vineri, 18 martie 2011

Misterul salatei de vinete


Dupa-amiaza a venit de la parintii lui, pe care-i vizitase. Mama lui imi trimisese salata de vinete, dupa care stia ca ma dau in vant si care nu-mi iese niciodata asa cum imi place (si cum ii iese ei, evident).
El s-a dus sa faca un dus, iar eu am purces, ca o femeie respectabila ce ma aflam inca de pe-atunci :D, sa pregatesc cina. De la care, bineinteles, nu putea sa lipseasca tocmai salata de vinete. Da’ unde-o fi borcanul ala? Ah, nu cumva sa-mi spuna ca l-a uitat…. Salata se face daca-i pe-asa!
Strig intrebarea prin usa, imi raspunde din aburi: „N-am uitat-o, e in geanta, adu-mi-o ca-ti dau eu borcanul“.

Hmmm si iar hmmm. Era prima data cand facea asa, intotdeauna ma trimitea sa caut eu insami in geanta / portofel/ buzunare, daca aveam de luat ceva. 9 femei din 10 ar fi tras o singura concluzie si i-ar fi dat cu tigaia-n cap (sau cu geanta, for that matter). Dar eu stiam ca, indiferent care e motivul pentru care nu vrea sa ma uit in geanta lui de umar, nu poate fi nimic rau. Uite-asa. Stiam si gata.

A doua zi dimineata ne beam cafeaua si sporovaiam de una-alta. N-as mai sti sa spun cum a venit vorba de excursia pe care-o facusem eu in Grecia cu aproape 5 ani in urma. Cert e ca el a adus vorba, nu eu. Mi-am amintit de muntele Meteora, de prima mea achizitie pe care-am facut-o acolo – un inel de argint...

Ma intrerupe si se apuca sa mosmondeasca in antementionata geanta. Eu ma duc sa-mi mai pun niste cafea. Ma ia de talie.

- Si daca tot a venit vorba de inele....
In mana tine o cutiuta de catifea rosie.
-… Vrei sa te mariti cu mine?


Preventiv, imi cuprinde umerii. Mai in gluma, mai in serios il prevenisem candva ca, atunci cand se va decide sa-mi adreseze THE QUESTION, sa ma tina bine, ca-i posibil sa ma scurg. Nu vorbeam serios, dar, cum se vede, m-a crezut.

De fapt, intr-un fel tot m-am scurs... Mi-a pus inelul (intrebandu-ma, fastacit si adorabil, „pe care deget se pune?“), apoi l-am imbratisat si am stat asa cateva clipe, iubindu-l mai mult decat oricand pana atunci si incercand sa constientizez cat mai mult momentul, sa-l iau cu mine, sa-l port in mine, sa...

O soapta timida:
- Aaa…. N-am auzit “Da-ul”….

Ei bine, asa am comis-o eu :D M-am luat si pe mine prin surprindere: la orice reactie m-as fi gandit, dar ca uit sa raspund, nu).

I-am spus „da“ imediat si, cinci luni mai tarziu, a devenit oficial.  

Astazi se implinesc 4 ani de cand am primit una din cele mai importante bijuterii din viata mea. Imediat dupa, am ascultat "I want to spend my lifetime loving you". Tinandu-ne in brate, uitandu-ne amandoi la inelul aflat pe mana mea si nespunand nimic. Nu era nevoie. Marc Anthony si Tina Arena vorbeau pentru noi.

PS: da, din motive de cutiuta rosie nu ma lasase sa ma uit in geanta lui... si scriind postul asta, mi s-a facut pofta de salata de vinete.

PPS: in fotografie sunt patru „personaje”: doua maini, ziua nuntii noastre si inelul. 

PPPS: surprinzator, si-a amintit ca azi aniversam cutare numar de ani din cutare moment. Dar nu mai stie ce melodie am ascultat. Acuma nah, sa nu fiu prea pretentioasa, totusi. Oricum, ce-as putea sa mai spun eu, care nu mai stiam de capul meu si uitasem sa-i raspund? Asta n-a uitat :))

Niciun comentariu: