Sens sau contrasens?

Să presupunem că vă aflați la volan și circulați regulamentar: viteza în limita legală, centura de siguranță pusă, reguli respectate șamd. O patrulă de poliție vă face semn să trageți pe dreapta. "Bună ziua, control de rutină. Permisul de conducere și talonul mașinii, vă rog". Opțional, vi se cere să le arătați triunghiul reflectorizant și trusa de prim-ajutor (poate și vesta reflectorizantă în țările unde e obligatorie, în Germania nu e). 

Totul durează cel mult trei minute, inclusiv glumele referitoare la vremea capricioasă. Politicoși, vă mulțumesc pentru cooperare, urându-vă o zi bună.

Întrebarea este: cum vi se pare o asemenea ipostază? Cum v-ați simți, dacă v-ați regăsi în situația asta? V-ar fi totuna? Ați fi mulțumiți că poliția își face datoria? Sau v-ați înfuria că vai, cum își permit să vă controleze, ăsta e stat polițienesc, nu au dreptul să se lege de voi dacă nu au motiv să vă suspecteze de quelque chose, ce abuz, ce intimidare?

Vă întreb pentru că eu, regăsindu-mă în categoria a doua (n-am nicio problemă să-mi fie verificate actele, ba chiar mă bucur că poliția își face treaba și se străduiește să prevină incidentele), nu-i înțeleg sub nicio formă pe cei care consideră că le sunt încălcate drepturile și că oamenii cărora li se pare normal sunt, de fapt, niște oi blege, victime ale fostului regim comunist și alte bazaconii asemănătoare. Personal, o asemenea atitudine de "vai, ne persecută " mi se pare culmea ridicolului. Nu e deloc obligatoriu să te suspecteze de ceva ca să te oprească, de-aia se și numește control de rutină, for Pete's sake.

Dacă are vreo importanță, menționez că în Germania ești obligat să te supui acestui tip de control - dar și dacă n-ar fi așa, tot nu m-aș stresa. Eu mă simt foarte bine când, plecând dimineața la ora 5 din casă, văd mașini de poliție mișunând pe stradă. Îmi dă un sentiment de siguranță. A, că poate ei au decis că vor să știe ce-i cu mine la volan sâmbătă dimineața la ora 5? Așa, și? Să mă simt abuzată că au vrut să-mi vadă actele și să sondeze dacă am consumat sau nu alcool? 

Spre marea mea mirare, numărul celor care sunt de părere că e un abuz este foarte mare. Ar fi interesant de știut ce înțeleg ei prin abuz, de fapt (pentru mine, în situația descrisă, un abuz ar fi să-mi percheziționeze mașina, de exemplu). Și atât de vehemenți sunt, încât ajung la concluzia că una dintre părți este pe contrasens, asta că tot vorbim de trafic.  Mă întreb însă , care dintre ele...  eu și cei care gândesc ca mine, sau ceilalți?

Zarzavat cu marmură sau eșecuri vestimentare la Oscar

Back to life, back to reality...  Mă rog, să știți că depun eforturi substanțiale în acest sens :D dar taaaare greu mi-e să mă desprind de vraja lui Zubin! Unde mai pui că e tot în München și, chiar acum, în timp ce scriu acest text, el dirijează Recviemul lui Verdi... :)

Ok, deocamdată ajunge. O să mai povestim despre el, dar mai încolo, peste câteva luni. Într-adevăr, v-am "amenințat" că, dacă mi se îndeplinește dorința, o să înnebunesc de fericire și-o să vă tot povestesc despre asta săptămâni în șir :)) Nebună de fericire se poate spune c-am fost, cât despre partea a doua a "amenințării"....  s-o luăm în sens metaforic, ce ziceți? ;))

Și dacă tot mă strofoc să mă detașez de magia lui, ce să fac și eu, hai să chibițez la Oscaruri. Cum despre filme nu pot avea nicio opinie, pentru bunul motiv că n-am văzut niciunul, ce mi-a mai rămas? Exact, rochiile cucoanelor.  Unele din ele sunt extraordinare, adevărate lecții de eleganță. În același timp însă, multe sunt insipide, sau pur și simplu nepotrivite, sau în stilul "cine le-o fi dat ăstora drumul pe stradă?".

 
Din categoria "la marmura zâmbăreață".

Rochia asta - materialul și culoarea, adică - i s-ar fi potrivit de minune unei femei cu o nuanță a pielii un piiicuț mai închisă. Anne Hathaway are pielea prea albă, rochia e prea deschisă la culoare și prea lucioasă, all in all e o apariție fantomatică. Dacă te întâlnești noaptea cu ea pe o alee întunecoasă în prima clipă îți vine să dai cu usturoi. Criticii comentează că i se vedeau sfârcurile, dar pesemne că s-or fi uitat la ea cu ochelari de soare de le-au ochit.

Scufița Roșie la pensie

Varză roșie de nailon. La asta mă duce cu gândul ținuta lui Sally Field. Ah, și la cămăși de noapte gen Nina Gospodina. Măcar de-ar fi fost neagră rochia, tot mai salva ceva. Dar deh, dacă e să ne punem poalele în cap, musai să fie roșii ca sângele eroului jertfit pe altarul patriei...  Pardon, asta cu eroul e din alt film :P

Alo, tanti, îți curge fusta

Păcatele mele cele mari și grele. Cred că Helena Bonham-Carter a greșit culoarea jupei. Și bag seama c-a izbutit-o prea largă :)) Te pomenești că toate casele de modă aveau inventar și s-a hotărât să-si facă singură rochia, din perdeaua de la baie. Din seria "tichie de mărgăritar îi trebuie chelului", nu lipsește colierul. Care, de fapt, la fel de bine putea să lipsească, oricum nu-l observă nimeni. Ochii tuturor sunt pe fusta albă care-o ia hotărâtă la vale.

Picasso, roade-ți unghiile! 

Ce ''Guernica'', ce cubism, ce mofturi. Amatorism, dom'le. Iote aici ce vasăzică arta abstractă. 

Mă rog, vorba vine. Abstractă sau mai degrabă apocaliptică. Explodată. Isterică. Rochia, nu Rachel Mwanza, că-mi mai ies vorbe... Să cheme cineva pompierii, vă rog.

Instrucțiuni de folosire: nu mișca, nu respira

Oare Olivia Munn o fi putut să respire în chestia aia drapată de pe ea? Mie-mi dă impresia că până și cel mai mic oftat o pune în pericol de a-i cădea topul. Chiar, poate fi un top mai decoltat de-atât? Cât despre fustă... sau în fine, grămada aia de material, pare că se ține într-un echilibru periculos de fragil. N-o împingeți, că se desface.

Nu pricep, frate. Femeile astea au acces la cei mai cunoscuți designeri, consilieri bănuiesc că au o turmă, de bani nu se pune problema, deci ar trebui să fie definiția perfecțiunii. În loc de asta, unele parcă-s venite de pe gârlă sau de la Armata Salvării. Eu suspectez că au pierdut vreun pariu :D Nu văd alt motiv pentru a apărea așa la evenimentul cinematografic al anului.

Sau există vreo altă explicație, care nu-mi vine în minte? 

Eu și Zubin Mehta :)

După încheierea concertului, de îndată ce mi-a fost clar că nu se vor oferi bisuri, m-am îndreptat spre culise, pregătind din mers autobiografia lui Zubin Mehta, "Die Partitur meines Lebens", și un pix. Eram dincolo de emoții, mă simțeam oarecum decorporalizată. Faptul că, timp de o oră și jumătate, audiasem o muzică plină de dramatism, cu schimbări de registru pe alocuri șocante și contraste aspre, trebuie să fi contribuit semnificativ la starea mea.

În culise, lume multă. Membrii orchestrei și cei ai corului Filarmonicii din München, care tocmai au coborât de pe scenă, schimbă impresii. Ochii mei aleargă de la unul la altul, toți sunt îmbrăcați în negru, nu-l văd pe nicăieri... Dacă a apucat să dispară în cabină, l-am ratat, îmi spun. Acolo n-aș îndrăzni să-l deranjez pentru nimic în lume.

Soțul mă face atentă la un grup de vreo patru bărbați în frac, care stau de vorbă. Privesc într-acolo și inima îmi urcă în gât, abia dacă-mi mai amintesc să respir. Unul dintre ei este Zubin Mehta. E antrenat în discuție și râde. Mi se împăienjenesc ochii. Nu-mi vine să cred că e atât de aproape. Parcă nu e atât de solid cum pare văzut de la televizor. Interlocutorii lui se îndreaptă spre cabine. O membră a corului îl abordează și îl felicită. O aștept să termine și mă îndrept către el. Un pas, încă unul și încă unul... am ajuns în fața lui.

Îmi surâde. Pentru mine, lumea a încetat să existe și timpul și-a oprit scurgerea.

- Good evening, Maestro.... piscui eu și-i întind mâna, pe care o ia în mâna lui. 

Cred că mi-a răspuns și el - sigur a zis ceva, adică - dar nu-mi aduc aminte nici în ruptul capului. Eram prea copleșită. Și nu vreau să redau decât strict ceea ce-mi amintesc. 

Îmi pregătisem în minte o frază solemnă și elaborată :D și de care, evident, s-a ales praful.

- I, I....  just want to thank you for the joy that you bring me through your music, piui eu mai departe.  It was a great concert!

- Thank you, îmi răspunde zâmbind și punându-și mâna pe brațul meu.

- ... aaa.... would you please.... give me an autograph on your book?

- Of course, și luând pixul de la mine, execută o semnătură elegantă pe pagina de gardă a autobiografiei sale.

- Thank you! And, and.... maybe I am too daring, but.... would you please make a picture with me?

- Picture, picture, spune el febril, rotindu-și ochii în jur, ca și cum ar fi căutat un fotograf de ocazie.

- Yes, my husband is right there and he can take it...

- Husband, where's the husband?

Privim amândoi spre obiectivul minusculei camere de la telefonul antemenționatului husband. Pentru prima dată în viață, simt ce înseamnă să-ți iasă inima din piept de fericire. 

Click. 

- Thank you so much! You made me such a big joy...! 

- Thank you, too, spune el și dă mâna și cu husband-ul, care de asemenea a zis ceva, dar nu-mi aduc aminte ce. 

În clipa următoare mă scurgeam spre ieșire. Aveam un nod în gât, cum am și acum, când scriu textul ăsta.  Ochii îmi pluteau în lacrimi, cum plutesc și acum, când retrăiesc momentul. 

- Ai primit câteva secunde din viața lui, conchide soțul. 

Pentru Zubin Mehta, au fost într-adevăr câteva secunde. Pentru mine, e o lume întreagă și un foarte prețios vis care a devenit realitate. 

Voi păstra întotdeauna aceste clipe în suflet, constituie una dintre comorile mele cele mai de preț. Alături de amintirea ochilor lui negri, a strânsorii mâinii și a zâmbetului său. 

Îmi era foarte drag și înainte. La acest sentiment, oricum multiplicat de mii de ori acum că l-am revăzut, se adaugă și recunoștința. Era obosit, surmenat după un foarte solicitant concert, dar și-a făcut timp și pentru mine. Și mi-a dăruit, în seara de 19 februarie 2013, unul dintre cele mai grandioase momente din viața mea. 

Singura părere de rău pe care-o am este că nu știe câtă fericire mi-a adus. 

Dragul meu Zubin Mehta m-a învățat că visele se pot împlini. Chiar și atunci când sunt obraznic de îndrăznețe, ca să spun așa.

Sunt, în continuare, foarte fericită și emoționată :) A fost, cu adevărat, un moment magic. Nu se compară cu nicio altă experiență din viața mea.

Doamne, cât de mult mi-am dorit să pot povesti asta și să scriu un text căruia să-i pot da titlul pe care l-am dat acestui post...

La ceas de Mahler, reîntâlnirea cu Zubin Mehta... :)

Nu pot spune că-l cunosc pe Mahler, nici că l-aș fi ascultat prea mult până acum, dar muzica lui tinde tot mai mult să devină un punct de referință pentru mine. 

Prima lucrare de Mahler pe care-am am audiat-o vreodată a fost Simfonia a VI-a ("Tragica").  Aveam 25 de ani și venisem la concert (susținut în cadrul festivalului "George Enescu") nu pentru Mahler, de care până atunci abia dacă auzisem. Ci pentru Zubin Mehta, dirijorul despre care citisem și pe care eram foarte curioasă să-l văd conducând orchestra cea mai dragă lui, aceea a Filarmonicii Israeliene. 

Într-un anumit sens, seara aceea m-a redefinit. Tragismul compoziției, intensitatea muzicii, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui Zubin Mehta... toate acestea au schimbat ceva în sufletul meu.

N-am devenit neapărat mai interesată de Mahler, fiindcă nu este o muzică pe care s-o asculți pentru relaxare - ba dimpotrivă, aș zice: e de dorit să fii cât mai relaxat când audiezi Mahler, întrucât compozițiile sale sunt intense, apăsătoare, răscolitoare. Dar seara aceea a fost, cu siguranță, definitorie pentru relația mea cu muzica clasică, în general și cu muzica dirijată de Zubin Mehta, in special.

O simfonie mahleriană este un spectacol în sine, în primul rând prin complexitatea orchestrei și a forțelor muzicale pe care le antrenează. Ai sentimentul că n-a mai rămas niciun instrument care să nu fi fost adus pe scenă. Dincolo de audiție, impactul vizual este copleșitor - acesta fiind motivul pentru care n-aș asculta Mahler decât din sala de concert. 

Pe Zubin Mehta l-aș audia oricând cu drag, indiferent ce ar dirija - fie și black metal :D Însă m-am bucurat că, de data aceasta, va fi tot un Mahler. Nu cunoșteam Simfonia a II-a ("Învierea"), dar, având idee despre lucrările lui Mahler, cam știam la ce să mă aștept și fremătam la gândul desfășurării de forțe de care știam că voi avea parte.

Având o capacitate de 2387 de locuri, cea mai mare sală a Filarmonicii din München a fost, chiar și într-o seară de marți, aproape plină. Am constatat cu satisfacție că avem locuri bune - meaning, destul de aproape de scenă și a căror amplasare îmi oferea o vedere foarte bună spre pupitrul dirijorului, pe care urma să-l văd din semiprofil.  Aspect care mă interesa cel mai mult, de altminteri :D

Ora 19:55. Pe scenă intră întâi corul, apoi instrumentiștii.  Zumzăitul din sală lasă loc unei liniști pline de anticipație. După ce toată lumea și-a ocupat locul, se face acordajul.  E ultimul pas, o știu, înainte de apariția dirijorului. Îmi simt palmele transpirând, stomacul tremurând și-mi aud inima în tâmple. Artistul cel mai drag sufletului meu e doar la câteva clipe distanță. Nu-l mai văzusem de șapte ani și aproape îmi dau lacrimile de emoție când intră pe scenă.  A îmbătrânit, îmi spun aproape fără să vreau și mi se umple sufletul de duioșie. Un tremur pune stăpânire pe mine și-mi încleștez mâinile pentru a-l ține sub control.

Lucrarea începe în forță, muzica este grea, instrumentele de percuție se "prăvălesc" asupra noastră, trecerile dintr-un registru în altul sunt surprinzătoare, ca și alternanța de stări pe care o induc. Eu sunt și nu sunt acolo. Nu-mi iau ochii de la Zubin Mehta și prin mintea mea se derulează tot ce-am citit, de-a lungul timpului, despre el și devenirea lui ca muzician. Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și Youtube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului. 

Uneori, dă impresia că abia atinge aerul cu bagheta, în timp ce viorile șoptesc timid. Alteori, gesturile sale sunt de amplitudine medie. Iar alteori, brațele lui țâșnesc în aer, în perfectă sincronizare cu bubuitul tobelor, talgerelor și timpanilor. Indicațiile, oricum ar fi date - din priviri, cu bagheta sau cu un gest al mâinii -  sunt limpezi și precise ca un ceas elvețian.

Este grandios, este de-o eleganță desăvârșită, este olimpian, este un zeu. Inspiră siguranță, aspect care, pentru cei care lucrează cu el, e inestimabil. Are în puterea sa o orchestră și un cor foarte complexe, pe care practic le hipnotizează și le conduce până la monumentalul imn al Învierii din partea finală.

Dar - și asta o spune el însuși în autobiografia sa - nu e doar conducătorul orchestrei, ci în același timp e parte din ea, e contopit în cosmosul muzical - în seara aceasta, al lui Mahler.  Cu un gest precipitat își dă la o parte părul de pe frunte, apoi zâmbește încurajator sopranei. Unul dintre secretele dirijatului este arta de a te adresa, iar Zubin Mehta este un maestru al acesteia. (De-a lungul timpului, nu puțini au fost soliștii care au declarat că, sub bagheta lui, au cântat mai bine ca niciodată).

Simfonia se încheie în aceeași notă aproape insuportabil de intensă. Nu se oferă bisuri. Dirijorul, orchestra și corul mulțumesc publicului și se retrag. Nu am timp să mă gândesc la ceea ce am ascultat și nici să las muzica să se "așeze" în sufletul meu; va fi timp pentru asta mai târziu. Acum am ceva mult mai important de făcut. Mă precipit spre culise, unde în doar câteva clipe s-a aglomerat: toți instrumentiștii și membrii corului sunt acolo. Ochii mei aleargă peste tot, scrutând mulțimea, căutând pe cineva...

Fericire :)

Am dormit cu noduri azi-noapte și încă-mi vine greu să-mi adun gândurile pentru a scrie. N-am stare, sunt fericită, surescitată, emotionată, exaltată. Dau filmul înapoi, retrăiesc momentul și nu-mi vine să cred că mie mi s-au întâmplat, aseară, următoarele:

- am dat mâna cu Zubin Mehta și i-am mulțumit, într-o engleză gâtuită și frisonată, pentru bucuria pe care mi-o aduce prin muzica lui;

- am primit autograf pe autobiografia lui, pe care-o luasem cu mine special în speranța că...

- m-am fotografiat alături de el.

Uneori, visele se împlinesc :)

Revin cu relatări amănunțite. Despre minunea de concert pe care l-am audiat (Simfonia a II-a de Mahler). Despre cum aproape nu mi-am luat privirea de la el și mi-am ținut mâinile încleștate pe tot parcursul concertului ca să-mi controlez tremurul stomacului și al sufletului și aproape mi-au dat lacrimile. Despre el, despre momentul ACELA.  Despre amabilitatea lui, despre mâna mea în mâna lui, despre ochii lui.

Dar ca să povestesc toatea acestea, e musai să mă adun puțin. Momentan aș ieși în stradă, aș opri trecătorii și le-aș povesti :)

Mulțumesc tuturor pentru pumnii strânși :) După cum se vede, au ajutat :)

(Chestiunea îndrăzneață pe care-o făcusem când v-am spus despre asta a fost că i-am scris asistentei lui, căreia i-am povestit în trei fraze despre admirația mea pentru om și pe care am întrebat-o dacă există vreo șansă să-l întâlnesc. "Bineînțeles", mi-a răspuns ea în chiar ziua următoare, "îl puteți aștepta în culise după concert"). 

Mi-aș striga fericirea în cele patru vânturi :)

Fluturi...

... care fie aleargă bezmetici în stomac, fie se joacă, fie s-au luat la întrecere (care-mi dă cei mai mulți fiori) și care nu mă lasă să înghit nimic altceva în afara ritualicei căni de cafea.

Emoții? Cred că sunt dincolo de ele. Astăzi voi avea o seară extraordinară, o să mă bucur de ea oricum, iar dacă se întâmplă ceea ce-mi doresc să se întâmple....  Ehei, nu vreau să gândesc în termeni de "dacă".

Mai strângeți un pic pumnii, vă rog...? :)

A reușit? Să-i dăm în cap!

Pe cuvântul meu că postul care urmează nu e vreun manifest la adresa românilor și a sindromului de caprovecinită :D de care se pare că suferă mulți, dar ce-am citit astăzi pe niște bloguri mi-a ridicat părul în cap și nervii pe tavan. 

Este vorba despre Ursul de Aur, care a ajuns, ieri, în România, fiind atribuit filmului "Poziția copilului", regizat de Călin Netzer. Nu știam că pelicula e nominalizată, de fapt - ca să fiu cinstită până la capăt - nu aflasem de existența ei până aseară. Dar m-am bucurat foarte mult, mi se pare o realizare extraordinară, o reclamă excelentă pentru România și, după cum a spus producătoarea Ada Solomon, la momentul actual e cel mai eficient brand de țară pe care l-am putea avea.

Ei bine, niște alții pe care i-am citit sunt de cu totul altă părere. Dreptul lor, s-o poarte sănătoasă (pe ea, pe părere).  Însă faptul că sunt atât de vehemenți mă enervează. Ca și faptul că sunt destul de mulți, recunosc. 

În esență, ideea lor este: în definitiv, ce mare scofală și cu Ursul ăsta? Filmul e deprimant, străinilor le plac filmele care prezintă realități triste, de fapt stai că la o adică filmul nici nu e prea grozav (deși nu l-au văzut, dar ce contează, știu ei că e prost), Berlinalele sunt un festival de mâna a paișpea, filmele prezentate acolo nu au succes la public, huo!

S-au mai certat, s-au mai scărpinat și au decis: niciuna dintre peliculele premiate la festivalurile europene nu e vreo brânză. "Moartea domnului Lăzărescu"? Ce e, domn'le, porcăria aia? Deprimant, cenușiu, câh. Aaaa, a câștigat trofeul la categoria  "Un certain regard" la Cannes? Păi da, că ălora le plac filmele despre nenorocirile altora. "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile"? Altă porcărie. Decoruri cenușii, subiect lacrimogen, ne tot văicărim ce rău a fost în comunism, uau ce subiect scârbos a avut filmul.  Ah, a câștigat Palmes d'Or? Who cares? N-auziți că snobilor de la Cannes le plac temele astea plângăcioase? 

Nu înțeleg și pace. De ce nu putem admite că fac și ai noștri lucruri bune, recunoscute ca atare și apreciate la nivel european? De ce filmele românești sunt aprioric proaste, pentru că nu respectă rețeta de la Hollywood? Păi breaking news, nici n-ar putea s-o respecte. Bugete de sute de milioane de dolari? Hello? A băgat cineva de seamă unde e România pe hartă? Și dacă, așa mici și neînsemnați cum suntem, reușim să facem filme care să ia trofee la festivaluri de prestigiu, e rău? Da, e rău, că doar caprovecinita de care ziceam mai sus e în stadiu acut.

Numai că, a naibii capră, nu doar că nu moare, dar își vede de treabă, progresează și ne face cinste peste hotare :)) Felicitări lui Călin Netzer, actorilor, echipei tehnice și, nu în ultimul rând, felicitări caprei lor :D

Matrimoniale cu linguri și piane

Nu prea mă pot concentra la nimic zilele astea. Tot e bine că reușesc să-mi fac treaba la serviciu, dar afară de asta nu sunt în stare de nimic constructiv. Nici într-o dispoziție foarte creativă nu se poate spune că sunt. 

Așa că până una-alta, că tot e Valentine's astăzi, vă las cu un anunț matrimonial publicat cândva la începutul secolului trecut.  Ce credeți, ați fi fost eligibile? :D

Eu, cu siguranță, n-aș fi trecut nici de calificări, ca să zic așa :D Păi dacă habar n-am să căznesc pianul? :)) Cât despre învârtitul lingurii la foc, cred că-i mai bine să nu aducem vorba... :P

Voi cum stați la aceste capitole?

(N-am pățit nimic, slavă Domnului, doar că m-au năpădit emoțiile pentru ceea ce v-am spus că-mi doresc din tot sufletul să se întâmple. Îmi doresc atât de mult, încât simt asta aproape fizic, în tot corpul. Și, cum ziceam mai sus, nu mă mai pot gândi la altceva). 

In other exciting news... (II)

• Dorm. Asta este principalul lucru pe care practic îl fac de vreo săptămână, atunci când nu sunt la muncă, în drum spre muncă sau în drum de la muncă spre casă. Dorm. Ca valiza în gară (n-am înțeles niciodată vorba asta, apropo - a văzut cineva vreo valiză trăgând la aghioase în gară?), de cele mai multe ori fără vise și, tot de cele mai multe ori, în intervale orare destul de nepotrivite, care îmi garantează bufnițeala ulterioară. Cel mai recent exemplu este de ieri când, după ce-am venit de la serviciu, m-am prăbușit în pat și am dormit în intervalul 18-23. No wonder că am stat apoi huhurez până la 3 dimineața și am citit cu îndârjire. 

• Astăzi am făcut o chestie pentru care mi-a fost necesar tot curajul pe care-l am. Nici nu-mi vine să cred ce-am cutezat :)) În cel mult zece zile ar trebui să știu dacă mi-a reușit sau nu ce mi-am propus. Dacă iese, probabil o să înnebunesc de fericire și-o să vă tot povestesc despre asta săptămâni în șir :D (glumesc.... cred :)) ). Îmi tremură stomacul numai la ideea că s-ar putea întâmpla. Iar dacă nu iese, ceea ce trebuie să spun că e mult mai probabil, o să-mi rămână consolarea că eu măcar am încercat. Deocamdată țin pentru mine, dar oricum ar fi, de zis tot vă zic - nu scăpați :D

• Am încercat să ne uităm la un serial nou - Scrubs. Recenzii bune, o notă dolofană pe imdb.com (8,5), prin urmare am zis: pe el. Dar ne-am dat jos (de pe el) după numai două episoade. Acțiune dezlânată, umor gen "Familia Bundy", dialoguri ușor tembele. E prima dată când nota de pe IMDB nu reflectă realitatea, ba chiar aș spune că o contrazice flagrant. 

Să avem cu toții o săptămână excelentă.... și țineți-mi pumnii, vă rog ;))

Despre sisteme medicale și alte plictiseli

M-am cam lăsat pe tânjeală în ultima vreme, parțial pentru că am bolit și parțial pentru că m-am cufundat într-o carte foarte faină, pe care încă n-am terminat-o. Ceea ce m-a scos din amorțeală a fost o discuție destul de aprigă, pe care-am avut-o cu o bloggeriță ca urmare-a unui articol pe care l-a scris.

Pe bloggeriță n-am s-o numesc, din simplul motiv că nu vreau să fiu acuzată că mi-aș face publicitate pe spinarea ei (știți că e o modă in blogging..... te iei de un blogger mai răsărit și mai cunoscut, ca să atragi vizitatori prin simpla menționare a numelui său). Nu sunt persoana care să facă așa ceva, cu toate că, firește, îmi doresc și eu ca blogulețul să fie cunoscut și plăcut de cât mai mulți.

Anyway, postul ei fusese un protest la adresa articolului acestuia. Mă rog, în ceea ce privește chestiunea expusă acolo părerile sunt împărțite și nu asta mi-am propus să dezbat. For the record, opinia mea e că atitudinea medicului a fost sub orice critică și faptul că ești o autoritate în domeniu nu înseamnă că ești și îndreptățit să te porți mitocănește cu pacienții. Poți fi o somitate și să rămâi om. Cunosc personal câteva exemple și vreau să cred că sunt cât mai mulți medici de acest fel. 

Dar, asta e altă discuție. Bloggerița din poveste fiind de altă părere, a scris un text pe temă, printre altele argumentând că în România măcar ajung oamenii mai ușor la profesori, în timp ce în Marea Britanie, unde locuiește ea și profesează medicina, lucrurile stau mult mai rău: pentru o programare la medicul specialist poți aștepta până la 9 (nouă) luni, pacienți care au nevoie de intervenție chirurgicală pe creier așteaptă și trei luni ca să fie operați, copii care au nevoie de tratament ortodontic și care, după jumătate de an de când s-a făcut cerere pentru consult, încă nu au primit programare la specialist. Dar, ea consideră că e ok așa, sistemul funcționează, iar cazurile celor care au ghinion și nu așteaptă aproape un an pentru a li se agrava situația reprezintă o marjă de eroare firească.

Dincolo de abordarea asta care mie mi s-a părut în cel mai fericit caz cinică, în mod inevitabil am ajuns să compar sistemul medical britanic cu cel german și mi-a dat cu minus pentru cel dintâi, la toate capitolele.

Din fericire pentru mine, n-am fost până acum în situația de-a avea foarte des nevoie de serviciile oferite de asigurarea medicală, dar atunci când s-a întâmplat am bifat numai experiențe pozitive, din toate punctele de vedere.

Am primit programări în interval rezonabil de timp și adaptat la problema pe care-o aveam, după ce-am fost chestionată ce și cum. Asta indiferent că vorbim de stomatolog, oftalmolog, ginecolog sau medic de familie. I-am spus fetei de la recepția cabinetului de stomatologie că vreau să-mi fac un control preventiv + curățare profesională? Programare peste trei săptămâni. I-am spus că am dureri la un dinte de nu mai dorm noaptea decât burdușită cu Ibuprofenul recomandat de farmacistă? Programare peste două zile, și asta pentru că era vineri și cabinetul nu era deschis în weekend. Luni, la ora 8, eram moț la cabinet și am rezolvat dandanaua. Similar și la alte cabinete: programările se fac în funcție de gravitatea problemei.  E drept, uneori mi s-a părut că a trebuit să aștept foarte mult (prima programare la stomatolog am obținut-o după șapte săptămâni, dar am înțeles că asta e practica uzuală în cazul unui pacient nou). Însă ce înțeleg eu prin "foarte mult" e una.... și ce înțeleg britanicii e alta. 

(Apropo de stabilirea priorităților - vă povesteam săptămâna trecută că m-am căptușit cu un virus nemernic, iar la medicul de familie aș fi primit programare peste vreo două săptămâni. Am înțeles, între timp, de ce: m-am înzdrăvenit în vreo 4-5 zile, doar cu Nurofen și niște pastile de tuse. Nu eram, deci, într-o situație care să reclame prezența la doctor în ziua următoare).

Nici la specialist n-a fost cu mult diferit: programări obținute cam în trei săptămâni, de cele mai multe ori.  Asta deși vorbim, strict în cazul meu, de un profesor cu două doctorate, șef de secție într-una din cele mai mari clinici din Bavaria, care venea la spital la ora 6:30 și pe care nu o dată l-am văzut pe secție în jur de ora 19. Un om cald, empatic, sufletist, care avea mereu o vorbă bună și o încurajare pentru fiecare și care-ți dădea o încredere în tine de parcă ai fi avut șapte vieți.  Deci, se poate!

Nicăieri, în niciun cabinet, nu m-am simtit grăbită sau neluată în serios. Și poate că n-oi fi pus mereu cele mai inteligente întrebări :D Sau poate că problema mea era un mizilic, în comparație cu ale altora. Sau poate că avea și medicul o zi proastă. So what? Cu mine tot politicos a vorbit, răspunzând răbdător la întrebări, indiferent că pe ușa cabinetului scria Prof. Dr. Dr. sau medic de familie. Și, poate că am avut eu noroc în privința asta, diagnosticul a fost mereu corect, iar terapia recomandată a funcționat întotdeauna. 

În concluzie... sistemul de sănătate englez mai are de mâncat mult porridge, ca să zic așa, pentru a fi un sistem performant, în care prioritatea absolută o reprezintă siguranța și confortul pacientului plătitor de asigurări.

PS: discuția mea cu mai sus menționata bloggeriță s-a încheiat cu ea spunându-mi: "da, ai dreptate. Eu sunt penibilă şi tu ai dreptate.  Să vedem ce-o să faci".  No comment :D