Un gând pentru un condei care-a plecat...

Eram azi în drum spre casă și, ca de obicei, l-am sunat pe om din mașină. După frazele de introducere, ușor ezitant, zice ”știi, s-a întâmplat ceva... a murit cineva...”. Cine??? ”Simona Catrina...”. Cred că mi-au țiuit urechile și-am simțit instantaneu un gol în stomac. Cum, era mai bine, părea că a învins, de ce?! ”Voiam să-ți scriu un sms, dar am zis că ești la serviciu, să-ți vezi de-ale tale și să te concentrezi acolo...”.

N-am cunoscut-o pe Simona. Nici n-am fost ”prietene” pe Facebook. Eram - sunt - unul dintre zecile, sau poate chiar sutele ei de mii de admiratori anonimi. O citeam de foarte mulți ani, de fapt când eram în țară cumpăram revista ”Tango” numai pentru textele ei atât de spumoase, de unice, de ”ale ei”, de irepetabile. Le citeam și le re-re-re...reciteam, cred că aș putea reproduce și acum unele pasaje. Îi adoram penița, satira, umorul irezistibil, verbul plin de vână, ironia incandescentă. 

”Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu”.

Da, era genială. Sper că a fost conștientă de valoarea ei. Nu o dată, citind-o, mă opream să reiau anumite paragrafe în care cuvintele erau atât de iscusit împletite, încât mi se tăia răsuflarea. Mi-aș fi dorit să o cunosc, dar la cum mă știu, cred că mi s-ar fi împleticit limba și creierii și n-aș fi putut spune nicio frază cu sens, cap și coadă. 

Cu părere de rău și, aș spune, cu mustrări de conștiință, recunosc faptul că i-am citit doar blogul, nu și cărțile. Îmi doresc să le cumpăr, habar n-am de ce am amânat, doar îi iubesc scrisul de atâta vreme. Le voi procura cu prima ocazie, dar acum... nu mă voi mai putea bucura de ele cum aș fi făcut-o înainte. Pentru că știu că altele nu vor mai fi, că nu mai are cine să scrie așa, că ea nu mai e...

Nu știu cum să închei textul ăsta altfel decât cu link-ul blogului ei. E posibil să vă dea eroare - cred că are zeci de mii de accesări pe minut - dar insistați, va merita cu prisosință.

(Nu e cumplit de trist că blogul ei nu mai poate fi accesat, pentru că e atât de citit, tocmai în ziua morții ei...?).

http://simona.revistatango.ro/

Citiți-i textele, căutați-i cărțile. Sunt niște scrieri extraordinare și  de altele nu vom mai avea parte. Și nu pot să mă abțin, vă las cu un citat dintr-un articol pe care tocmai îl citeam.

”Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
– Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
– Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.

Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?”
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca. (...)”.

Of, of, of, ce amar surâd citind... 

Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace.