duminică, 27 decembrie 2015

Cel dintâi Crăciun de când...


Fuse și se duse. Primul Crăciun când, în loc să-i dau mamei telefon, i-am aprins o lumânare. Aurie, aleasă în mod special așa, ca să știe și ea că e Crăciunul. Aiurea, știe asta oricum și cu siguranță a sărbătorit mult mai frumos decât mine, ascultând colindele îngerilor.


Nu m-am simțit în niciun fel. Doar tristă, în seara de Ajun când am aprins lumânarea, m-am gândit la ea și m-a năpădit jalea. A doua zi însă... a fost neutru. Am mâncat salată Boeuf, sarmale, dulciuri, m-am uitat la baletul ”Spărgătorul de nuci” (minunat, vi-l recomand; copilul din voi vă va mulțumi), am urmărit un interviu cu Zubin și-am citit. Așa cum îmi doream demult, n-am ieșit din hainele de casă. Ieri, la fel - mâncat, urmărit un film, citit, haine de casă. Și nici azi n-am făcut excepție, afară de faptul că seara am fost cu o prietenă la o berărie. Un program monoton, dar care pentru mine a funcționat ca o gură de oxigen de care aveam foarte mare nevoie după nebunia din ultimele săptămâni de la munci.

A venit și Moșul. Cadouri muzicale, știți-voi-cu-cine :) Și pe lângă asta, m-am cadorisit singură cu niște creme de față, despre care, dacă sunt atât de bune pe cât se spune, am să vă povestesc.

M-am gândit la ea. Impropriu spus, de fapt... fiindcă nu trece zi fără să mă gândesc la ea și fără să mi-o imaginez cum stă în preajma mea și mă veghează.  Mi-aș fi dorit mult să o visez zilele astea, însă nu s-a întâmplat. Dar știu că e aici, o simt cum mă ajută în toate privințele. E atât de aproape.... chiar dacă a plecat departe, în lumi de nepătruns pentru noi cei de aici, unde ne vom regăsi cândva.

Mă simt cumva vinovată. Mă gândesc că poate-ar fi trebuit să-i simt lipsa mai mult. În fond, a fost primul Crăciun fără ea... Dar poate că tocmai prezența ei nevăzută m-a ajutat să nu fiu prea tristă. 

Sper că ai avut un Crăciun fericit, mami. Mulțumesc pentru toate, inclusiv pentru că mi-au ieșit bune sarmalele, chiar dacă am greșit și-am pus busuioc în loc de cimbru... :)

2 comentarii:

Tomata spunea...

Tu, Greta... inteleg atat de bine ce simti si cat de tare sau de putin doare, cat de seci sunt unele lucruri si cata lipsa e in jur. Am scris aceleasi cuvinte ca tine si-am trecut prin aceleasi trairi. Inca mai simt si mai trec prin ele din cand in cand, la 6 ani de la moartea tatalui meu si la unul de la al mamei... cand o sa ne intalnim in Germania, sa stii ca prima imbratisare va fi din partea sufletului de copil fara parinti pentru alt copil fara parinti :( te pup

Greta spunea...

Atât de multă liniște și alinare îmi găsesc în cuvintele tale... Poate pentru că știu, simt cât de bine mă înțelegi :( Te îmbrățișez și eu, din tot sufletul. Și îți mulțumesc.