La ceas de Mahler, reîntâlnirea cu Zubin Mehta... :)

Nu pot spune că-l cunosc pe Mahler, nici că l-aș fi ascultat prea mult până acum, dar muzica lui tinde tot mai mult să devină un punct de referință pentru mine. 

Prima lucrare de Mahler pe care-am am audiat-o vreodată a fost Simfonia a VI-a ("Tragica").  Aveam 25 de ani și venisem la concert (susținut în cadrul festivalului "George Enescu") nu pentru Mahler, de care până atunci abia dacă auzisem. Ci pentru Zubin Mehta, dirijorul despre care citisem și pe care eram foarte curioasă să-l văd conducând orchestra cea mai dragă lui, aceea a Filarmonicii Israeliene. 

Într-un anumit sens, seara aceea m-a redefinit. Tragismul compoziției, intensitatea muzicii, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui Zubin Mehta... toate acestea au schimbat ceva în sufletul meu.

N-am devenit neapărat mai interesată de Mahler, fiindcă nu este o muzică pe care s-o asculți pentru relaxare - ba dimpotrivă, aș zice: e de dorit să fii cât mai relaxat când audiezi Mahler, întrucât compozițiile sale sunt intense, apăsătoare, răscolitoare. Dar seara aceea a fost, cu siguranță, definitorie pentru relația mea cu muzica clasică, în general și cu muzica dirijată de Zubin Mehta, in special.

O simfonie mahleriană este un spectacol în sine, în primul rând prin complexitatea orchestrei și a forțelor muzicale pe care le antrenează. Ai sentimentul că n-a mai rămas niciun instrument care să nu fi fost adus pe scenă. Dincolo de audiție, impactul vizual este copleșitor - acesta fiind motivul pentru care n-aș asculta Mahler decât din sala de concert. 

Pe Zubin Mehta l-aș audia oricând cu drag, indiferent ce ar dirija - fie și black metal :D Însă m-am bucurat că, de data aceasta, va fi tot un Mahler. Nu cunoșteam Simfonia a II-a ("Învierea"), dar, având idee despre lucrările lui Mahler, cam știam la ce să mă aștept și fremătam la gândul desfășurării de forțe de care știam că voi avea parte.

Având o capacitate de 2387 de locuri, cea mai mare sală a Filarmonicii din München a fost, chiar și într-o seară de marți, aproape plină. Am constatat cu satisfacție că avem locuri bune - meaning, destul de aproape de scenă și a căror amplasare îmi oferea o vedere foarte bună spre pupitrul dirijorului, pe care urma să-l văd din semiprofil.  Aspect care mă interesa cel mai mult, de altminteri :D

Ora 19:55. Pe scenă intră întâi corul, apoi instrumentiștii.  Zumzăitul din sală lasă loc unei liniști pline de anticipație. După ce toată lumea și-a ocupat locul, se face acordajul.  E ultimul pas, o știu, înainte de apariția dirijorului. Îmi simt palmele transpirând, stomacul tremurând și-mi aud inima în tâmple. Artistul cel mai drag sufletului meu e doar la câteva clipe distanță. Nu-l mai văzusem de șapte ani și aproape îmi dau lacrimile de emoție când intră pe scenă.  A îmbătrânit, îmi spun aproape fără să vreau și mi se umple sufletul de duioșie. Un tremur pune stăpânire pe mine și-mi încleștez mâinile pentru a-l ține sub control.

Lucrarea începe în forță, muzica este grea, instrumentele de percuție se "prăvălesc" asupra noastră, trecerile dintr-un registru în altul sunt surprinzătoare, ca și alternanța de stări pe care o induc. Eu sunt și nu sunt acolo. Nu-mi iau ochii de la Zubin Mehta și prin mintea mea se derulează tot ce-am citit, de-a lungul timpului, despre el și devenirea lui ca muzician. Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și Youtube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului. 

Uneori, dă impresia că abia atinge aerul cu bagheta, în timp ce viorile șoptesc timid. Alteori, gesturile sale sunt de amplitudine medie. Iar alteori, brațele lui țâșnesc în aer, în perfectă sincronizare cu bubuitul tobelor, talgerelor și timpanilor. Indicațiile, oricum ar fi date - din priviri, cu bagheta sau cu un gest al mâinii -  sunt limpezi și precise ca un ceas elvețian.

Este grandios, este de-o eleganță desăvârșită, este olimpian, este un zeu. Inspiră siguranță, aspect care, pentru cei care lucrează cu el, e inestimabil. Are în puterea sa o orchestră și un cor foarte complexe, pe care practic le hipnotizează și le conduce până la monumentalul imn al Învierii din partea finală.

Dar - și asta o spune el însuși în autobiografia sa - nu e doar conducătorul orchestrei, ci în același timp e parte din ea, e contopit în cosmosul muzical - în seara aceasta, al lui Mahler.  Cu un gest precipitat își dă la o parte părul de pe frunte, apoi zâmbește încurajator sopranei. Unul dintre secretele dirijatului este arta de a te adresa, iar Zubin Mehta este un maestru al acesteia. (De-a lungul timpului, nu puțini au fost soliștii care au declarat că, sub bagheta lui, au cântat mai bine ca niciodată).

Simfonia se încheie în aceeași notă aproape insuportabil de intensă. Nu se oferă bisuri. Dirijorul, orchestra și corul mulțumesc publicului și se retrag. Nu am timp să mă gândesc la ceea ce am ascultat și nici să las muzica să se "așeze" în sufletul meu; va fi timp pentru asta mai târziu. Acum am ceva mult mai important de făcut. Mă precipit spre culise, unde în doar câteva clipe s-a aglomerat: toți instrumentiștii și membrii corului sunt acolo. Ochii mei aleargă peste tot, scrutând mulțimea, căutând pe cineva...