Da, aveți voie să plângeți și să vă plângeți

Disclaimer: nu luați textul ăsta drept mai mult, sau altceva, decât este. Nu este o jelanie, ci este încurajarea mea, pentru voi, să jeliți când, cum și cât simțiți nevoia. 

Primăvara este, pentru mine, o perioadă cam ciudată. Pe de-o parte, mă bucur că am scăpat de nesuferita iarnă, de palton și bocanci, de frig, de răzuit gheața de pe mașină la ore foarte matinale, de mâini care-mi îngheață și de-aș avca câte-un radiator în fiecare buzunar, de cerul plumburiu, de copacii goi de frunze. Pe de altă parte, intru - cam fără excepție - într-o stare aflată undeva la granița dintre melancolie și meditație. Fără ca asta să-mi influențeze everyday life-ul. Nu vorbesc decât extrem de rar despre subiect, nici nu mă (mai) întristez cu întrebări existențiale din categoria ”de ce tocmai eu, de ce mie, cum ar fi fost dacă”, însă un ceva e cu mine până spre finalul lunii mai. Apoi dispare, se-ntoarce unde i-e locul - în trecut - pentru a reapărea anul următor. 

M-am întrebat multă vreme de ce tot revin gândurile astea, iar explicația cea mai simplă și cea mai la îndemână - ”se împlinesc X ani de când” - este banală și nu mă satisface. În urma multor discuții cu psiholoaga am ajuns la concluzia că la mijloc e mai mult decât atât. Primăvara mă gândesc des la asta pentru că atunci s-a petrecut și pentru că, la vremea vremii, n-am putut jeli în liniște ceea ce mi se întâmplase.

E adevărat că multă vreme nu am perceput adevărata dimensiune a ceea ce pierdusem (și ăsta a fost un mare noroc, alături de cel de-a fi ieșit cu bine din povestea respectivă), dar un șoc tot trăisem, tot devenisem ”altfel” decât restul lumii, tot mă străduiam să înțeleg ce se petrecuse și, cu toate că nu mi-era atunci foarte clar în ce fel mă va schimba asta, de-un lucru eram sigură: nimic nu va mai fi la fel. Și asta mă întrista într-un fel ciudat, aveam o nostalgie și-un dor pe care nu le puteam înțelege... probabil tropăiau și niște hormoni scoși din matca și firea lor, cert e că eram frecvent într-o stare semidepresivă, plângeam din nimicuri, mă vizitau gânduri de sinucidere șamd. 

Dacă am simțit vreodată lipsa unei surori, atunci a fost. N-am avut cu cine vorbi și, mai presus de asta, n-am avut la cine plânge și m-am reprimat. Nu-i învinovățesc pe părinții mei pentru asta. Întreaga situație fusese și pentru ei șocantă, nici ei n-au înțeles, s-au și învinovățit și, trăgând linie, nu vedeau problema mea ca fiind atât de gravă. Pentru ei era important că scăpasem cu viață (chestiune care la un moment dat fusese oarecum discutabilă), cât despre consecințe... asta e, li se întâmplă atâtor femei, ”nu ești singura care”, pericolul trecuse, deci case closed, nu mai boci atâta și du-te de-ți fă lecțiile. 

M-am simțit neînțeleasă, singură cu jalea și deruta mea, aveam o mie de întrebări și niciun răspuns. Am scris ani de zile în jurnal, dar pe undeva tot simțeam că poate exagerez și poate-ar trebui să-mi bag mințile în cap. Mi-am înghițit tristețea și mi-am dus-o în cea mai mare parte singură, neputând vorbi cu nimeni despre asta pentru că răspunsul era mereu ”hai dragă, a trecut, ce tot atâta dramă, ești sănătoasă, problema care-a rămas e un fleac, bine că n-a fost mai rău”. N-am înțeles că aveam tot dreptul să fiu tristă, revoltată, să plâng și să mă plâng. Și raportat la subiect am rămas cu o melancolie permanentă, datorată, cred, inclusiv faptului că n-am avut dreptul să jelesc așa cum și cât simțeam pe-atunci nevoia s-o fac. 

Pentru mine, este ca un cerc care nu s-a închis și nu știu dacă se va închide vreodată. De aceea, vă încurajez să nu vă înghițiți lacrimile dacă simțiți nevoia să le vărsați și, mai presus de orice, să nu îngăduiți nimănui - dar NIMĂNUI - să vă minimalizeze suferința și să vă bagatelizeze amarul. Nimeni, oricine ar fi, n-are dreptul s-o facă și, dacă aveți o durere în suflet, nu țineți în voi. Tristețea sufocată nu e redusă la tăcere decât aparent. Va defula când vă așteptați mai puțin și își va cere mereu dreptul la deplângere. Găsiți o persoană apropiată care să vă înțeleagă, vorbiți și iar vorbiți, lăsați-vă ascultați și ținuți în brațe, plângeți până când simțiți că vă ustură orbitele ochilor și lacrimile vă spală amarul din suflet. Abia după aceea veți putea cu adevărat să vă ridicați, să mergeți mai departe, să reconstruiți.