luni, 1 februarie 2016

Părinți, nu vă subestimați copiii și nu le minimalizați izbânzile


Cred că voi inaugura un nou serial intitulat ”Părinți....”, unde punctele de suspensie sunt urmate de vreo recomandare provenită din experiența mea de fost copil. Un prim articol de felul ăsta am scris în decembrie, dintr-o inspirație și-un impuls de moment, fără să fi bănuit atunci că nu va fi singurul de acest gen. 

Dar tot un impuls mă face să scriu și textul din seara asta. Text pe care îl percep a fi extrem de personal, poate chiar mai personal decât posturile în care am povestit despre faptul că nu pot avea copii sau despre terapie. Poate fiindcă atinge un subiect dureros, pe care nici acum, la aproape 36 de ani, nu pot să-l gestionez ca atare: (ne)încrederea în mine însămi.

Știu că se spune că avem tendința să dăm vina pe copilărie pentru orice, inclusiv când suntem căscați și ne dă laptele-n foc. Dar eu am toate motivele să cred că subestimarea și felul în care mă reduc la zero își au rădăcinile fix acolo. 

(Aproape) niciodată ceea ce-am făcut n-a fost suficient de bun, de frumos, de reușit, de cu moț, de fără moț. ”Mda, bun, dar se poate și mai bine”. ”Numai atât?”. ”Mă rog, e cam puțin”. ”Da, ai rezolvat corect problema, dar ce urât ai scris”. ”Premiul 2? Degeaba, dacă n-ai luat coroniță....”. ”Bine c-ai luat zece la citire... dar când ai să iei zece și la matematică?”. Șamd șamd șamd, mereu acel ”dar”, care practic îmi anula reușita și-mi lua toată bucuria și fărâma de mândrie pe care le aveam. 

Nu-i condamn. Așa se înțelegea noțiunea de parenting pe atunci și ei au fost cu siguranță bine intenționați, deși ar fi putut avea mai mult tact. Însă exemple precum cele de mai sus, venite cu siguranță și pe-un fond destul de sensibil (asta ca să nu zic slab), au săpat. Încet și sigur, ca apa-n stâncă. Nici faptul că am intrat la cel mai bun liceu din oraș, la profilul pe care mi-l dorisem, n-a fost suficient. ”Cam mică nota la matematică. Ia uite, la profilul tău ești pe locul 17 din 30. Nici măcar în prima jumătate...”. Nici măcar, da? Nu conta că luasem admiterea și că nimeni n-avea să-și mai aducă aminte de notele alea. ”Nici măcar”.

Și încă n-am spus nimic de comparații.

Ah, comparațiile. Cred că datează încă de la primele amintiri. ”Marius e mai cuminte”. ”Diana se joacă mai frumos”. ”Carmen e mai ascultătoare”. Astea erau la grădiniță și-au evoluat, ca să zic așa, în paralel cu mine. ”Alina lucrează cu plăcere la matematică, tu de ce nu?”. ”Toată ziua stai și citești, de ce nu faci la matematică?”. ”Mihaela merge la olimpiada de matematică, de tine oare ce-o să se aleagă?”. ”Irina cum a putut să ia zece și tu nu?”.
Mereu, mereu, mereu am fost termenul negativ de comparație. Oare aveam și calități? Posibil, dar nu contau. Orice-aș fi fost și orice aș fi făcut, pălea în comparație cu realizările Alinei, cumințenia lui Marius, joaca Dianei, olimpiada Mihaelei, zecele Irinei etc.
Cum mă percepeam eu însămi? Sublim, vă dați seama. O să relatez un singur exemplu, care-mi tot revine în cap. Trecusem în clasa a treia și luasem premiul al doilea. Ai mei nu mă certaseră, dar mocnea nemulțumirea. Într-o zi, ieșind la joacă împreună cu o fetiță din scara vecină, am ajuns să vorbim despre școală. Trecuse și ea tot în clasa a treia. Dar, spre deosebire de mine, luase premiul întâi.
Știți care-a fost primul meu gând? ”Ce mult trebuie s-o iubească părinții ei...”. Nici măcar nu mi se părea trist aspectul; găseam că e normal să fie așa.

Aș mai avea multe, multe povești precum cele de mai sus, dar nu-și au rostul, cred că am exprimat ceea ce-mi propusesem. Niște zeci de ani mai târziu, neîncrederea în mine mă întovărășește în permanență. Orice apreciere sau laudă mă ia prin surprindere și primul meu gând e că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. De prea puține ori am curaj să fac lucruri pentru mine. Mi-e frică să am inițiative. Tot timpul mi se pare că, exact, nu sunt destul de bună.

Vise am. Dar n-am și încrederea că le pot împlini. Nu știu nici de unde să încep. Nu cred în mine. Nu știu s-o fac, n-am știut niciodată. Mi-e teamă să nu visez degeaba.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Eu imi spun ca asa era pe atunci, asa stiau ai nostri sa ne motiveze, desi uite ca nu a functionat. e complicata treaba asta, incerc sa nu o analizez prea mult, nu stiu daca e bine sau nu, a fost, s-a dus, caut sa imi amintesc partile bune si frumoase, ca au fost destule.
Eu cred ca ai puteresa sa indeplinesti ce iti doresti, pasi mici, cate un lucru pe rand. (ma rog asa lucrez eu cu mine:) ca si aici increderea e ciobita binisor, dar imi repet ca ma accept asa cum sunt si ca pot orice imi propun).
Acum sper sa ii cladesc increderea in ea, sa fie asa cum isi doreste. Nu cum as vrea eu sa fie, sau cum nu am fost eu. E al naibii de greu si complicat.
Cris

Anca spunea...

Interesant. Din articolele de pe blog nu reiese deloc faptul ca nu ai incredere in tine, dar inteleg perfect cum te simti. Nici eu nu am incredere in mine si asta ma trage in jos de foarte multe ori. Oamenii care stiu mai putine ca mine, dar sunt increzatori in fortele proprii ma depasesc mereu. Pe mine nu m-au lasat ai mei sa decid pentru mine si asta m-a facut sa nu am incredere ca ceea ce gandesc si cum gandesc e corect. Mama m-a obligat sa merg inca din clasa a V-a la scoala dorita de ea, apoi m-a convins sa dau la mate-info, chiar daca eu vroiam sa fiu medic veterinar ("nu-i de fete, doar nu vrei sa bagi mana in ... la vaca") sau biolog, iar mai departe m-a convins sa urmez cea mai grea sectie de la Politehnica, unde 5 ani m-am simtit chinuita si abia am asteptat sa termin. Acum lucrez in domeniul tehnic, bineinteles, ca doar asta am terminat. In timpul liber vrea sa ma ocup de un proiect in legatura cu arta, dar mereu aud o voce in ureche ca pierd timpul degeaba si ca nu foloseste la nimic si ca oricum din arta nu poti sa traiesti, ca ai nevoie de un job serios etc. Desi am 30 de ani, sunt casatorita, locuiesc cu sotul, ma simt tot fetita care cauta aprobare din partea familiei si cere voie inainte sa faca ceva pentru ea.

Anonim spunea...

”Toată ziua stai și citești, de ce nu faci la matematică?”- asa zicea si tata, dar cu cuvinte mult mai grele. Eu am reusit sa iau premiul I toata scoala generala, am intrat la un liceu bun, in ciuda descurajarilor parintesti. In liceu am luat, pe rand, toate cele 3 premii. Cel mai naspa m-am simtit cand am luat premiul I. Singura, goala... Desigur la asta au contribuit din plin remarcile celor dragi, pentru a caror dragoste luptam fara sa stiu. Nu am mai putut sa iau premiul I dupa aceea, mi-am dat seama ca nu conta pentru ei si ca nu in asta sta valoarea umana.De fapt, orice faceam eu nu reusea sa-mi aduca dragostea dupa care tanjeam.Si nu se putea, pentru ca... atat aveau oamenii din jur de oferit...Acum incerc sa ma iubesc pe mine, sa aflu ce am nevoie si sa imi ofer. Cand eram mica, depindeam de altii, acum e bine ca depind de mine.

Greta spunea...

Da, cred că pentru un copil care-a avut parte de un model de parenting cum am avut noi, e cea mai mare provocare ca, ajuns părinte, să facă lucrurile ALTFEL. Să fie părintele pe care și-ar fi dorit el însuși să-l aibă, dar în același timp să-i lase copilului său libertatea de a deveni ceea ce-și dorește.
Ținând cont de sufletul tău frumos, iubirea imensă pentru cea mică, experiența pe care o ai și sursele de informare disponibile azi, sunt convinsă că vei reuși :)

Greta spunea...

Mi se întâmplă de multe ori să fiu considerată o persoană cu încredere în sine, care lasă o impresie puternică și nu înțeleg de unde vine asta, pentru că eu nu mă simt așa :) Rezonez perfect cu ceea ce ai scris, apropo de oamenii care, deși mai puțin pregătiți, te depășesc uneori.
Eu am făcut ce mi-am dorit (liceu uman și mai târziu Jurnalism), dar asta nu m-a ajutat prea mult la refacerea încrederii. Ce s-a dărâmat încă din primii ani de viață n-am mai reușit să reconstruiesc. Cel puțin, nu încă... Oi fi fost eu prea sensibilă și le-am luat pe toate prea în plin, nu știu.
Și da, Anca, parcă mi-ai citit direct în suflet când ai scris de fetița din tine care continuă să ceară voie să facă ceva pentru sine. Și eu sunt una! Și nu-mi place deloc, dar deloc asta la mine, dar nici nu am găsit pârghiile necesare pentru a face vreo schimbare la modul concret.
Te-aș încuraja însă din tot sufletul să faci ceva pentru tine și sufletul tău. Dacă te poți ocupa de artă ca hobby, în timpul liber, fă-o! Bucuria pe care o vei avea va fi una imensă și va compensa din tristețea de-a nu fi urmat calea pe care ți-ai dorit-o.
Eu visez să scriu (cel puțin) o carte, sunt cu adevărat liberă și eu însămi numai atunci când scriu. Așa a apărut și blogul ăsta, de fapt... Fă ce-ți dorești, Anca, fii bună cu tine, dăruiește-ți, prin hobby-ul respectiv, ceva ce te-ar face fericită. Acum am intrat pe blogul tău și-mi place enorm ce-am văzut acolo. Culmea, în perioada asta citesc ”Agonie și Extaz”, deci la fix îmi pică articolele tale despre Renaștere, pe care abia aștept să le citesc.
Sper să citesc acolo în curând și despre concretizarea hobby-ului tău :) Curaj!

Greta spunea...

Și eu am luptat pentru dragoste, de-aici și reflecția mea că fetița care luase premiul întâi era, probabil, foarte iubită de părinți. Am convingerea că ai mei m-au iubit întotdeauna, dar n-au știut să mi-o arate. În orice caz, nu atât cât aș fi avut nevoie. Iar eu am fost / sunt genul care are nevoie de foarte multă afecțiune, inclusiv una arătată, nu doar simțită.
Nici eu nu mă iubesc pe mine, nici n-aș ști de unde să ”încep” asta. Prea am fost ocupată să-i fac pe alții să mă iubească...