Oameni de prin România

Postarea asta-mi umblă zănatecă prin cap de vreo lună, respectiv de când m-am întors din țară, dar cumva nu m-am ”adunat” s-o scriu până acum. Nu știu de ce, poate de unde nu e corelată cu nicio amintire plăcută sau moment agreabil (ba dimpotrivă, s-ar putea spune) și nu voiam să mă indispun. Dacă o scriu, totuși, e pentru că întâmplările respective m-au agasat suficient de mult încât să-și ”câștige” dreptul de-a fi povestite. 

După cum se deduce din titlu, e vorba despre oameni. Care-n mod evident au lipsit șapte ani de acasă. Și așa cum se întâmplă de obicei, astfel de persoane ies mult mai mult în relief și sunt considerabil mai stridente decât oamenii cu bun-simț. Deh, știți vorba aia cu ”dacă nu e și fudul...”.

S-o luăm așadar în ordine cronologică. 

La ghișeul de achitare a taxei de buletin. 

Evident, nu doar taxa asta se achita acolo, ar fi fost prea simplu - iar ce e simplu, o știm cu toții, e și plictisitor :))) Cred că erau vreo 25-30 de oameni înaintea noastră (era și taică-meu cu mine, că mai aveam apoi treburi de rezolvat în târg), deci ne-am resemnat. Rândul se mișca înceeet, raliul melcilor și mai multe nu, dar ce să faci, cu cine să te cerți?

- Ați achitat taxa suplimentară? mă interoghează o jună atât de puternic fardată, de mă miram că nu i se crapă tencuiala când glăsuiește.

Săriți. Ce taxă suplimentară?! Pentru ce, unde, cum, cât? Nu degeaba mă simt eu ca-n ”Lost in translation”.

- Taxa de un leu, mă luminează un domn în parpalac. Dacă n-o aveți plătită, nu vă face.

Înghit în sec, mă uit la tata, tata la mine... despre ce taxă suplimentară vorbesc ăștia? Duduia care mă trimisese aici nu pomenise nimic de așa ceva. 

Sămânța de scandal prinde imediat rădăcini. Tot mai mulți oameni încep să vocifereze, domnul în parpalac se distinge: ”'nemernicii, 'r-ar ai naibii cu politica lor, niște hoți, nu știu decât să ne ceară bani, eu am muncit o viață la fabrică și acuma stau a doua oară la rândul ăsta să achit un leu...”.

(Nu cred c-a înțeles nimeni ce legătură era între munca la fabrică și taxa de un leu, dar cine se-ncurca în subtilități?).

De felul lui, taică-meu nu suportă vorbăria inutilă, iar trăncăneala ascuțită și neîntreruptă a tencuitei nu făcea decât să-l sâcâie suplimentar.

- Asta e acuma, gata, zice el încercând să restabilească pacea (și liniștea!), n-are rost să ne enervăm, nu putem schimba nimic.

- Păi dumneavoastră vă convine să vorbiți, se ofuscă tencuita, într-o flotare de logică al cărei sens mă eludează (de ce - sau ce anume - i-ar fi convenit lui??)

Demersul pacifist e primit cu vădită ostilitate.

- De ce gata, domnu', de ce gata? Ce, îmi achiți dumneata pensia?

(Nici legătura dintre pensie și taxa de un leu n-am înțeles-o. Am multe neînțelegeri, observ). 

Celebra taxă s-a dovedit a fi un ”supliment” pentru buletin provizoriu, ceea ce nu era cazul meu. Cât despre tata, din fericire n-a prins remarca referitoare la pensie...

La coadă la buletin. Mai exact, la ușa încăperii înnobilate cu denumirea ”primiri dosare buletin”. Erau vreo șapte-opt persoane înainte și, previzibil, doar un ”birou” funcțional. Așteptăm, așteptăm și când ne plictisim așteptăm în continuare. În sfârșit intră cel din fața noastră, yey, încă vreo zece minute și-am scăpat. 

Moment în care - de niciunde - se ițește o tanti care se postează în dreptul ușii, aducându-ne triumfătoare la cunoștință:

- Eram deja aici!

Ei taci. Mai exact, unde erai? 

- Am stat acolo, pe un scaun, nu m-ați văzut?

Cucoană, nu știu pe ce scaun ai stat, dar eu nu te-am văzut, deci nu intri înaintea mea, piua. 

- Cuuuum să nu mă fi văzut. Nu vă uitați și dumneavoastră așa, în jur?

Errrmm... nu. Da' ce, aveai montat vreun girofar pe cap? Duamna nu se dă dusă din fața mea, ”treaba dumneavoastră, când se deschide ușa eu intru!”.

- Ba nu intrați, zice tata calm, că nu ați fost până acum la rând. 

- Ba intru, că am fost.

Eu - bleagă, as usual - eram gata să cedez, pe principiul ”ducă-se”, dar puține lucruri mă enervează mai mult decât nesimțirea, deci mi-am reprimat puseul de lehamite și-am rămas pe baricade. 

- Bine, pufnește îmbufnată cetățeana, intrați, dacă sunteți atât de...

Ați înțeles, tot eu sunt ”atât de”, care stătusem vreo trei sferturi de ceas la coadă. Nu ea, care apăruse de niciunde și emitea pretenții.

La casa de bilete din Gara de Nord.

Plecam din București în localitatea unde stau socrii mei și, după experiențele din anii anteriori, am hotărât să evit pe cât posibil microbuzele. Deh, îmbătrânesc și-ncep să țin la confort. Am cam regretat asta când am văzut cozile de zeci de persoane, la absolut fiecare ghișeu. 

Mai aveam cam jumătate de oră până pleca trenul și-n mod normal ar fi fost de ajuns. Problema era că foarte mulți foloseau casele de bilete inclusiv pe post de birou de informații. ”Trenul de Cuca Măcăii la ce oră pleacă? Și la ce oră ajunge la Adâncatele de Vale? Dar, ăăă, mai devreme nu este? Și cât costă? Oh, de ce atât de mult, că eu m-am interesat și mi s-a spus că...”. Arrrghhh!

Ratez trenul, îmi spun eu și cercetez pe telefon când îl am pe următorul. Peste-o oră. Asta-i situația, sun jupânul, îl anunț că întârzii. ”Treceți în față”, îmi propune o tânără. Mulțumesc, dar nu. Mi-e jenă să fac așa ceva.

Însă altora nu le era. ”Dați-mi voie, nu vă supărați, pierd trenul, am acum la și zece”. O dată, de două ori, nu avansam deloc (nici n-am fi putut), de trei ori, până la urmă un tip s-a enervat și-a pus-o la punct pe-o individă care se împingea hotărâtă în față. 

- Nu auziți că pierd trenul, domnule?

- Aud. Și ce-i cu asta? Mergeți cu următorul. Și noi avem trenuri de luat, iar în felul ăsta nu mai ajungem să cumpărăm bilete.

- Nu ți-e rușine, se împipotează madam, uitând de pronumele de politețe. Vai de tine și de cine ți-a dat educație...

Aoleo, numai pe-asta cu educația și ”tineretul din ziua de azi” n-o mai auzisem. Și, pentru că nesimțirea câștigă de multe ori - c-așa-i în tenis, vorba lui Caragiu - respectiva și-a luat bilet înaintea tuturor. Facepalm.

În avion spre Nürnberg.

Pe primele două rânduri de scaune din spatele nostru, vreo opt indivizi efervescenți. Erau doar trei scaune pe rând, dar asta nu era ceva de natură să-i împiedice. Timp de aproape două ore, au urlat în continuu, au râs zgomotos și au băut, din ce-am băgat de seamă, vreo 12 sticluțe de vin. Îmi plesnea capul și nu reușeam să înțeleg niciun rând din cartea pe care o citeam. Jupânul a încercat să-i contracareze punându-și căștile, însă a abandonat demersul; dăduse volumul la maxim, dar zbieretele vecinilor din spate acopereau muzica. 

Stewardesele nu le-au spus absolut nimic, deși toți pasagerii din jur erau vizibil exasperați. Doar continuau să le aducă vinul comandat. La coborârea din avion, nu m-am putut abține.

- Au deranjat tot drumul, ne doare capul și suntem amețiți, la propriu, de atâtea urlete. Chiar să nu le atrageți deloc atenția și să-i serviți cu băutură, deși era clar în ce stare sunt? Rolul dumneavoastră nu este și acela de-a avea grijă de confortul tuturor pasagerilor?

Au lăsat nasul în jos. ”Ne cerem scuze”, a bâiguit una dintre ele. Mda, măreț. De mare folos mi-erau scuzele ei, ce să mai discutăm.

Simt că m-am enervat din nou, doar rememorând toate cele de mai sus. Acum mi-e clar de ce m-am codit să scriu textul ăsta...