Prima dată în Asia (5): safari în deșert 💛

Experiența despre care voi povesti astăzi o datorez în exclusivitate omului meu. Eu nu m-aș fi gândit la un safari în deșert; nici n-am studiat opțiunea respectivă când m-am documentat pentru lista de obiective, deși era menționată peste tot. M-am gândit că e prea complicat, prea ”peste mână”, prea multe necunoscute, prea nu-știu-cum - și mi-a ieșit complet din minte. În schimb, lui nu, pentru că-și dorea asta.

”Suntem atât de aproape de deșert! Cine știe când o să mai avem asemenea ocazie?”. Ce-i drept, așa era. Pe Booking erau oferte din belșug, prin urmare am avut de unde alege. 

În ziua și la ora stabilite șoferul ne-a luat din fața hotelului și, după ce a mai ”cules” încă două cupluri de la alte hoteluri din oraș, ne-am așternut la drum. Înainte de-a porni efectiv în aventură ne-am oprit la un mic atelier auto, unde ne-am întâlnit cu încă un grup de turiști care mergeau și ei în safari cu aceeași companie; în total, eram 7 SUV-uri. 
La atelier, tuturor mașinilor li s-a scos parțial aerul din anvelope, dezumflându-le vizibil - cu scopul de-a le îmbunătăți tracțiunea pe nisip, după cum aveam să aflăm. 

Prima oprire a fost la un punct turistic unde cei care doreau puteau face o plimbare cu ATV-ul prin nisip. La asta am zis pas, fără niciun regret; niciunul nu mai mersese vreodată cu ATV-ul și-n niciun caz nu aveam intenția de-a începe acum. Am stat la răcoare și am mâncat fructe (mango și ananas), ceea ce retrospectiv s-a dovedit a fi o alegere foarte înțeleaptă. 

Frățioare, și când am pornit... 😵‍💫

Acuma, ce pot spune. Adevăru-i că în descrierea ofertei se menționa clar ”dune bashing”, dar n-am stat să ne gândim ce-o fi însemnând asta. Și mai bine că n-am făcut-o. 

Timp de vreo 35-40 de minute am avut parte de un adevărat roller coaster pe dunele de nisip, cu urcușuri abrupte și coborâri rapide; au fost mai multe momente în care mașina se înclina atât de tare, încât eram convinsă că se va răsturna, dar șoferul o redresa aparent fără cel mai mic efort. După cum tot la fel de bine o stăpânea la virajele strânse când un val de nisip izbea parbrizul, lăsându-ne câteva clipe fără vizibilitate. 

Nisipul sărea în toate părțile. Mașinile alunecau cu noi cu tot în hăul de după dune și se ridicau imediat pe vârful dunei următoare. 
Probabil că așa se simt și rufele în mașina de spălat 😃.

Nu știu cât de elocvent rezultă asta din filmulețul de mai jos, realizat de jupân, dar vă rog să mă credeți: experiența îi dă caramele inclusiv unui montagne russe serios... 

Aia care se aude chițăind acolo eram eu, pe bancheta din spate 😁. Din fericire, mango-ul și ananasul mâncate mai devreme au rămas la locul lor - și ne-am felicitat că n-am mâncat decât atât.

Dincolo de valurile de adrenalină, a fost o experiență extraordinară să escaladezi dunele de nisip pe terenul denivelat, în timp ce asculți muzică arăbească. 
M-am gândit la mama: ei îi plăcea atât de mult muzica asta și lumea arabă în general... 

A fost o ușurare când, în cele din urmă ne-am oprit. Coborând din mașină, îmi simțeam picioarele tremurând. 
- Incredibil, i-am zis șoferului, cum e posibil să puteți conduce așa?
- Sunt tehnici aparte, mi-a elucidat el, și se dă un examen auto special pentru condus pe nisip. 
Mda, așa se explică.

Ne opriserăm chiar în mijlocul deșertului. Cât vedeai cu ochii, doar o imensitate aurie-cărămizie.

Nisipul era atât de fin, cum nu am mai văzut niciodată. Aveai senzația că pășești prin făină. Și absolut deloc fierbinte, ceea ce se datorează culorii care reflectă lumina, nu o atrage. Era chiar confortabil să mergi prin el, lucru altminteri greu de imaginat având în vedere că sunt cam 39-40 de grade zilnic.

Cei care voiau, aveau ocazia de-a experimenta și sandboarding (alunecare cu placa pe dune), dar foarte mulțumim, nu. Alunecaserăm în mașină destul și prea de-ajuns 😀. 

Nu există cuvinte care să descrie senzația pe care o ai în fața necuprinsului auriu care se așterne în fața ta.  Parcă se redefinește ceva în tine, se restructurează ceva în sufletul tău. 
Uimire. Și recunoștință.

Ușor-ușor, se lăsa seara. Ne-am urcat din nou în mașini, dar de-acum fără bashing (pfiu 😁) și am pornit spre tabăra unde urma să luăm cina. 

Ajunși aici, aveam opțiunea unei foarte scurte plimbări călare pe cămile; luaserăm deja decizia că nu vom face asta, pur și simplu din milă față de bietele animale. Trebuie să fie foarte obositor și stresant pentru ele: mereu cu oameni străini și agitație în jur, ridică-te, fă câțiva pași în cerc, oprește-te, lasă-te jos ca să te încalece următorul, ridică-te imediat din nou. Un chin. Nici prin cap nu ne trecea să le silim la așa ceva. 

În schimb, am mângâiat-o pe una dintre ele 🥰 🐪 🥰. 

”Good girl”, i-am zis doamnei de mai sus. Nu știu dacă înțelegea engleză 😃, dar am fost mulțumiți sufletește că noi n-am chinuit-o, ridică-te / lasă-te. I-am dat un răgaz de odihnă și n-a trebuit să muncească din cauza noastră.

Cina a fost de tip bufet și foarte gustoasă (humus, pui sau miel la grătar, frigărui, legume coapte, mai multe feluri de salate, orez cu lapte cu aromă de trandafiri, băuturi răcoritoare și cafea la discreție). Am stat la masă cu unul dintre cuplurile care se aflaseră cu noi în mașină (italieni născuți în Napoli și stabiliți de peste 40 de ani în Marea Britanie) și s-au dovedit a fi o companie foarte agreabilă. 

În timpul cinei am avut parte de un spectacol deosebit: belly dancing, un dansator cu flăcări și dansul unui dervish. Un moment mai senzațional decât celălalt, cu adevărat ceva uluitor. 

A fost, cu adevărat, o experiență aparte, de care ne vom aduce aminte cu recunoștință și foarte multă plăcere. Ce imagini extraordinare, ce trăiri, ce senzații...