Prosit 2017!

La mulți ani și bine v-am regăsit în noul an, oamenii mei :) Ar fi trebuit să scriu de ieri, știu. Dar anul ăsta m-am abătut de la regula pe care mi-o impusesem de câțiva ani, aceea de-a posta chiar pe 1 ianuarie. Nu m-am simțit în stare s-o fac și n-am putut să mi-o impun, pentru că eu scriu exclusiv din plăcere și drag. În ziua în care voi scrie pentru că ”trebuie”, blogul acesta își va fi pierdut și sensul, și rostul. 

N-am făcut nimic anume de Revelion și nici ieri. M-am uitat la Concertul de Anul Nou, ca de obicei. Mi-a plăcut foarte mult, sunt de părere că dirijorul Gustavo Dudamel a făcut o treabă excelentă - chiar dacă, din cauza emoțiilor care puseseră stăpânire pe el, s-a încurcat când a făcut tradiționala urare înainte de valsul ”Dunărea Albastră”, zicând inițial ”biener” (în loc de ”Wiener Philharmoniker”). Repertoriul a fost bine ales, Dudamel a dirijat vivace, expresiv și cu ”zvâc” și era atât de evident fericit, încât nu puteai să nu te bucuri de bucuria lui. Îmi plăcea oricum și înainte, dar mi-a devenit foarte simpatic după acest concert.

(Hei, nu vă faceți griji, riscul de-a vă ”suprasatura” ȘI cu articole despre el e minim spre inexistent. Nu de alta, dar am o singură dragoste în branșa asta și eu sunt o tipă fidelă :D). 

Vreau să vă arăt una dintre cele mai frumoase fotografii făcute la această ediție a Concertului de Anul Nou, dar și-n general - este vorba despre tavanul celebrei săli Golden Hall:

Spuneți voi, nu că-i  o imagine fabuloasă? :)

La subiect, n-am niciun gând pentru 2017. Sper doar să fie mai bun, mai blând... să-mi dea măcar câteva picături de dulce, după amarul ultimilor ani.

Ar mai putea fi adevărat, oare? Nu știu. Nu mai am energie să cred. Ca niciodată, nu mi-am pus nicio dorință la miezul nopții dintre ani, ci doar așa, un gând general. Nu mai am putere. Mi-ar plăcea să-mi fac planuri, să-mi doresc, să-mi propun, să-ncep una-alta... dar pentru toate astea s-ar cere un dram de optimism, capitol unde eu sunt la cota de avarie.

2017, te rog, fii bun....