duminică, 13 martie 2011

Pamflet din trecutu-mi glorios


(Nota: textul de mai jos, pe care-l redau modificand numai numele personajelor, a fost scris cu 6 ani in urma si se refera la un episod din activitatea mea - din fericire, de scurta durata - intr-o redactie de sport. L-am regasit de curand si m-a amuzat sa-l recitesc. Observ, si nu pentru prima data, ca in vremea aceea aveam un condei ironic, aproape sarcastic. Oare ce s-o fi intamplat cu el?)




                                                          Femeie la meci
 
Ce mi-o fi venit sa m-apuc de scris un .... ceva, ca nici nu stiu in care gen jurnalistic se incadreaza - sa-i spunem, provizoriu, pamflet (sau cronica? Mai chibzuiesc!) - despre una dintre experientele mele, atat din punct de vedere profesional, cat si personal, la un meci de fotbal?

Pur si simplu, m-am gandit ca ipostaza in sine e atat de inedita, contravine in mod atat de flagrant personalitatii mele, incat ar fi pacat sa nu mi-o mai amintesc la 80 de ani. Asta ca sa nu mai spun ca prietenii mei se uita si acum la mine asa, ca la un om aflat intr-o unica si respectabila doaga, intrebandu-se "cum naiba faceai chestia asta??" Pai, uite cum!

Meciul de care-mi amintesc si acum cu placere - ca au fost unele in timpul carora mi-am dorit sa nu ma fi nascut - este derby-ul Rapid - Dinamo, din turul actualei editii de campionat. Deja va uitati ca la masini straine! Pai inca mai am ceva amintiri din vocabularul de specialitate, chiar daca - si spre norocul meu - nu mai lucrez de multisor in domeniu....

Suntem delegate eu si Irina (nume fictiv, ca deh, cine stie cine mai ajunge sa citeasca pe aici si nah, vorba lui nenea Iancu, eu consimt la respectarea intimitatii). Cu aceasta fiinta e o intreaga poveste.... fata asta cred c-ar scoate din sarite si un yoghin. Permanent agitata, isterica, panicata. Ce mai, o fericire sa o am alaturi la meciul asta, unde se preconizeaza ca va fi "omor". Dar avand, pare-se, ceva de kamikaze in adancuri, ma declar incantata de provocare.

Mihai (paranteza: tot nume fictiv si unul din putinii colegi din redactie de care-mi amintesc cu placere), anunta ca va veni si el la meci, desi nu fusese numit. Imi argumenteaza ca prezenta lui e imperios necesara, pe post de tampon intre mine si Irina. Cum, de ce? Pentru ca Irina e dinamovista convinsa, iar eu mi-s rapidista (mai putin convinsa, in comparatie cu neobosita mea colega, intre noi fie vorba). Asa ca Mihai decreteaza ca e absoluta nevoie de el, pentru a interveni in caz ca ne luam la bataie, din spirit de solidaritate cu echipa favorita. Zis si facut.
Sambata, cu vreo ora inainte sa plec la meci, ma apuca toate in acelasi timp: somn, lene, foame, chef de citit. "Naiba sa-l ia de meci", imi zic, dar, plina de bravura (si, pe de alta parte, neavand de ales), ma inarmez cu agenda, pix si reportofon, verific sa fie telefonul incarcat si plec fluierand imnul Rapidului. V-am zis ca am ceva de kamikaze.

La intrarea in stadion, densitatea populatiei pe metru patrat intrece orice imaginatie. Ar trebui sa zic mai degraba pe centimetru patrat. Cele doua culori predominante - visiniu si rosu - creeaza o asociatie imposibil de suportat vizual, care imi violeaza simtul estetic. Bag de seama ca am dat in abstract. Trezeste-te, femeie, esti la un meci de fotbal!
Bine ca suporterii n-au voie sa intre cu bauturi alcoolice.
Da' parca mare branza cu interdictia asta.... s-au cinstit naprasnic in prealabil, asa incat sunt cu totii belicosi. "Moarte cainilor!", zbiara masa visinie. "Cainii musca pe tigani, care nu fac nici doi bani!", urla gasca in rosu in chip de raspuns, agitand fanioanele, esarfele si fularele ca pe niste lassouri. Incurajator.

Ma strecor printre ei - i-as fi evitat, da' nu v-am zis ca densitatea umana era dincolo de orice imaginatie? - scap nevatamata, un singur individ intrebandu-ma "un' te duci, papusa?" si intru in stadion. Asta dupa ce gorilele de la intrare imi cerceteaza cu suspiciune legitimatia si acreditarea. Mai aveau putin si le scanau... in fine, primesc permisiunea sa intru si razbat voiniceste pana la masa presei, unde dau de eterna si fascinanta Irina.

Previzibil, Irina e in panica. "Nu l-ai vazut pe Mihai?!!" Unde naiba era sa-l vad, in viermuiala aia? Poate doar daca-si planta un girofar pe cap! "Si daca nu vine??", continua Irina, rotindu-si ochii mai ceva ca ventilatoru' meu de acasa. "Daca nu vine, asta e, oricum nu era delegat si venea numai asa, de fason. Ne descurcam noi!", zic, dar simt ca deja m-apuca nervii. Nu pretinde nimeni c-o sa fie simplu, insa e de prisos ca la toata treaba sa se adauge si Miss Panica-stres-agitatie-panica-ochi_dati_peste_cap.
Dar Mihai apare in timp util si, asa cum a promis, se posteaza intre noi doua. A carat si 3 pungi de seminte dupa el. Mai bine de atat nici ca se putea. Am scapat de Irina, macar pana dupa meci - e si asta o afacere, ca la alte evenimente, la care am mers numai noi doua, am resimtit nu o data impulsul de a-i pune scotch pe gura.

Mai sunt vreo 20 de minute pana la fluierul de incepere a partidei. M-apuc de rontait seminte (de la Mihai, in caz ca n-a fost clar) si arunc o privire spre tribune. Sunt pline pana la refuz, suporterii neinfricati desfasoara bannere, agita steaguri si zbiara frenetic. A, si sa nu uit, sufla in fluiere si urla in portavoce de mai au putin si isi varsa plamanii. E un vacarm de nu pot sa comunic cu Mihai decat daca-i tip in ureche (si viceversa). Cantitativ, sunt vreo 7000 de bucati spectatori - cel putin asa apreciaza Mihai, care "le are".
Pana una-alta, ma achit de prima sarcina de serviciu - in sensul ca-mi inalt gatul de lebada, sperand sa ochesc niscaiva personalitati la tribuna oficiala. Da, trebuie sa stim si asta! Cum zice Mihai, viata este dura. Identific de una singura cateva capete incoronate, aflate in raza mea vizuala si de restul imi mai zice Mihai - ceva la maniera "Greta, vezi c-a venit si tristu' ala de Borcea....".

Intre timp, s-a facut ora de incepere a meciului. Echipele sunt anuntate de comentatorul cel viteaz care, multumita instalatiei de amplificare, reuseste sa acopere taraboiul. Alternativ, fiecare echipa este intampinata cu urale si incurajari de jumatate din stadion, respectiv cu huiduieli de cealalta. Constat, cu un soi de multumire perversa, ca galeria rapidista e oarecum mai putin agresiva - in sensul ca invectivele la adresa dinamovistilor se opresc la "Radeti tot plutonu', sa muste gazonu'!" Ceilalti au ajuns deja la mame.

Se canta imnul Rapidului (echipa gazda, adica), in timp ce jucatorii se pozitioneaza pe teren. Mihai ne aduce la cunostinta ca-si asuma el sarcina casetei tehnice a meciului (asta insemnand: formula fiecarei echipe, cartonase, schimbari si goluri). Urmeaza ca eu sa ma duc la conferinta de presa, iar Irina la declaratiile oficialilor.
Sunt cum nu se poate mai multumita de aranjament - conferinta e floare la ureche, de caseta tehnica am scapat (e cea mai ingrata chestie la un meci), iar Irina n-are decat sa se spele pe cap cu declaratiile sforaitoare de dupa. Este pur si simplu perfect, asa ca ma destind si vizionez partida absolut relaxata.

De la bun inceput, meciul se desfasoara intr-o atmosfera foarte incordata - jucatorii sunt agresivi, iar arbitrul imparte cartonase galbene cu multa darnicie. Galeriile scandeaza la unison "Pe ei, pe ei, pe mama lor!" - numai ca fiecare parte se refera la alte mame, ca sa zic asa.
Cei din jurul meu s-au incalzit instant. "Ofsaid, in mortii ma-tii de arbitru!" "Ba pe dracu' ofsaid!" "Cartonas galben lu' Badoi!" Eu ma incrunt, ca jucatorul numit e de la Rapid. "Penaltyyyyy!" zbiara unul in spatele meu, facandu-ma sa tresar.
E clar - suporterii "care este" stiu ei mai bine cum trebuie actionat, cine si de ce a gresit, indicatiile sunt insotite de cate un scuipat viril - stiu asta pentru ca un tip si-a emanat secretia salivara chiar langa mine. Ca paranteza, omu' n-a facut-o intentionat, ca nimeni n-are treaba cu presa, dar de la inaltime se mai intimpla, deh...

In tot cazul, se pare ca arbitrul a auzit vajnicul indemn, pentru ca acorda penalty celor de la Dinamo.

Am emotii. Mihai ma tachineaza: "O sa fie 1-0 acu', sa vezi". Si al naibii, are dreptate. Dihania de balon intra in plasa, iar galeria dinamovista se dezlantuie intr-un muget prelung si entuziast. "Gol Dinamo, Claudiu Niculescu", anunta comentatorul cu o voce anemica, de parca n-ar fi mancat de 3 zile. Ma pleostesc. Arunc o privire urata in directia lui Niculescu si dupa aia il asigur pe Mihai ca Rapid va egala, cel putin. Intre timp, Irina cotcodaceste incantata.

Pina la pauza nu se mai intampla nimic spectaculos. Observ ca rapidistii au turbat, pentru ca trag mereu la poarta si parca tot jocul se desfasoara numai in careul celor de la Dinamo. Transmit observatia mea lui Mihai, care ma "incurajeaza": "Sunt vai steaua lor, pun pariu cu tine pe ce vrei ca Rapid pierde". Nu-mi convine deloc predictia asa ca, in gluma, il anunt cu un aer solemn: "Sa stii ca, daca Dinamo castiga, in semn de protest nu ma duc la conferinta de presa".
Mihai se uita la mine chipurile serios si sever, incat ma pufneste risul. "Greta, ai innebunit de-a binelea. Da-ti demisia - acum".

Fluier de pauza. Moment de respiro, pentru improspatarea fortelor - atat pentru jucatori, cat si pentru galerii. In ce-i priveste pe acestia din urma, ma mir ca mai au suflare.

Repriza a doua incepe in forta. Rapidistii sunt tot turbati, da' macar turbeaza cu folos: inca din primele minute, 1-1!! Galeria rapidista explodeaza si, recunosc, sar si eu de pe scaun si aplaud. Latura de animal microbist din mine isi cere drepturile. "Goooool Rapid! Marcator - Daniel Niculae! Multumim, Nico, ai adus bucuria in Giulesti!" zbiara comentatorul, de data asta cu deosebit patos.
Mihai noteaza golul, minutul si marcatorul cu un aer plictisit. Nu-i suporta pe rapidisti, asta e. Suntem chit, ca nici eu nu-i inghit pe stelistii lui. Alaturi, Irina afiseaza o mina chinuita, de parca ar sta in genunchi pe coji de nuca. Imi spun, pentru a o suta oara, ca fiinta asta are o mutra de gaina si de multe ori se comporta fix ca zburatoarea antementionata.

Echipele lupta de mama focului, in ambele formatii se produc schimbari. Suporterii ambelor tabere s-au dezlantuit. Bannerele se succed in ritm ametitor. "Pana la moarte!" Pret de un minut, cuget la stupiditatea si absurdul ideii de sacrificiu suprem pe altarul fotbalului. Dar nu e momentul potrivit pentru astfel de introspectii: preluare - centrare - gooool Rapid! 2-1!!
Galeria rapidista e deja la limita isteriei: tropaie, zbiara, fluiera, arunca si confetti - care "ning" peste cei de la nivelurile inferioare. Mihai e resemnat si mormaie ceva "de bine" la adresa dinamovistilor, care n-au fost in stare sa bata.
Arunc o privire la ceas: mai sunt 16 minute. Cu putin noroc, scorul va ramane neschimbat. Si asa a si fost. Meciul se termina: scor final 2-1 pentru Rapid. Ura! Ne grabim spre iesire, gaina de serviciu (Irina, v-ati prins) ramane sa astepte declaratiile, Mihai suna in redactie  ca sa transmita informatiile tehnice, iar eu ma uschesc la sala de conferinte.

Cam asa s-au prezentat lucrurile.... Interesante (sau, mai interesante) au fost si acele partide unde faceam eu insami caseta tehnica. Nu mai spun de formula echipelor, dar sa te binoclezi pe teren, scrutand in zare ca sa vezi cui a aratat arbitrul cartonasul galben (ca la unul rosu se anunta, n-ai treaba)... si, daca nu vezi sau daca parerile sunt impartite, sa faci "ancheta" la pauza, printre ceilalti jurnalisti: "voi pe cine ati vazut?". Atunci sa te tii adrenalina.... De vreo doua ori mi s-a intamplat ca, in ultima instanta, sa ma duc la arbitru si sa-l intreb.

Da, am facut eu de-astea, oricit de neverosimil ar putea parea. Si am ramas rapidista si acu'!
Mai putin dedicata - dovada ca in seara asta, 15 mai 2005, a fost meciul retur Dinamo - Rapid (scor 2-2) si eu nu m-am sinchisit sa ma duc. Da' inainte eram dedicata de nevoie... Las' ca citesc maine Gazeta si Prosportul (editiile online) ca sa aflu ce si cum. Hai Rapid!



Niciun comentariu: