10 ore sau mai mult, ca să-mi pot termina treburile urgente - pe care trebuise să le amân din cauza unor ședințe la fel de productive ca asta. Fapt nu tocmai entuziasmant, ce pot să zic.

Nesfârșita peltea corporatistă. Sfârșitul episodului patrumiidouăsuteoptzecișicinci.

De Paști, de suflet

Ciudate Sărbători Pascale, dar pe de altă parte, nu cu mult mai diferite față de cele pe care le-am sărbătorit noi în anii precedenți (era să scriu î.C., noul acronim pentru ”înainte de Corona” 🙄). N-am resimțit acut nici faptul că ne-am văzut părinții doar pe Skype - suntem obișnuiți cu asta, nici că n-am ciocnit ouă cu apropiații, nici că n-am avut pască și cozonac - ok, admit că de pască făcută de bunica mi-e dor, dar asta nu e ceva nou... În alte condiții, probabil am fi căutat o biserică românească în Hamburg și-am fi mers la Înviere. Va fi timp și pentru asta, în anii ce vor veni. Important e să ieșim cu bine din situația deopotrivă ciudată și periculoasă în care ne aflăm.

De gătit, am meșterit ieri ardei umpluți, ca să nu spun că n-am făcut și eu ceva. Miel nu mâncăm, în loc de pască am fi putut lua o tartă cu brânză - dar la 500 de calorii felia, ne lipsim, așa că basta. Ardeii au ieșit foarte buni, nu că s-ar fi putut pune la îndoială imensu-mi talent gastronomic (care este) 😏

Sper că voi și ai voștri dragi sunteți bine, chiar dacă la distanță unii de alții, prin forța împrejurărilor. Sănătatea este o binecuvântare, dar acum am devenit cu toții mai conștienți de acest lucru. 

Nu m-am abătut nici anul ăsta de la ceea ce pare să-mi fi devenit tradiție - de dimineață, am ascultat Simfonia a II-a de Mahler, cunoscută și sub denumirea de Simfonia Învierii. Este despre sensul vieții, despre viața de după moarte și despre regăsire.

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus pe Facebook o doamnă care este profesoară de flaut, la postarea unde pusesem clipul de mai sus. Mi-a făcut o bucurie imensă, ca de fiecare dată când mă intersectez cu oameni care-l admiră pe Zubin 🙂 

Dacă aveți răbdare, ascultați măcar prima parte; este de-o frumusețe răscolitoare.

V-aș mai lăsa și cu un mic fragment din ”Quo Vadis”; este acea parte care, în urmă cu două decenii când am citit pentru prima dată cartea, m-a făcut să îngenunchez și să mă rog așa cum n-o mai făcusem de foarte multă vreme.

”Nu așteptară mult. Deodată, răsună larma stridentă a trompetelor de alarmă și la semnalul acesta se deschise poarta de gratii din fața podiumului împăratului și se năpusti în arenă, însoțit de larma bestiarilor, un zimbru german monstruos, purtând pe cap trupul gol al unei femei.
- Ligia! Ligia! strigă Vinicius.
Își duse mâinile la tâmplă și se crispă ca un om străpuns de lance și cu o voce horcăită, neomenească, începu să repete:
- Cred! Cred! Christos! O minune!
Nici nu simți că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu toga. I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile. Un gol imens se căscă în el. În cap nu mai avea niciun gând. Doar buzele-i repetau în neștire:
- Cred! Cred! Cred!...

Dintr-odată, amfiteatrul amuți. Curtenii se ridicară toți ca unul de pe locuri, căci în amfiteatru se petrecea ceva extraordinar. Ligianul cel umil și gata de moarte, văzând-o pe prințesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars și cu spinarea arcuită începu să alerge dintr-o parte spre fiara furioasă.

Mulțimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adânci în tăcere. Ligianul ajunsese la zimbrul dezlănțuit și-l apucase de coarne.

- Privește! strigă Petronius, smulgând toga de pe capul lui Vinicius.

(....)
Fiara se prăbuși la pământ cu grumazul frânt”. 

“Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Luca 24:5)

Hristos a Înviat, dragii mei.