”Dincolo de cortină”

Postarea de astăzi este despre o carte și, în același timp, nu este. Este - sau își propune să fie - un text despre viață și despre felul în care poate ea să îngenuncheze un om, într-un calvar pentru cei mai mulți dintre noi dincolo de puterea de înțelegere. Și mai este, sper, și despre lecția pe care noi toți ar trebui să o învățăm și să n-o uităm niciodată. Aceea de-a ne bucura de viață și de-a nu mai dramatiza orice fleac.

E despre cum să continui să trăiești după ce moartea ți-a luat totul.

Povestea din cartea ”Dincolo de cortină” este una reală. Înspăimântător de reală. Cu mulți ani în urmă, în 1988, doi tineri s-au căsătorit și după un an au avut o fetiță. Părea că toate porțile fericirii s-au deschis pentru ei: erau sănătoși, aveau servicii bune, un copil pe care-l îngrijeau doar ei împărțindu-și sarcinile, se iubeau și împreună iubeau viața. 

Apoi, au aflat că el e bolnav. Nu, de fapt era mai mult decât bolnav. Era condamnat. Fetița lor avea unsprezece luni și ea era însărcinată cu al doilea copil. 

Iar lui tocmai îi prezentase boala verdictul final. 

”– Nu o să mă laşi singură! E doar o perioadă grea, o să treacă, o să ne creştem împreună copiii. Te iubesc.

Lacrimile porniseră şiroaie fierbinţi pe obraji. Îi întinse mâna pe sub plapumă. El i-o cuprinse cu disperare, ca un înecat.

– O să te iubesc mereu, chiar şi atunci când nu voi mai fi. O să mă simţi, o să-mi aşez în fiecare seară sufletul în pat lângă voi. Ţi-am înregistrat muzică, sunt 10 casete, toate încep cu aceeaşi melodie. Mă tem că nu voi fi aici când vei împlini 23 de ani, 24 de ani…, sunt darul meu”. 

În iulie, fiica lor a împlinit un an. Tatăl ei murise cu o lună în urmă, iar fratele n-a mai apucat să vină pe lume. În august, o mamă - aflată în stare de șoc și epuizată de tragedia de a-și fi îngropat soțul - a dat naștere unui băiețel mort. 

Din acel moment, tot sensul vieții Gabrielei Hornoiu a devenit Daria, fetița ei. A crescut-o frumos, echilibrat, reușind ca în ciuda inerentelor probleme de ordin material să-i ofere o copilărie fericită și să nu resimtă absența tatălui, despre care însă i-a povestit în permanență. Nu s-a mai recăsătorit, probabil că nimeni n-ar fi putut umple golul lăsat de ”Locotenent”, aflându-și toată bucuria și tot rostul în persoana Dariei. 

Treisprezece ani mai târziu, s-a întâmplat ”Domnul Cancer”. O voia pe Daria și se înfățișase sub forma unui neuroblastom atipic. Mama și fiica au luptat opt ani cu el. Operația, chimioterapia cu tot iadul pe care-l presupune, un răgaz în care părea că pericolul a trecut, recidivă. Iar chimioterapie, iar încleștare, iar un răgaz (concretizat în termenul ”regresie”), dar...

... ”Domnul Cancer avea zeci de fețe. Când era prietenos și ascultător, când țipa și năvălea asupra lor, când se ascundea, ca apoi să iasă mult mai puternic, cu alte arme, despre care ele nu știau nimic”.

Când și-a amintit pentru a treia oară de ele, Domnul Cancer n-a mai plecat până n-a luat. În martie 2011, Daria a murit. 

E greu de pus în cuvinte impactul pe care-l are această poveste de viață asupra celui care o citește. Eu am plâns de mai multe ori, mi-am spus că mă lamentez prostește de toate problemele mele, m-am gândit la Daria - oare cum o fi să știi la 20 de ani că vei muri și totuși, să mai ai puterea să râzi și marele tău vis să fie acela de-a termina facultatea? - și am citit mai întâi blogul Gabrielei Hornoiu, apoi cartea. Mi-e greu să descriu admirația pe care-o am pentru această doamnă, care a pierdut tot, dar care nu s-a pierdut și pe sine. ”Cum m-aș putea supăra pe Dumnezeu? El are tot ce iubesc eu...”. 

Nu pot să vă ascund: veți suferi citind această carte. Dar eu vă recomand s-o faceți. Credeți-mă, nu sunt în stare să o prezint atât de elocvent pe cât ar merita. Povestea Dariei, a Locotenentului și-a Gabrielei merită să fie cunoscută de cât mai multă lume, pentru că e o lecție de neprețuit. Vi se va încrâncena pielea pe voi, vi se va strânge inima, poate veți și plânge. Dar în același timp, vă va da de gândit și, poate, vă va determina să vă reconsiderați perspectiva asupra vieții. Eu n-am citit niciodată o poveste mai teribilă, n-am întâlnit nicăieri o dragoste atât de desăvârșită ca a lor, nu mi-aș fi putut imagina că un om poate continua să trăiască - frumos și demn - după asemenea uragane. ”N-am murit, ar fi fost prea simplu”. 

Anul trecut în iulie, în ajunul zilei în care Daria ar fi împlinit 27 de ani, doamna Gabriela nota pe blogul ei:

”Mai ții minte când îți povesteam despre calul alb care se hrănește cu jăratic și poate trage trei căruțe deodată? Am mințit, caii nu se hrănesc cu jar, și îmbătrânesc și ei. Nici nu mai pot sări peste prăpăstii. Uneori se prăbușesc în adâncul lor.

Mi-e dor să-ți aud vocea.

Mi-e dor să mă strigi: Mama, mama, mama, hai un pic!

Noaptea dorm ca un iepure, pândesc zgomotele, umbrele care se ridică sau coboară de pe ziduri. Mă foiesc de pe-o parte pe alta, și când ațipesc, îmi amintesc că nu ești.

De ce nu ești?

Cum poate dl. Cancer să învingă dragostea mamei?

Ți-aș spune ceva, dar mi se înnoadă lacrimile în barbă și un ghem mi se așează în gât.

În cer se sărbătoresc zilele de naștere?

Știu, nu poți răspunde, nu-i nimic, am răbdare, mereu am avut.

Cândva ți-am spus că sunt supărată pe tatăl tău că a murit și ne-a lăsat singure. Eram supărată, și acum sunt. Poate dacă ar fi rămas, mâine ți-am fi sărbătorit ziua de naștere, o căruță trasă de doi cai tineri, se clintește mai ușor, nici nu o simți. Ce ironie, voi sunteți acolo, eu am rămas aici, l-aș putea invita pe domnul Cancer la o cafea, să-l privesc în ochi.

Știu, m-am lungit cu poveștile, e deja târziu. Și la tine e noapte?

Te iubesc, Mama.”

Așa e dincolo de cortină.