Germania. De azi, și țara mea

O zi pe care cu siguranță n-am s-o uit prea curând: începând de astăzi populația Germaniei a sporit cu un nou cetățean, în persoana lui yours truly :)

Chiar dacă ăsta a fost un pas până la urmă firesc, venit cumva de la sine ca urmare a felului în care a decurs drumul meu în ultimii nouă ani (stabilire aici, învățarea limbii, serviciu, integrare, construirea unei noi vieți), sunt foarte, foarte entuziasmată. Mi-am dorit mult să se întâmple. Lăsând la o parte faptul că-n viața mea nu mi-au trebuit atâtea acte și hârțoage câte mi-au cerut ăștia (inclusiv un CV scris de mână, care bănuiesc că a fost analizat grafologic să vadă că nu-s vreun psycho, altfel nu-mi pot imagina la ce le-ar fi trebuit), tot procesul în sine a fost neașteptat de rapid. Am depus aplicația la final de iulie, mi s-a spus că verificările durează în jur de două luni, iar pe 16 august am primit deja scrisoarea de acceptare. Și azi mi-au înmânat certificatul de încetățenire, laolaltă cu o scrisoare de felicitare din partea primăriței și un exemplar din Constituție :D ”S-o citiți când vă plictisiți”, a mustăcit funcționarul :))) Ok, deci ar trebui să fiu foaaarte crunt plictisită ca s-o lecturez... 

Procedura de azi a decurs de asemenea foarte repede. Felicitări, bine ați venit printre noi, vă rugăm să vă exercitați dreptul de vot, poftiți certificatul, semnați aici, citiți cu glas tare aceste rânduri (ceva că-mi asum respectarea legislației germane), aveți dreptul să cântați imnul Germaniei dacă doriți (”nu doresc, mulțumesc! Și nici dumneavoastră nu vă doriți, credeți-mă!” :D), toate cele bune, la revedere :)) Și cu asta gata, am ieșit ca proaspăt cetățean german din biroul în care cu nici zece minute în urmă intrasem în calitate de cetățean român. Eficiența noului meu popor, mdeh :) 

Am păstrat și cetățenia română, desigur. Nu văd niciun motiv de-a renunța la ea, deși România a încetat demult să mai fie acasă. Asta dacă a fost vreodată... 

Pe de altă parte, Germania chiar ESTE acasă pentru mine. M-am simțit bine aici din prima clipă, m-am asimilat locurilor, m-am străduit să mă integrez în toate sensurile posibile. Nu pentru că trebuia, ci pentru că așa-mi doream. Iubesc țara asta cu adevărat, îi sunt imens de recunoscătoare pentru tot ceea ce ne oferă de când ne-am stabilit aici, iar azi a devenit și țara mea :)

Dând-o pe glumă, se numește că de-acum înainte am oficial dreptul să bombănesc la adresa guvernului german, da? :D 

Book Blogger Tag

Pentru că tot m-am (re)apucat ceva mai activ de citit în ultimele luni, ține-m-ar năravul, m-am gândit că la fix se potrivește o leapșă despre cărți pe care am găsit-o la Evelyn și care mi-a plăcut mult. Vorbă lungă sărăcia omului, așa că nu mai lungesc introducerea și trec direct la întrebări.

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte:

Descrierile foarte lungi, pendularea excesivă între prezent și trecut și personajele de umplutură.

2. Descrie locul tău perfect pentru citit:

Pe terasă, într-un fotoliu confortabil. 

3. Trei confesiuni legate de cărți:

- nu am citit ”Crimă și pedeapsă”. Am început-o de vreo 2-3 ori, dar nu am reușit să trec de scena uciderii calului. De fiecare dată s-a lăsat cu plâns în hohote și zvârlit cât colo cartea. Am încercat inclusiv să prind cumva paginile respective ca să nu le mai parcurg, dar tot s-au desprins și câteva rânduri au fost suficiente ca să mă termine moral. 

- abia la a treia încercare am citit ”Muntele Vrăjit”. Îmi place să spun că am dus-o la capăt doar după ce-am ajuns la Davos (locul desfășurării acțiunii). Sunt o profundă și-o rafinată, ce să mai discutăm :))

- nu am citit nimic de Murakami, deși e în mare vogă. 

4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?

Nepunându-l la socoteală pe Dostoievski de care am povestit mai sus, cred că trebuie să fi fost prin facultate, când opinteam să parcurg cursul de ”Sociologia comunicării”. Deprimantă scriere, vă spun :D

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

Una singură. Niciodată nu am putut citi mai multe cărți în paralel.

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

Trufe de ciocolată sau boabe de strugure. 

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor:

”Quo Vadis”, ”Agonie și Extaz” și ”Anna Karenina”.

8. Arată-ne o poză cu raftul favorit din biblioteca ta:

Obișnuiesc să spun că ăsta e raftul meu de snoabă, dacă n-o pun la socoteală pe Bridget Jones :)) Îmi plac foarte mult biografiile, după cum se vede. Și da, am trei cărți despre Zubin :D Acuma, e vina mea că s-au scris atâtea? :)) Ba o s-o am și pe cea de-a patra în curând, care chiar este o raritate (și abia aștept să vină). Și, cu toate că sunt despre același om, drept pentru care pe alocuri unele informații se repetă, sunt foarte diferite una de alta și am găsit un întreg univers în ele. 

9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine:

Bucurie, cunoaștere, iubire. 

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

Nu am niciunul. În ce-ar putea consta un secret de cititor, mă întreb...

Urmând ”regula casei”, leapșa este pentru toată lumea care vrea s-o preia. Spor la citit și la descoperit lumi noi să avem! :)

”Fata din tren”

Cartea Paulei Hawkins a fost în ceea ce mă privește un fel de pom lăudat, fiindcă tot auzisem de ea în ultimele luni. Thriller psihologic, mai bine de patru luni pe lista de bestsellers publicată de ”New York Times”, entuziasm, aclamații, ”n-o veți mai putea lăsa din mână” etc. Mno, hai să vedem. Am cumpărat ediția kindle și m-am așternut la citit. 

În centrul acțiunii se află Rachel, o femeie tânără cu o viață aflată momentan în derivă. Alcoolică, șomeră (după ce-a fost concediată ca urmare a faptului că venise beată la serviciu) și divorțată, Rachel locuiește în chirie la o prietenă, căreia nu are curaj să-i spună că și-a pierdut locul de muncă. Pentru a păstra aparențele, ia în fiecare dimineață trenul de Londra și pierde vremea timp de opt ore prin marele oraș, întorcându-se seara acasă ca și cum ar veni de la serviciu. În călătoria ei zilnică trece pe lângă o casă unde locuiește un cuplu la prima vedere ideal: tineri, frumoși, aparent foarte îndrăgostiți. Rachel nu i-a întâlnit niciodată, dar are sentimentul că i-ar cunoaște dintotdeauna și le atribuie câte un nume: Jess și Jason. Își lasă imaginația să zboare închipuindu-și ce profesie are fiecare, cum arată serile lor în intimitate, oftează amintindu-și de Tom, fostul soț care-a părăsit-o din cauza problemelor ei cu alcoolul, s-a recăsătorit și are un copil... și tot așa pendulează între realități plăsmuite, până când într-o zi, în periplul ei zilnic pe tren, observă pe terasa casei lor ceva șocant: ”Jess” se sărută cu un alt bărbat. Și de-aici lumea imaginară a lui Rachel se sfărâmă, cu atât mai mult cu cât nu după multă vreme ”Jess” dispare fără urmă.

În paralel o cunoaștem și pe Megan (adevăratul nume al lui ”Jess”), precum și pe Anna, soția lui Tom. Povestirile se întretaie, fiecare personaj prezentându-și propria versiune. Aflăm că Rachel e obsedată de fostul soț și de familia acestuia, iar Megan e o aventurieră care se pricepe foarte bine să-și găsească scuze pentru că-i pune coarne soțului ei, Scott (botezat Jason de către Rachel). Acțiunea trenează între relatările celor trei femei până când Rachel se trezește mahmură într-o dimineață, murdară de sânge și cu o rană la cap, nemaiamintindu-și nimic din ceea ce s-a întâmplat în seara precedentă. Cadavrul lui Megan va fi descoperit la scurt timp după aceea, îngropat într-o pădure. 

Eh, și de-aici romanul devine din punctul meu de vedere un fel de peltea de corcodușe ținute o lună la soare. Principala hibă a cărții este că are prea puține personaje și un suspans minimalist; cu alte cuvinte, hmm... devine foarte repede evident cine e criminalul. Sunt prea puțini suspecți, iar Paula Hawkins îi elimină prea repede (și cu stângăcie, găsesc eu) pe toți potențialii asasini, astfel încât asasinul se vede limpede încă de la jumătatea cărții. 

Nu, nu pot considera ”Fata din tren” a fi un roman polițist reușit. Cât despre psihologia unui criminal, nici n-are sens să discutăm, pentru că e ca și inexistentă. Agatha Christie reușește să inducă un suspans real din categoria ”whodunnit” fie și numai într-o nuvelă de 15 pagini. Paulei Hawkins nu i-a reușit nici în 330. S-ar fi putut broda mult mai mult și mai stufos pe tema lacunelor de memorie ale lui Rachel, s-ar fi putut crea o atmosferă mult mai tenebroasă pornind de la ”ce-am făcut? De ce nu-mi amintesc ce-am făcut?”.

Poate că percepția mea a fost alterată de faptul că am citit cartea în germană, deci dacă traducerea a păcătuit la capitolul ”atmosferă”, nu-i de mirare că mi s-a părut un roman simpluț. Chiar și așa însă, problema intrigii mult prea simple persistă. Nici măcar secretul sinistru din trecutul lui Megan nu poate salva situația (deși, pornind de la asta și de la personajul Mac, s-ar fi putut dezvolta un conflict mult mai consistent). 

Concluzionând, cartea e bună de citit dacă n-aveți ceva mai bun la îndemână. 

Mostre din viața în Germania (I)

Acest post nu se vrea a fi o comparație cu România, de aceea voi evita exercițiile de imaginație din categoria ”cum s-ar desfășura lucrurile într-un astfel de caz la noi în țară”. Nu asta este ideea. Am, desigur, destulă experiență ca să-mi dau seama cum ar decurge ”la noi”, dar cum spuneam, intenția nu e să compar, ci să-mi exprim admirația. poate chiar uimirea și, în subsidiar, recunoștința pentru faptul că trăiesc într-o societate care-și protejează pe cât posibil cetățenii și unde eficiența e de multe ori însoțită de bunăvoință.

1. Ne crește chiria. Evident, asta nu e tocmai o veste îmbucurătoare :D, dar nici surprinzătoare nu putem spune că este. E adevărat că legislația privind închirierea locuințelor protejează în principal chiriașii (deci nu proprietarii), iar o majorare a chiriei trebuie să fie însoțită de argumente solide, în scris și nu poate avea loc oricând. De asemenea, ea nu poate crește cu mai mult de 20% într-un interval de trei ani. Noi locuim în actualul apartament de 6 ani și până acum nu am avut parte de nicio majorare a chiriei (doar cheltuielile de întreținere și curățenie ale clădirii au crescut puțin, acum vreo doi ani). Ne întrebam uneori cât mai durează până s-or alinia și proprietarii noștri (o societate imobiliară) la prețul regiunii.

Ei bine, acum nu ne mai întrebăm, că știm. De la 1 noiembrie vom plăti ceva mai mult. Ceea ce m-a surprins însă a fost maniera de redactare a scrisorii. Suntem informați de cuantumul majorării și data când va intra în vigoare; se explică motivele și se menționează legea care permite majorarea chiriei; și, mă rog, se specifică și faptul că, inclusiv cu majorarea asta, chiria continuă să fie una dintre cele mai scăzute din oraș, având în vedere zona și particularitățile locuinței. Au dreptate cu asta, știm că așa e. Prin urmare, chiar nu ne putem plânge.

2. Un tren a fost anulat, motiv pentru care am pierdut niște legături și am ajuns acasă cu exact două ore mai târziu (când am fost la jupân în iulie). M-am dus la biroul de informații pentru a-mi pune o ștampilă pe bilet care să confirme că iau un alt tren și am primit un formular de reclamație, în plic autotimbrat. L-am completat acasă cu toate datele (ce tren a fost anulat, în ce dată, la ce oră trebuia să ajung în mod normal, la ce oră am ajuns de fapt) și l-am trimis, împreună cu biletul ștampilat. Două săptămâni mai târziu, am primit o scrisoare de scuze din partea Deutsche Bahn (societatea națională de transport feroviar) și un voucher de 15% din valoarea următoarei călătorii. Dacă aș fi avut întârziere mai mult de două ore, reducerea ar fi fost de 30% (și poate că se aplică reduceri și mai consistente, în cazul întârzierilor mai mari. Asta nu știu și sper să nici nu aflu :)) ).

3. La benzinărie, duminică seara. Prefer să alimentez aproape de ora închiderii, fiindcă nu se mai perindă așa multe mașini la pompe. Liniște acolo-n spate, să nu vă prind că vă hliziți, că jar mâncați. Mă duc deci, alimentez cu dibăcie, intru să plătesc. Vânzătoarea: ”nu ați dori și câteva croissante sau ștrudele?” Mulțumesc, nu, zic. Era târziu, nu mai mâncam eu la ora aia. ”Nu să cumpărați... le dăm cui dorește, nu s-au cumpărat toate, mâine nu mai avem voie să le vindem și-ar fi păcat să le aruncăm. Iar pentru noi am luat deja...”. Și uite-așa am luat două ștrudele cu vanilie și zmeură, care-au fost foarte bune a doua zi, la serviciu. 

Cum spuneam, mă abțin de la concluzii și mă mulțumesc să relatez doar faptele. Probabil că vor mai fi astfel de postări, în măsura în care voi avea parte de experiențe din categoria ”de la ei”; așa se explică și numerotarea din titlu. 

Mă-ntorc la tine, mare albastră... dar nu pe litoral românesc

Prima parte a titlului e inspirată de o melodie a lui Daniel Iordăchioaie. A doua... din experiența recentă. Marea Neagră e grandioasă și e atât de frumoasă, încât privind-o parcă uiți de tine și de lume. Am sute de amintiri cu ea și întotdeauna a fost o bucurie să o regăsesc. Sper să ne mai întâlnim. Dar în același timp, sper ca viitoarele noastre întâlniri să fie altundeva decât în România. 

Nu era plănuit pentru anul ăsta să ajungem la mare, dar, așa cum se întâmplă uneori, se poate spune că într-un fel ne-a chemat marea la ea. Lucrurile au decurs astfel încât într-o miercuri în zori am plecat spre Constanța, deși marți dimineață nici nu fusese vorba de așa ceva. 

Am făcut plajă la Mamaia și de cum am pus piciorul pe nisipul plin de scoici sparte, am dat de ”mafia locală” a probabil unuia dintre cele mai bune business-uri de pe litoral: șezlongurile. 25 de lei, indiferent dacă stai la plajă toată ziua sau numai două ore. Măcar ți se dă bon (de cele mai multe ori, dar nah, tot mai bine decât deloc). De banii ăștia primești dreptul de a sta pe șezlong și o saltea. Nu-i tocmai o afacere proastă pentru ei, asta ca să mă exprim eufemistic.

Problema (una din multele) e că nu ți se asigură condiții de-a te simți bine. Pe plajă e mizerie. Dacă vrei să iei de băut, ori te duci hăăt în afara plajei (de unde cumperi o Cola de 0,5 cu 6 lei), ori iei o geantă frigorifică în care pui rezerve de apă și suc, așa cum am făcut noi. Toaletele sunt o altă mare dandana. Fie achiți doi lei pentru a avea dreptul de-a folosi o toaletă unde curățenia e cel puțin discutabilă, fie te duci la o toaletă ecologică, unde mizeria și mirosul sunt la limita suportabilului. 

Comercianții ambulanți or fi ei ”de-ai casei” și or face parte din ”atmosferă”, dar sunt mulți și de la un punct încolo devin enervanți. 

”Arde tare, frige tare, crește cocoșelul mare, de la porumbel cu sare!”. Nu era vorba de vreo perversiune ornitologică, ci de porumb fiert :)) 

”Pentru domnii puși pe fapte, avem porumbel cu lapte!”. Asta chiar sună într-un fel :D

”Gogoșica, gogoșica lasă lată păsărica!”. Era vorba de gogoși, evident. Sper că păsărica nu-l cunoștea pe cocoșelul care creștea de la porumbelul cu sare, că atunci chiar devine dubios. 

”Pentru fete părăsite, avem porumb cu boabe otrăvite!”. Macbeth, bagă-ți unghia în gât. 

Și tot așa, practic nu treceau nici zece minute fără să se mai perinde câte unul, strigând cât îl ținea gura. Mi se cam făcuse milă de ei, nu-i vorbă. Pe de altă parte, nu e vina mea că voiam să mă relaxez sau poate chiar să ațipesc sub umbrelă. 

Per total, dezolant. Aglomerație, mizerie, prețuri uriașe (pe 6 mini-clătite, adică atât de mici încât puteam înfuleca trei bucăți instantaneu, acoperite cu un strat de ciocolată, am plătit 15 lei). Dă-o naibii de treabă. Un știulete de porumb fiert era cinci lei, copt - șase lei. O cafea pe plajă (adică un pahar cu trei înghițituri de lichid, luat de la o dugheană din exterior), șapte lei. Now seriously. 

Am fost și-n Satul de Vacanță. O adunătură de maghernițe înghesuite, care vindeau aceleași lucruri - suveniruri, zice-se, deși iertat să-mi fie, nu-mi imaginez cum ar putea fi considerat suvenir de la mare un tablou sclipicios cu Arsenie Boca - terase cu muzica dată atât de tare că nu te mai înțelegeai om cu persoană, mizerie indescriptibilă în apa micului canal și foarte, foarte mulți oameni. În parcul de distracții ”Luna Park”, de care mă leagă un pogon de amintiri din vremuri demult scurse, timpul părea că s-a oprit. Aceleași mașinării vechi, multe dintre ele dezolante. 

Am mai spus, iubesc marea. Nu cred că greșesc dacă spun că ea e prima mea dragoste și mi-a vindecat multe dureri. Mă bucur că am avut șansa de-a o revedea - în ciuda a ceea ce fac oamenii și a felului în care este exploatată, ea rămâne pentru totdeauna frumoasă. 

Adăugând la cele de mai sus experiențele cu taximetriștii din Constanța de care vorbeam în postarea precedentă, nu pot decât să-mi reconfirm: nu mai e de mers la mare în România. Și-i mare păcat. Marea Neagră merită mult mai mult decât ce-au făcut românii cu ea.

Ce m-a enervat în România

(Disclaimer: nu sunt pornită pe a vedea numai aspectele negative din țară. Au fost vremuri când tot ceea mă agasează acum mi s-ar fi părut perfect suportabil, asta în cazul în care mi-aș fi pus problema că, totuși, multe nu sunt în regulă (ba chiar foarte departe de asta). Dar faptul că de aproape nouă ani trăiesc într-o țară în care, printre altele, nu te rogi de taximetriști să ”te ducă” la destinație, nu alergi după taxiuri, ci în mod natural te urci în prima dintre mașinile încolonate în stația de taxi, iar șoferul coboară să te ajute cu bagajul și să-ți deschidă portiera din spate, m-a schimbat. Nu-mi mai este totuna, nu mai pot filozofa că ”asta e situația” (sau cum se spune mai nou: ”csf, n-ai csf”) și nu mai pot pretinde că nu mă deranjează una sau alta. Poate că unele lucruri mi se par mult mai evidente și mai stridente acum, prin comparație. Ceea ce nu înseamnă că, așa cum le place unora să spună, ”am uitat de unde am plecat”. Dar pentru nimic în lume nu m-aș mai întoarce de unde am plecat. Dacă asta mă face un om rău și / sau încrezut, pot trăi foarte bine așa).

Schematic, iată ce m-a enervat în cele două săptâmâni petrecute în România:

1. Popasul Tâmboiești, situat undeva între Buzău și Focșani. Vrem să mâncăm ceva. Ne așezăm la terasă, nu vine nimeni să ne întrebe cine suntem și ce poftim. După câteva minute, mă duc în incinta localului să-i întreb dacă ar binevoi să vândă niște ciorbă.

O chelneriță își ridică ochii din telefon și se uită la mine pe sub genele temeinic rimelate. ”Nu servim mâncare afară”, plesnește scurt și coboară iar privirea în telefon, unde probabil ecloza ouă de pokemoni. Eu reflectez că poate n-am înțeles bine și reiau întrebarea. Ca măsură de siguranță, bag și un ”mă scuzați” la înaintare, că doar nah, îi ceream un favor femeii și o deranjam. Don'șoara se supără pe mine că-s grea de cap și nu pricep: ”v-am spus doar, nu servim mâncare decât în interior, nu pe terasă!”.

Mno, bun. ”În interior” nu vrem să stăm, e cald și un aer stătut. Plecând, constatăm că parcarea - odinioară plină de autocare, microbuze și autoturisme - e goală. QED. Faliment grabnic le doresc pe-această cale. 

2.  Iau un microbuz din București, a cărui oră de plecare este 14:00. Plictisitor de punctuală fiind, mă înființez în stație cu zece minute mai devreme. Cumpăr bilet de la biroul din autogară, microbuzul apare, ne urcăm. Eu si încă 3 rătăciți. Șoferul verifică biletele, după care oprește motorul, intră în birou și nu mai apare vreun sfert de oră. Mă uit la ceas: 14:20. Coborâm, ne uităm unii la alții, oamenii aprind tacticoși țigări, ca unii care știu că au de așteptat. Se face și jumătate, șoferul iese la fumat. Cutez să-l abordez, ce facem, nu plecăm?

”Nu încă, doamnă, stăm să se mai adune călători”. 

Poftim?? A trecut o jumătate de oră de când trebuia să plecăm, știți...

Se supără și el pe mine, ca domnișoara de la Tâmboiești. 

”Păi și ce vreți să fac, să plec cu 4 oameni?!”.

Chiar așa. Ce-o fi fost în capul meu?

Am plecat la 14:50, cu aproape o oră întârziere. Eram vreo 10 inși, deci se poate spune că meritase așteptarea. Șoferul vorbește la telefon (pe care-l ține în mână, evident). E neatent, se încadrează aiurea. Se aud claxoane furioase. ”Ce vrei, bă, dă-te-n *** mea!”.  

Microbuzul înaintează clănțănind din toate încheieturile. E atât de vechi și de ramolit, încât am senzația că se va dezintegra. Aer condiționat? Ce aroganță :)) Evident că nu avem parte și ne coacem timp de aproape două ore în fierătania încinsă. 

3. La Constanța. Închiriaserăm pentru câteva zile un apartament situat foarte aproape de plajă, dar la vreo 3 kilometri de centru. Cum am făcut în fiecare zi plajă la Mamaia, nu puteam circula decât cu taxiul (un loc de parcare în Mamaia e ceva de-a dreptul fantasmagoric, ni se spusese, deci nu plecam cu mașina în stațiune). 

Aproape de fiecare dată, aceeași poveste: taximetriștii nu voiau să ne ducă. ”Ce stradă ați spus? Belvedere? Nu știu unde e, nu merg". Dar GPS nu aveți? ”Nu am. Ce, e obligația mea să am?”. Da' chiar, nu e ca și cum taximetristul ar trebui să știe unde să-l ducă pe client. Avem noi pe telefon, vă putem îndruma. ”Nu, dom'le, nu mă bag eu cu GPS-ul altuia, ce știu eu, nu merg”. 

Când plecam în oraș, aceeași poveste: dădeam comandă și, auzind numele străzii, de multe ori dispecera nu găsea nicio mașină disponibilă. Am avut totuși noroc de câțiva care au fost de acord să meargă, le-am luat numerele de telefon ca să mai apelăm la ei și i-am întrebat ce e-n neregulă cu zona aia. Nouă ni se părea drăguță și decentă. De ce nu vor taximetriștii să vină acolo, are cumva râie? N-a știut nimeni să ne spună. 

Cu unul dintre cei recalcitranți ne-am și luat nițel la harță și l-am amenințat că-i facem reclamație. ”N-ai tupeu în tine”, mi-a zis. Dacă aș mai fi rămas o zi-două la mare, ar fi descoperit că am.

4. În avion spre Nürnberg. Pe scaunele paralele cu noi, de cealaltă parte a culoarului, o mamă cu o fetiță de vreo 3 ani. Cu excepția a vreo 10-15 minune, copila a urlat pe toată durata zborului. Dar urlat în adevăratul sens al cuvântului, cu țipete ascuțite care-mi străpungeau creierii. Din ce mi-am dat seama, voia pe jos, iar maică-sa se încăpățâna s-o țină în brațe. Ok, la decolare și aterizare era obligatoriu, dar chiar și atunci se puteau încerca diverse manevre de distragere a atenției. Femeia nu era pregătită cu nimic: nu avea nicio jucărie să-i ofere, nici carte de colorat, niciun filmuleț de desene animate, nimic. Tot ce făcea era s-o țină cu forța în brațe, în timp ce fetița zbiera din toți bojocii și se contorsiona să scape. Singurele momente în care am avut liniște a fost când a lăsat-o să stea în picioare, lângă scaun (așa am și dedus ce voia). 

Ok, nu am copii, deci nu știu decât în teorie cum s-ar putea proceda. Însă bunul-simț elementar îmi spune că nu pornești cu un copil de câțiva ani la drum fără să te asiguri că ai mijloace să-l distrezi și să-l ții ocupat. Nici nu mai vorbesc de disconfortul pasagerilor din jur, dar cum să chinui copilul așa?? Și taman când ea urla mai tare, maică-sa încerca să-i dea să mănânce iaurt, șuierându-i din când în când ”stai aici!”. Mda, ce să spun, deosebit. Foarte mari șanse ai să hrănești un copil care urlă că nu vrea să stea în brațe. 

Nu știu cum să închei postarea asta, așa că spun un adevăr: m-am bucurat când am aterizat în Germania.  Acasă.

Înapoi c-un soare

(Pfiuu, ce plăcut e să deschid pagina de editare, după mai bine de două săptămâni... :) ).

Bine v-am regăsit, oamenii mei! :) Nu vreau să scriu nimic înainte de a vă mulțumi pentru gândurile frumoase și bucățica de suflet pe care mi-ați lăsat-o aici în comentariile voastre. Fiecare cuvânt pe care mi l-ați dăruit m-a mângâiat și m-a bucurat mai mult decât aș putea exprima în simple vorbe. Vă mulțumesc și deschid laaarg brațele, să vă cuprind pe toți :)

Așadar, vorba nepotului meu în vârstă de 3 ani, iacătă-mă-s :) Nu știu cum aș putea rezuma astea două săptămâni, dar sărind direct la concluzie, am revenit în Germania un pic mai liniștită. Nu pe deplin, dar cum spuneam... mai liniștită. Sunt recunoscătoare pentru asta. Ultimele două săptămâni de iulie au fost atât de cenușii, că mă ia cu frisoane numai cât mă gândesc la ele. Deci mai bine să nu mă mai gândesc, zic. 

Ce-am făcut în România? Păi, din fiecare câte puțin. Am îmbrățișat tată, bunici și prieteni; am aprins o lumânare și am pus flori la mama și am mângâiat numele ei pe cruce, constatând printre altele că, deși a trecut un an și jumătate, încă asimilez cu greu realitatea că s-a dus; m-am enervat temeinic pe motiv de servicii proaste, indolență, ”merge și așa”-uri și alte românisme de nervi zgârietoare; am petrecut un pic de timp cu nepoțelul meu care, nu că e al meu, dar e un copil deosebit de inteligent, drăgălaș, intuitiv, sensibil și-n multe alte feluri care mă fac să-l îndrăgesc din tot sufletul; am petrecut niște ore care-au trecut ca niște minute cu prieteni despre care în continuare mă-ntreb ce-am făcut să-i merit; am ajuns la mare, ceea ce cu siguranță nu fusese-n plan și nu avusesem niciun fel de așteptări, dar a fost frumos; pentru prima dată în ilustra-mi existență, am înotat  până la geamandură; am făcut o burtă de greiere cu salată de vinete, damblaua mea culinară absolută (dacă mă invitați vreodată la masă, dați-mi salată de vinete și-o baghetă albă, proaspătă și caldă și obțineți de la mine tot ce vreți). Un bilanț destul de bogat, s-ar putea spune.

O să revin cu povești despre ce m-a enervat, ce mi-a plăcut, ce m-a amuzat. Între timp, vă las cu un pic de soare :)

(Ignorați inventarul viu și chiaun de somn, era 6 dimineața, răcoare și, în nemăsurata-mi inteligență, din categoria ”mâneci lungi” nu aveam decât flendureaua aia subțirică de-o vedeți). Deci nu vă uitați la mine, uitați-vă la soare :)