vineri, 30 august 2013

Câteva scurte, din fugă:


Până acum, în acest concediu:

- am urcat 877 de trepte (şi le-am şi coborât, deşi tare m-ar fi tentat să "lunec" până jos pe balustradă, însă traseul era cam prea abrupt pentru asemenea cascadorie :D);

- mi-am ciobit un dinte în nişte biscuiţi;

- m-am trezit la ora 7 ca să contemplez un domn al cărui penis era vizibil prin tot centrul oraşului; 

- am mers la o cină şi m-am trezit că din farfurie mă privea contrariată o lighioană de mare cu mustăţi;

- m-am pierdut în cei mai frumoşi ochi ieşiţi vreodată din penelul unui pictor;

- am înotat în Marea Adriatică.

Iar acum mă pregătesc pentru o petrecere fabuloasă.

Despre toate peripeţiile astea, în curând. Cu poze şi amănunte suculente. Staţi pe baricade! :)

joi, 22 august 2013

Poftiţi în vagoane...


În următoarele trei săptămâni va bate vânt de vacanţă pe-aici, deoarece mă voi îndeletnici exact cu asta: o să fiu în vacanţă. Pe ici, pe colo, vă povestesc în detaliu când revin.


Voi să fiţi cuminţi, să aveţi grijă de voi şi să vă bucuraţi de ultimele zile de vară. Ne recitim după jumătatea lui septembrie.

PS: încă nu e miezul nopţii şi eu am terminat bagajul :D Probabil e un record  neomologat :))

PPS: cred că am descoperit cum pot călca (multe) haine fără să mă apuce damblaua: mă uit simultan la un DVD, ştiţi voi de care sau mai bine zis cu cine ;)) 

PPPS: mi-am pierdut epilatorul. În casă. După ce-am întors toate cu susu-n jos, am sfârşit prin a-mi comanda altul, pentru că de epilat trebuia să mă epilez, iar scula n-am mai găsit-o. Toate celelalte piese le am - capete de epilare şi radere, acumulator, până şi periuţa de curăţare. Doar epilatorul a dispărut în neant. Ceea ce face să fie totul şi mai înnebunitor este că-l folosisem ceva mai devreme, în aceeaşi zi. O să ajung să cred în lumi paralele (unde bag seama că lumea de asemenea se epilează). 

Ştiu că v-am mai spus-o, dar simt nevoia să repet: sunt foarte, foarte bucuroasă şi recunoscătoare că vă am pe voi :) Şi vă mulţumesc pentru că sunteţi aici.

La bună recitire! :)

marți, 20 august 2013

Dacă...


La fix s-a nimerit postarea de azi a lui Cami, că mi-era dor de-o leapşă de nu vă povestesc :D
  • Dacă eram un anotimp, eram primăvara. Ador sentimentul ăla când renunţ la geaca groasă şi şoşoni, înlocuindu-le cu jachete şi pantofi.
  • Dacă eram o lună, eram august.
  • Dacă eram o zi a săptămânii, eram sâmbătă.
  • Dacă eram o parte a zilei, eram seara (de sâmbătă, eventual, nu m-aş supăra deloc ;)) ). 
  • Dacă eram o virtute, eram dreptatea (give me five, Cami :D).
  • Dacă eram o planetă, eram Marte. Trebuie clarificată o dată pentru totdeauna spinoasa chestiune a posibilităţii de a exista viaţă pe Marte :))
  • Dacă eram un lichid, eram... elementar, Watson: cafea.
  • Dacă eram o stare a vremii, eram o adiere de vânt.
  • Dacă eram un sentiment, eram dragoste. Sau tandreţe. Sau emoţie. Sau nehotărâre, că tot nu mă pot decide :))
  • Dacă eram un gest, eram o mângâiere.
  • Dacă eram un sunet, eram trosnetul focului în seri de iarnă.
  • Dacă eram un miros, eram miros de trandafiri.
  • Dacă eram un cântec, eram Radetzky March.
  • Dacă eram un simbol, eram cheia sol.
  • Dacă eram un gust, eram gust de vanilie.
  • Dacă eram o culoare, eram roşu (garderoba mea s-a îmbogăţit de curând cu nişte topuri roşii care-mi plac foarte mult; mă simt un fel de power woman când le port).
  • Dacă eram o parte a corpului, eram mâinile. Mi se pare că spun cel mai mult despre om...  mai mult chiar decât ochii.
  • Dacă eram un oraş, eram Viena.
  • Dacă eram un drog, eram... tot cafea :))
  • Dacă eram un accesoriu, eram o eşarfă.
  • Dacă eram o materie de şcoală, eram literatura.
  • Dacă eram un personal de desene animate, eram Droopy. M-aş uita la Insipidă şi i-aş spune sec: "You know what? That makes me mad". După care aş agăţa-o de vreo lustră, ceva.
  • Dacă eram o maşină, eram Blackie a noastră.
  • Dacă eram o haină, eram rochia din seara ACEEA :)
Ca de obicei, leapşa e pentru toată lumea. Poftiţi, nu vă sfiiţi ;))

luni, 19 august 2013

Şase ani cu pecete


Astăzi împlinim şase ani de când am dat cu subsemnatul la starea civilă. 


Noroc de primar, că mi-a spus în ultima clipă: "Domnişoara mireasă, ştiţi cum trebuie să semnaţi, da?". Ups :)) Uitasem să exersez o semnătură elegantă. Prin urmare nu mi-a mai rămas decât să semnez banal. Dar aveam un aer demn şi plin de importanţă, după cum rezultă şi din imagine :D

Pentru rochia aia de-o vedeţi - una din mătase, cu o croială simplă -  am străbătut toate magazinele consacrate din centrul Bucureştiului şi nu numai. Ce voiam eu părea să nu existe - o rochie elegantă, clasică, fără sclipici, fără pietricele colorate, fără animal print, fără patruj' de mii de culori, fără franjuri şi zorzoane. SIMPLU! Neah, n-avem, dar poate vă place rochiţa asta ciclamen cu volane asimetrice? Doamnă, curajosul care mă ia de nevastă o să aibă cămaşă bleu şi cravată în nuanţe de albastru. Cum se asortează astea cu ciclamenul, în opinia matale? Ca să nu mai spun că volanele alea m-ar face să par o dansatoare de flamenco. Stai jos, insuficient pe ziua de azi.

Găsisem ceva la Agnes Toma - o rochie elegantă, din dantelă crem, cu o fundă în talie drept unic accesoriu. Am rugat vânzătoarea s-o dea jos de pe manechinul pe care era aşezată, ca s-o probez. Agasată de tupeul meu, tanti m-a executat scurt:
- N-are rost s-o dau jos, nu vă stă bine!
Pardon, aveam 61 în talie pe vremea aia (those were the days :D), iar restul dimensiunilor erau şi ele în limite de bun-simţ. Aşa că am cutezat să insist, dar n-am reuşit s-o înduplec:
- Dacă am spus că nu vă stă bine, nu vă stă!
- ... dar altceva asemănător mi-aţi putea arăta?
- Nu!
Felicitări pentru abilităţile de vânzare :D Mă rog, până la urmă am găsit în altă parte ce căutam. Îmi place şi-n ziua de azi rochiţa mea de la starea civilă, deşi, curios lucru, n-am mai purtat-o de atunci (nu că aş purta prea des rochii, oricum).

Niciodată n-am strâns mai multe flori la piept.


Of, Doamne, că tare-au fost multe şi frumoase... :)



Imediat după oficierea cununiei, am trăit un moment gen "camera ascunsă". Pasămite rugasem pe un prieten să pună pe un CD marşul nupţial al lui Mendelssohn. Omul s-a executat, folosind un CD pe care nu mai era nimic altceva - credea el. Cumnatul meu a dat drumul marşului în surdină, de îndată ce primarul a început să recite cu aplomb din Codul Familiei - iar după momentul de "vă declar căsătoriţi", a dat muzica mai tare.
Pupături în stânga şi-n dreapta, felicitări, flori, destupat spumosul - auzeam marşul cu jumătate de ureche. Dar am auzit în schimb foarte limpede piesa care-a început după terminarea marşului (când ne aşteptam să nu mai urmeze nimic): "ce mor duşmanii meeeeei, că fac ce vreau cu eeeeei".... :)) Hait.  Săriţi!!! :D Vă spun, faza a fost antologică.

Având în vedere că urmau să mai treacă nişte ani până la nuntă (atunci credeam că doi, au fost trei), am făcut şi slujba de logodnă  - cu o zi înainte, de asta purtam deja verighetă - şi, după cununie, am dat o mică petrecere. Iar primul dans a fost cel pe care mi-l dorisem pentru momentul respectiv: "From this moment" (Shania Twain / Brian White). Ştiu că mulţi consideră melodia ca fiind siropoasă, dar nu-mi imaginez ceva mai potrivit în context.


Pe de-o parte, nu-mi vine să cred că au trecut şase ani de-atunci :) Pe de alta, au fost ani plini, coloraţi în toate nuanţele - când mai cenuşii, când mai luminoase - iar dacă ar fi să aleg din nou, tot pe el l-aş alege, tot ce-am făcut aş face şi tot unde sunt aş fi. El zice la fel (tot eu aş fi, that is :D), prin urmare... nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru ce avem şi să ne urez mulţi ani nouă şi amintirilor noastre de pe 19 august 2007 :).

duminică, 18 august 2013

Portret în acid (II)


După cum vă povesteam în prima parte, Insipida Somnoroasă a fost "unsă" pe postul de adjunct în departamentul nostru, situaţie pe care n-am avut altceva de făcut decât s-o accept. Mi-a fost incredibil de greu, mai ales din cauza nedreptăţii care mi se făcuse, dar m-am gândit că trebuie să vină ea şi vremea mea. Iar după ce am primit la rândul meu avansarea pe care o solicitasem, mi-am zis că, iată, acum m-aş putea împăca mai uşor cu treaba asta. Pentru o vreme, aşa a şi fost.

În primele luni după ce preluase postul, Insipida a fost tot ca şi înainte să se întâmple asta: sfioasă, timidă, îmi solicita des ajutorul - cred şi eu, de vreme ce nu apucase să înveţe tot, dar trebuia să ia decizii ca şi cum ar fi ştiut tot, şefa fiind în concediu sau ocupată cu alte treburi - şi se ferea de telefon de parcă numitul obiect ar fi avut râie. Nici nu suna când era de sunat ("Greta, vrei tu să suni pe cutare şi să afli X chestie, te rog...?"), nici nu răspundea, mai ales dacă vedea pe display derivaţia lui Musiu Şarl ("e şeful, răspunde tu!"). 
Culmea, deşi ea era in charge, Musiu Şarl n-a cerut-o niciodată la telefon, ci fie mi-a spus mie ce avea să ne comunice, fie am fost eu în măsură să-i răspund la ce întrebări avea. Departe de a mă consola în vreun fel treaba asta, nu făcea decât să mă frustreze şi mai tare - adică, poftim, mă ocup de toate ca şi cum aş fi pe postul ei - dar nu-s! Era tot dezordonată, dacă trebuia să continuu treaba de unde o lăsase ea aveam nevoie de jumătate de oră să mă prind care ce şi cum e, lăsa hârtii importante şi facturi împrăştiate peste tot fără măcar vreun post-it explicativ pe ele, ce mai.... o feerie. 

Atmosfera e tot mai otrăvită pe zi ce trece. Şefa a preluat încă un departament şi e mai mult ocupată acolo; drept urmare, Insipida a rămas stăpână pe câmpul de luptă. Două exemple edificatoare despre relaţia mea cu ea (sau a ei cu mine):
1) Dau peste o dandana şi vreau să i-o aduc la cunoştinţă, pentru că ne privea pe toţi. "Uite ce-am găsit", încep eu. "De fapt, nu prea mă interesează", răspunde ea peste umăr. "Cum doreşti", am ricanat şi nu mi-am mai continuat ideea.  Am rezolvat singură duda.
2) Altădată, îi spun că trebuie să ne ocupăm prioritar de nu-mai-ştiu-ce, altminteri ne iau la trei păzeşte ăia din birouri. "Nu-mi pasă". Ok, dacă-i pe-aşa, am lăsat şi eu chestia respectivă să zacă. Peste vreo oră, Insipida mă pune s-o rezolv. "Păi parcă ziceai că nu-ţi pasă", rânjesc eu. "Te rog să te ocupi imediat", plesneşte ea autoritar, cu accent pe "imediat". Pam-pam!

Cât despre chestiunea telefonului... e absolut epică. De unde la început se ferea de el, acum zici că şi l-a lipit de mână. Toate departamentele au telefoane fără fir (ca un fel de mobil mai mare), foarte practice de altfel. Insipida l-a rechiziţionat pe al nostru; când vine dimineaţă, primul lucru - ia telefonul din suportul de încărcare unde stă peste noapte şi-l pune pe masă, lângă tastatură. Dacă am de sunat, trebuie să i-l cer şi nu o dată am observat că-l ţine chiar în buzunar. 
- Pe cine suni?
- Pe Icsculescu.
- În ce problemă?
- Cutare lucru.
- Mă ocup eu, spune ea, pe un ton de "dismissed". 

Ieri a fost apogeul - şi, de fapt, catalizatorul care-a dus la scrierea acestui "portret". A trebuit să sun la alt departament, Insipida umbla brambura pe undeva, aşa că am vorbit ce-am avut de vorbit şi mi-am văzut de alte treburi, telefonul rămânând pe biroul meu. Nu l-am băgat în buzunar, era la vedere.
Vine Insipida, prima întrebare: unde e telefonul? Acolo pe masă, zic.
Se duce, îl ia şi vine la mine, foarte opărită.
-  Greta, te rog ca pe viitor, după ce termini de vorbit la telefon, să mi-l aduci imediat.
Prima reacţie - din fericire, doar în capul meu - a fost, scuzaţi-mi franceza, "mă-ta!". Cu glas tare, n-am putut zice decât "bine, dacă aşa vrei" şi m-a pufnit râsul. Probabil ar fi existat vreo mie de alte reacţii mai adecvate, dar pe moment n-am fost mai inspirată de-atât.

Nu pot decât să concluzionez că e obsedată să deţină controlul. Sau să aibă impresia că-l deţine. Spun asta pentru că şi eu fost doar cu o altă colegă, timp de două săptămâni cât Insipida a avut concediu şi niciodată n-am ţinut scula lângă mine. A stat de obicei în suportul ăla de încărcare, când suna răspundea cine se nimerea - eu sau colega cealaltă - şi nu m-am stresat absolut deloc pe chestia asta. Cine voia să dea de mine, dădea oricum. Nu în asta constă autoritatea sau eficienţa: să foloseşti numai tu telefonul...

Am obosit :( Mai are momente când se poartă ok, dar puţine. Mi-am spus că avansarea din iarnă o să mă ajute să suport mai bine toate mizeriile astea şi de cele mai multe ori, aşa şi este; dar câteodată nici asta nu-mi e suficient ca să ignor micile porcării de felul ăsta. Alteori mă gândesc la dragul meu Zubin şi cel mai adesea, asta mă ajută şi-mi face bine. Dar sunt zile când efectiv nu pot ignora. Şi n-am ce face, n-am la cine mă mai duce. Sunt chestii foarte interpretabile şi cu dus-întors, astea de le face ea... şi pentru care n-am decât cuvântul meu, atât. Iar la Musiu Şarl nu intenţionez să mă duc cu mizerii de-astea muiereşti.

Pe Insipidă n-o va clinti nimic din poziţia aia; şefa a pariat pe ea şi-o va susţine până-n pânzele albe. Au fost unii prieteni şi cunoscuţi din afara firmei, cărora le-am povestit totul şi care-au opinat că Insipidei i-e teamă de mine de fapt, şi de aceea se poartă cum se poartă. Nu ştiu ce să cred, dar chiar dacă ar fi aşa.... tot nu s-ar schimba nimic. Îmi dau seama cât de reală e zicerea aia potrivit căreia, dacă vrei să cunoşti un om cu adevărat, fă-l şef...