Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (IV)

Dragii babei (vorbă să fie :D), una şi cu una fac două: dacă nu scriu azi, imediat, acum, ultima postare despre aventurile noastre la Florenţa, chiar că o să ne apuce Crăciunul. Şi-aşa am întârziat mult prea mult cu acest ultim episod, care va fi oarecum diferit de celelalte trei, în sensul că nu va mai aborda o singură temă, ci va fi un fel de cocktail, cu referiri la mai multe întâmplări şi obiective diferite.

Nemailungind vorba, în afară de catedrala Santa Maria del Fiore, Galeriile Uffizi, Ponte Vecchio, plimbare în centrul vechi şi Palazzo Vecchio, iată ce am mai făcut:

L-am vizitat pe David al lui Michelangelo. Pot spune că asta a reprezentat o adevărată provocare. În sensul că, onorabilul David nu se afla în Galeriile Uffizi - cum crezuserăm noi iniţial - ci în alt muzeu, respectiv Galleria dell'Accademia. Duminică, după ce vizitaserăm Galeriile, ne-am dus la acest muzeu, dar când am văzut ce coadă era ŞI acolo, am renunţat. Efectiv nu mai eram în stare atunci de aşa-ceva. 

A doua zi, adică luni, toate muzeele închise. "Nu plec din Florenţa fără să-l văd pe David!", am miorlăit eu, ca o femeie ce mă aflam. Mă rog, o foarte interesantă parte din David o văzusem şi-o răs-văzusem - pretutindeni se comercializau magneţi cu penisul antemenţionatului. Foarte bine reprezentat (penisul, zic). Ba chiar pe unii magneţi mai şi scria "Ohhhhh, David!". No comment :D

În fine, eu voiam neapărat să văd şi cei peste cinci metri de proprietar al penisului (statuia are o înălţime de 516 centimetri, că veni vorba). În ziua următoare urma să plecăm din Florenţa, având tren spre Veneţia la ora 11. Singura soluţie - marţi dimineaţa. Aşa că ne-am trezit la ora 7, am renunţat la micul dejun şi puţin înainte de ora 8 eram la Galleria dell'Accademia, unde începuse deja să se formeze coadă. Fiind printre primii, am intrat în primul "val". 

David e... măreţ. M-a copleşit. N-am fost din cale-afară de emoţionată, dar m-am bucurat foarte mult că am ajuns să văd şi această capodoperă. Nu aveam voie să facem poze, dar nu pot scrie despre el fără să pun o fotografie. 

 

Tot în Galleria dell'Accademia am vizitat o expoziţie de instrumente muzicale, unde am văzut pentru prima dată o vioară Stradivarius. O să fiu cinstită cu voi: dacă n-ar fi scris acolo că e Stradivarius, nu mi-aş fi dat seama. Dar, ca idee în sine, a fost interesant.

Din magazinul muzeului mi-am cumpărat şi singurul suvenir din această excursie - o pereche de cercei aurii în formă de monede, ilustrând florinii de pe vremuri. 

Şi, din moment ce renunţaserăm la micul dejun, se cerea o cafea! Ia să fim niţel snobi, ne-am zis - şi iată-ne la o terasă din Piazza della Signoria.

Snobism ne-a trebuit, snobism am găsit. Cafeaua a fost aşa-şi-aşa, sucul de portocale cam tot pe-acolo, dar servirea a fost sub orice critică. Chelnerul a luat comanda târziu, după care a trântit pe masă ceaşca de cafea şi paharul în scârbă. A fost una dintre foarte puţinele dăţi când nu am lăsat bacşiş.

Am urcat la fortăreaţa Belvedere şi cu această ocazie am apreciat o dată în plus covârşitoarea importanţă a plasturilor. Doamnelor, nu porniţi niciodată la drum fără să aveţi acest inestimabil accesoriu în poşetă. În absenţa lor, nu-s deloc sigură că aş fi fost în stare să merg atât de mult pe jos, iar de urcat, nici pomeneală.

Ajunşi sus, am dat peste... o chestie. Nu aveam idee ce reprezintă. I-am dat ocol, nu scria nimic pe nicăieri, dar numai a sculptură renascentistă nu arăta. Era ca un fel de păianjen suprarealist.

- Ce mai e şi aiureala asta în centrul Florenţei, am bombănit eu.  Am să protestez pe blog.

- Mai bine te-ai informa întâi, a zis soţul, precaut. Te pomeneşti că o fi cine ştie ce operă celebră şi te faci de baftă că nu ştii. 

Aveam să descoperim chiar în seara aceea ce era cu păianjenul dubios. Ne-am învârtit pe acolo, am făcut câteva poze şi am coborât.

Câteva ore mai târziu, vizitând Palazzo Vecchio, am dat peste nişte neamuri de-ale păianjenului - nişte statui uriaşe ale lui Buddha, ale doamnei Buddha, ba chiar şi ale unor copii de Buddha (habar n-am avut că onorabilul a avut şi familie). Mă rog, în viziunea sculptorului Zhang Huan, cu siguranţă  a avut. Da, era vorba de o expoziţie de artă chineză modernă, despre am citit într-un pliant disponibil la casa de bilete a palatului. Am aflat cu această ocazie că păianjenul nostru de la fortăreaţă se numea "Trei capete şi şase braţe". Emoticon-cu-o-sprânceană-ridicată. Ce-i cu borşul ăsta? De ce l-ar expune cineva pe Buddha într-un palat renascentist? Sau păianjenul într-un loc unde lumea urcă pentru a admira Florenţa şi dealurile Toscanei? Mă rog. Nu trebuie să le pricep eu pe toate. 

Am mers pe urmele dragului meu Zubin Mehta :) Altfel spus, am ţinut să văd teatrul Maggio Musicale Fiorentino, sediul uneia dintre orchestrele sale.

N-aş fi crezut că voi revedea anul ăsta marea, dar am avut parte de ceva mai mult decât asta. Nu doar că m-am reîntâlnit cu marea, dar am făcut o nouă cunoştinţă - Marea Adriatică :)

Am înotat, am stat la plajă, am căutat scoici, pe care le-am fotografiat şi apoi le-am redat mării.

A fost o călătorie scurtă, dar deosebit de frumoasă şi intensă. Această ţară e superbă...  Admirând diferite comori şi frumuseţi, mi s-a întâmplat de mai multe ori s-o citez pe Nancy Mehta, soţia lui Zubin, care, povestind într-un interviu despre un concediu petrecut de ei în Italia, a exclamat "Who wouldn't love Italy?" :)