Poezie sub bagheta unui olimpian

Dincolo de experienţa muzicală în sine, fiecare concert dirijat de Zubin Mehta la care am norocul să ajung este pentru mine ca o reîntâlnire cu un vechi şi foarte drag prieten. Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii.

Concertul de pe 14 aprilie, desfăşurat în cadrul Festivalului Primăverii organizat anual la Baden Baden, nu a reprezentat o noutate din punct de vedere al repertoriului. Acesta se regăsise într-un concert desfăşurat în ianuarie la Filarmonica din Berlin, concert pe care l-am urmărit pe stream şi despre care la momentul respectiv spuneam că, din anumite motive, nu dau prea multe detalii - pentru că ştiam că aceleaşi piese vor fi interpretate la Baden Baden, unde aveam bilete încă din noiembrie. Prin urmare, de data asta a fost vorba doar de experienţa de-a audia pentru prima dată live orchestra Filarmonicii din Berlin şi, mai important pentru mine, emoţia de a-l revedea pe Zubin la pupitru.

Prima lucrare - "Six Pieces for Orchestra" de Anton Webern - mi s-a părut interminabilă, deşi are numai 12 minute. Ca fapt divers, tot ceea ce-a compus Webern nu însumează nici măcar o oră (întreaga lui compoziţie are undeva în jur de 50 de minute), omul fiind convins că esenţele tari se ţin în sticle mici. Probabil nu fac eu parte dintre cei cărora li se dezvăluie acest gen de muzică, fiindcă altminteri, Webern este considerat unul dintre cei mai valoroşi compozitori contemporani şi un exponent ilustru al celei de-a doua Şcoli Vieneze. Admit şi faptul că-mi lipsesc pregătirea şi experienţa necesare pentru a înţelege o astfel de compoziţie. Cele şase, să le spunem miniaturi ale lui Webern, nu au o temă comună, de fapt nici măcar la nivel individual nu există un liant. Intenţia compozitorului a fost aceea de-a reda, în note foarte puţine, cât mai multe şi cât mai diferite moduri de expresie şi stări de spirit, ceea ce sunt convinsă că a reuşit - dar numai pentru un ascultător avizat.

De exemplu, dacă le luăm pe rând, vom afla că numărul unu anticipează o catastrofă, în numărul doi se conştientizează realitatea acestei nenorociri, cea de-a treia vorbeşte despre o rază de speranţă, a patra este un marş funebru, în timp ce a cincea şi a şasea vorbesc despre conştientizarea sinelui şi evoluţie spirituală. Ei bine, eu n-am perceput niciuna dintre aceste nuanţe, cu atât mai puţin n-am realizat că e vorba de sentimente şi trăiri atât de diferite. Discursul muzical a fost incoerent din punctul meu de vedere, iar absenţa unei teme cu rol de reper şi acordurile aspre m-au determinat să ţin pur şi simplu socoteala celor şase piese (la finalul fiecăreia se făcea o pauză de câteva secunde), iar la numărul şase m-am pomenit că respir uşurată. A fost o experienţă interesantă şi nu-mi pare rău că am audiat şi aşa ceva pentru a-mi face o idee, dar am ajuns la concluzia că, în mod evident, Webern nu e pentru mine. 

Concertul numărul 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven ("Imperialul") a fost, cum să spun.... ca un tort de ciocolată albă venit după o lungă perioadă în care nu ai avut voie să te atingi de dulciuri :) Beethoven este una dintre marile mele pasiuni, iar interpretarea lui Yefim Bronfman a fost deosebit de expresivă, convingătoare şi impresionantă. Desigur, faptul că este vorba de o lucrare clasică (deşi considerată avangardistă pentru începutul secolului al XIX-lea, când a fost compusă) a avut o contribuţie semnificativă. Este o muzică pe care o înţeleg, care îmi place şi care reverberează în sufletul meu, iar comunicarea aproape desăvârşită dintre pianist şi orchestră te ducea cu gândul la un duet în care partenerii se susţin şi se completează reciproc, atingând perfecţiunea.

Pasajele alerte, care sugerează glorie şi eroism (aspect deloc întâmplător, concertul fiind dedicat arhiducelui Rudolf de Habsburg) alternează cu şoaptele cristaline ale pianului solo, care invită la reflecţie şi induc o anumită melancolie. Cunoşteam deja foarte bine acest concert, dar interpretarea mi-a mângâiat sufletul, m-a fascinat şi am pendulat permanent cu privirea între pianist şi dragul meu Zubin, dorindu-mi să înmagazinez pentru totdeauna în suflet un strop din poezia acelui moment.

O adevărată furtună de aplauze s-a dezlănţuit în sală după acordul final, iar Yefim Bronfman a fost rechemat de mai mult ori pe scenă, oferind şi un bis - un studiu de Chopin.

Douăzeci de minute de pauză mai târziu, ne-am reluat locurile pentru ultima piesă din repertoriu - poemul simfonic "O viaţă de erou", de Richard Strauss. O lucrare complexă şi grandioasă, despre care pot spune că a dezvăluit cu adevărat măreţia şi valoarea orchestrei. Am avut senzaţia că ni se spune o poveste, în care fiecare secvenţă a fost pusă în evidenţă: eroul, iubita lui, adversarii, bătălia şi încheierea păcii. Eroismul este foarte bine subliniat de intervenţia frecventă a cornilor, în timp ce povestea de dragoste este exprimată prin marele solo de vioară al concertmaistrului Andreas Buschatz, despre care pot spune că a fost cel mai frumos pe care l-am audiat până acum. Momentul a avut o notă intimă, ca şi cum vioara ar fi şoptit complice numai pentru tine, cel care o ascultai vrăjit, asemeni unui cuplu de îndrăgostiţi vorbindu-şi într-un limbaj al iubirii înţeles numai de ei doi. A fost superb, iar la sfârşit, când violonistul a fost aplaudat exploziv, aproape mi-au dat lacrimile văzând cu cât drag şi admiraţie se uita Zubin la el, spunându-i un simplu, dar edificator "Bravo!" :).

Şi fiindcă tot am vorbit de drag şi de admiraţie... se citesc limpede pe chipul cuiva, nu? :) Subiectul admiraţiei şi autorul moral al bujorilor din obrajii mei tocmai se înclina, la finalul concertului :)

A fost încă o seară de neuitat, chiar dacă muzica nu s-a mulat în totalitate pe structura mea sufletească. Încă un moment pe care l-am împărţit nu numai cu soliştii şi orchestra, ci mai ales cu Zubin... a cărui aniversare este astăzi :) Da, nu întâmplător am scris abia acum acest articol, deşi au trecut două săptămâni de la concert. Am vrut să marchez în felul acesta ziua în care s-a născut unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii - pentru mine, cel mai mare, care împlineşte astăzi 78 de ani. Căruia îi mulţumesc pentru ce dăruieşte lumii în general şi mie în special. Şi căruia îi doresc să fie sănătos şi să mai fie încă multă vreme activ, fiindcă mai vreau să adun comori din lumea pe care, în mare parte, am descoperit-o şi datorită lui.

La Mulţi Ani, dragul meu Zubin... :)