Pentru un cititor avid al celei cunoscute drept ”regina incontestabilă a romanului polițist”, puține titluri ar putea fi mai tentante decât ”Agatha Christie - Jurnalul Secret”, unde John Curran a analizat cele 73 de caiete ale autoarei, în care aceasta și-a făcut notițe și schițe pentru majoritatea scrierilor sale.
Am început să o citesc cu nerăbdare și voluptate, iar acum că am terminat-o sunt cam... nehotărâtă. Nu știu dacă-mi place sau nu. Cert este că nu aș recomanda-o decât unui cititor pasionat al autoarei (lesne de înțeles - cartea e plină de spoilere), dar chiar și cunoscându-i bine opera, poți obosi citind. Sunt mult prea multe amănunte, iar de unele dintre ele chiar ne-am fi putut lipsi.
(Disclaimer: articolul ăsta nu conține spoilere, așadar puteți citi fără grijă 🙃).
Paradoxal însă, asta este exact în spiritul Agathei Christie. Dacă ar fi să rezumăm într-un singur cuvânt ce stătea la baza procesului ei de creație, acest cuvânt ar fi cu siguranță ”haos”. Pe cât de obsedat e Hercule Poirot de ”ordine și metodă”, pe atât de străine îi sunt aceste concepte creatoarei lui. Haosul îi stimula imaginația incomparabil mai mult decât ar fi făcut-o o muncă sistematizată, dar rigidă. Acest lucru este cât se poate de bine cristalizat în caietele ei de notițe, pe care autorul le-a parcurs de zeci de ori, încercând să le pună cap la cap.
Bunăoară, schița unui roman era începută în caietul nr. 8, întreruptă și continuată în caietul 17 cu lista personajelor și tipul de otravă ales, iar deznodământul schițat în caietul 12. Ceva absolut firesc pentru Agatha Christie, ca și faptul că folosea caietele de notițe nu doar pentru a-și schița poveștile, ci și pentru planificarea activităților de zi cu zi.
Prin urmare, astfel de scrieri apar foarte frecvent:
”Doamna U. vede pe cineva pe fereastră - ar putea fi
- noua servitoare
- o străină provenită din Orientul Mijlociu
- elevă
- părinte
Cine e victima
- o elevă (cine)
- o amantă
Piept de gâscă și pește / livrare (data?)
Rosalind balet / 15:00
Crima - ar putea fi victima greșită
Poirot pune întrebări - când s-a tras de fapt și unde e glonțul
Ceai la doamna Thompson pe 14”.
Agatha Christie ar fi zis că astfel de notițe sunt cât se poate de logice - câteva idei preliminare despre ceea ce avea să devină romanul ”Pisica printre porumbei”, planificarea unor cumpărături și a orei de balet a fiicei sale Rosalind, o idee despre ”Moarte pe Nil” și o notiță despre un five o'clock. Ce e neclar, mă rog? 😀
Sunt cu atât mai de apreciat răbdarea, munca titanică și profunzimea cunoștințelor lui John Curran, care i-au permis să ”decodifice” conținutul caietelor (se impune menționat și faptul că Agatha Christie avea un scris de mână aproape indescifrabil, dar care s-a îmbunătățit oarecum, în mod ciudat, cu trecerea anilor). Cu toate acestea, el nu a reușit să scrie captivant și cred că autoarea ar fi fost destul de dezamăgită dacă ar fi citit cartea.
 |
| Pagină dintr-un caiet |
Pentru cunoscători este cu atât mai interesant însă, cu cât descoperă că Agatha Christie plănuise mai multe deznodăminte pentru anumite cărți și e inedit să vezi că de fapt criminalul ar fi putut fi la fel de bine altcineva, iar intriga n-ar fi pierdut cu nimic din substanță. ”Noapte nesfârșită” este poate cel mai bun exemplu în acest sens.
Ca o notă de orgoliu personal, pe măsură ce citeam mă gândeam tot mai mult la un anumit personaj prezent în mai multe cărți: scriitoarea Ariadne Oliver, care-l ajută (sau după caz, uneori îl încurcă) pe Poirot în unele dintre investigațiile sale. Femeia aia, deși fabuloasă, e însăși definiția zăpăcelii și-a împrăștierii, încât mă gândeam că n-ar fi de mirare ca, prin intermediul ei, Agatha Christie să se fi reprezentat de fapt pe sine.
Ulterior, aveam să aflu că așa și era. Însăși frustrarea autoarei de a-l fi făcut pe Poirot belgian (”habar n-am de ce-am făcut asta, ce știam eu despre belgieni, mă rog?”) și menționată în ”Autobiografie” se reflectă în frustrarea doamnei Oliver, al cărei erou este un detectiv finlandez (”nu știu nimic despre finlandezi și l-am împopoțonat cu o groază de manii, cu care nu mai știu cum să mă descurc!”).
Desigur... ne putem gândi imediat la un alt detectiv plin de manii. Monsieur Poirot, evident!
Un alt aspect inedit este că autoarea - a cărei imaginație era neverosimil de fertilă - a avut sute de idei pe care le-a lăsat baltă pe moment, numai pentru a le relua și a le fructifica un număr de ani mai târziu. Așa, ca un germene care a rămas undeva în urmă, în aparență abandonat, dar de fapt niciodată uitat.
Ceea ce-a făcut demersul autorului mult mai dificil este că Agatha Christie nu avea mereu caietele de notițe cu ea și, dacă-i veneau idei, nota pe ce apuca - pe bilete de autobuz, pe marginea vreunui ziar, pe spatele unor rețete etc. Ulterior scria continuarea în primul caiet de notițe pe care-l avea la îndemână, deci poftim de fă legătura dacă poți... Dar tocmai în acest haos a rezidat, de fapt, genialitatea ei.
Pentru mine, cartea aceasta a fost un excelent prilej de recapitulare a unora dintre cărțile pe care le citisem cu mulți ani în urmă și pe care le uitasem. Nu cred că mă voi mai întoarce vreodată la ea, dar mă bucur că am citit-o, fiindcă astfel am putut întrezări o parte din geniul Agathei Christie. Fiindcă, fără teamă de cuvinte mari, pot spune că a fost cu adevărat o scriitoare genială.
În încheiere, vă las cu o listă de cinci șase cărți care pentru mine sunt în top și care cu siguranță merită citite. Le-am selectat astfel încât să includ toți detectivii ei consacrați (mai puțin Parker Pyne, care mie mi se pare cam nesărat).
- ”Zece Negri Mititei”
Este unanim considerată cea mai bună carte a Agathei Christie și însăși autoarea era încântată de ea, deși spunea că i-a fost foarte greu să o scrie. Intriga e teribil de complexă și numai un scriitor într-adevăr iscusit ar fi putut duce așa ceva la capăt.
- ”Moarte pe Nil”
Mie mi se pare una dintre cele mai bune cărți cu Poirot - și concurența e serioasă...
- ”Misterul din Caraibe”
Nu prea mă dau eu în vânt după Miss Marple (mi se pare o bătrânică nițel cam prea băgăcioasă), dar efectiv am devorat cartea asta.
- ”Adversarul Secret”
Tommy și Tuppence sunt adorabili, iar povestea asta, pe lângă o intrigă magistrală, are și un umor realmente savuros.
- ”Omul în costum maro”
Nu include pe niciunul dintre detectivii menționați, dar intriga și umorul o fac absolut irezistibilă.
- ”Muncile lui Hercule”
Inițial aveam de gând să pun doar cinci cărți, dar mi-am dat seama că nu pot să nu includ și această colecție de nuvele cu Hercule Poirot, care - după cum spune și titlul - fac trimitere directă la mitologia greacă. Mitologie de care am fost, sunt și voi fi pentru totdeauna îndrăgostită. Iar felul în care Agatha Christie a brodat intrigile în jurul celor 12 munci mitologice este fantastic.
Ca de obicei, am scris mai mult decât aveam de gând, dar având în vedere subiectul cărții, cred că pot fi iertată pentru kilometrica postare... 🙂
Postări
