De la o vreme încoace, am remarcat că aștept cu foarte mare nerăbdare ziua de duminică. Mă gândesc la ea așa, cam începând de joi... și sâmbătă seara mă culc abia așteptând să se facă dimineață.
Asta chiar dacă nu mă duc în fiecare duminică la concerte ;)) și chiar dacă sunt singură. Nu neg, acest din urmă aspect nu-i plăcut, dar cum e vorba aia - make the best of what you have. Și I make, sau în tot cazul mă străduiesc să.
Așa cum poate că răzbate din ceea ce povestesc pe aici de ani de zile, nu-s tocmai ceea ce s-ar putea numi o persoană socială. Nici ursu' din pădure nu sunt, dar în niciun caz nu mă deranjează faptul că nu ies decât foarte rar la o cafea cu vreo amică. Când e omul acasă, mi-e foarte bine în doi. Când nu e, mi-e bine singură.
Ce fac eu în general duminică, deci? În primul rând, dorm cât vreau. Urmează un mic dejun pregătit ceva mai atent decât în alte zile - cu vreo delicatesă, cu o cafea mai bună decât în restul săptămânii (da, am ”cafea de weekend”, cumpărată la vrac dintr-un magazin de profil :D). Și apoi, program de voie - caut vreun film pe Netflix, citesc, eventual îmi fac un tratament cosmetic, mă uit la vreun concert sau documentar cu nu-mai-e-nevoie-să-spun-cine, ronțăi ceva bun (și nu tocmai indicat pentru siluetă, dar e duminică, îmi îngădui), scriu pe blog, dacă mi se face somn dorm și la prânz, în rezumat... savurez liniștea și, da, se poate spune, izolarea autoimpusă. Nu-mi place să ies duminica și, pe cât se poate, încerc să evit asta.
Scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu a rezumat excelent starea aceasta a mea, în expresia ”voluptatea izolării, deliciul lui 'nimeni nu mă poate deranja'”, folosită într-un roman. În astfel de detalii se vede geniul autorului - citești și rămâi uluit de cât de mult te regăsești într-o frază, iar senzația este că rândurile respective au fost scrise anume pentru tine. ”Voluptate” este cuvântul care descrie perfect felul în care mă simt eu în asemenea momente.
Am foarte mare nevoie de astfel de zile, după stresul unei săptămâni de muncă. Mă revigorează din punct de vedere psihic, aspect care poate pentru unele persoane ar putea părea de neînțeles. ”Ești foarte singură! Nu-ți face bine! Cum să-ți placă să fii singură?”, îmi predica mai demult o fostă prietenă. Nu, de fapt nu-mi place să fiu singură, mai exact mi-aș dori să-mi fie omul acasă, dar cum spuneam la începutul postării, încerc să mă bucur de ceea ce am. În afară de asta, mă simt foarte bine acasă la mine și, probabil, mă plac totuși suficient de mult încât să-mi fiu o companie agreabilă ;))
Duminica asta nu voi fi singură, însă :) Și abia aștept să nu fiu :)
Postări
14 comentarii:
Ei uite ca te inteleg perfect! Desi nu mai am zile de astea de singuratate, mi-e dor de o zi eu cu mine, facand exact ce ai spus. Ma vad rar cu cate vreo amica la cafea, acum si acea amica a disparut in ceata, pt ca lucreaza cu sotul meu si nu ii se pare etic crezand ca o voi intreba de munca sau ceva. anyway.
Compania mea preferata e a sotului, mi-e dor de o zi de noi doi cand umblam haihui fara tinta, dupa o cafea buna sau un film simpatic.
Ma bucur si de haosul asta in 3, de facut briose cu micuta mea, sau cand ies ei amandoi in oras si cica ma lasa sa ma relaxez. Well, ma apuc de facut curat sau dereticat desi nu e cazul. Am cam uitat voluptatea asta de care vorbesti, dar sigur o voi gasi eu macar pt cateva ore candva.
Cris
Mie nu mi se pare deloc ciudat, din contra, (aproape) oricine cred ca ar avea nevoie de o astfel de zi de relaxare.
Sa nu uitam de "me time" petrecut la shopping, ori prin magazine, ori online :)
Scuze, dar nu pot sa nu zic ceva legat de atitudinea... prietenei. Si ce daca lucreaza cu sotul? Voi erati prietene dinainte de asta? Daca e casatorita, puteti sa va intalniti toti 4 ...
Nici eu n-am nici o problema sa fiu singura. Bineinteles ca as prefera compania altora, da cum inaintez in varsta sunt tot mai pretentioasa :-D Decat sa imi petrec timpul cu cineva care ma calca pe nervi, mai bine singura. Plus ca (si asta tot de cand sunt 30+) parca ma obosesc adunarile mari, petrecerile cu multa lume, cum vrei sa le zici. Imi trebuie timp sa ma refac dupa o zi de nastere, gratareala, intalniri de sarbatori.
Poti sa zici :))) eram prietene, am fost colege de munca, doar ca ea e singura, si de alta mentalitate, nationalitate etc. prefer asa, decat falsa prietenie. plus ca e si mai tinerica, ceva imaturitate pe acolo etc. i am ok, m-a deranjat, dar am trecut peste.
Cris
Rodica Ojog Brasoveanu stia sa creeze o atmosfera domestica. De fiecare data, cind ploua toamna si e super mohorit afara, cind e intuneric la ora 14, imi amintesc de Melania, cu cita placere pregatea cite o prajitura asistata de inegalabilul Mirciulica...
Jual
Și eu ca tine, Cris, cu jupânul mă simt cel mai bine :) Dar, sunt frumoase și momentele astea tip ”eu cu mine” și-ți doresc să nu fie departe perioada când vei avea parte de ele din când în când :)
Cât despre amică... vorba ta, imaturitate. Și răsfăț, aș adăuga eu. N-ai pierdut nimic...
Uite că la shopping singură nu merge, mă cam plictisesc :D În tot cazul, nu la shopping de haine, mă duc la țintă, în general n-am răbdare să probez prea mult.
Dar farduri și maglavaisuri, daaaa. Pentru ele am răbdare, culmea :))
Delia, join my club!! Și eu evit adunările astea cât pot. Șuntez de exemplu cu mare plăcere party-urile de la firmă, numai cât mă gândesc la asta și m-apucă oboseala... :)))
Oh, da, Jual...! Budinca de orez cu rom și stafide a Melaniei, rom din care-i punea și lui Mirciulică în lapte :))
Îmi place mult Melania, dar sunt fan etern al Minervei Tutovan, cu matematicile ei, cățelul Spiridon, papagalul Keops care știa teorema lui Pitagora... și, bineînțeles, ”bietul Dobrescu” :)))
Of, i-am învățat romanele doamnei Ojog Brașoveanu pe de rost. Prea devreme s-a dus, câte cărți ne-ar mai fi lăsat dacă ar mai fi trăit...
Greta, stii, am impresia ca ROB a scris bine in comunism, ultimele ei romane, cind teoretic putea scrie ce voia nu mai aveau verva si sclipirea primelor. Daca in "Al cincilea as", de exemplu, deznodamintul era fantastic, ultimele carti, cu nume grotesti, de altfel ("Telefonul din bikini", "Necunoscuta din congelator") sint ingrozitor de trase de par, cu personaje aberante.
Jual
Mie ”Necunoscuta...” mi-a plăcut, deși multe aspecte ies binișor din sfera plauzibilului. Din câte știu, ăsta a fost ultimul ei roman. ”Telefonul din bikini” însă, nu.... de fapt, pot spune că e una dintre foarte puținele ei cărți la care nu simt nevoia să revin să o recitesc. La fel și ”Cutia cu nasturi”, tot slabă mi s-a părut.
Pe de altă parte, ai dreptate când spui că în perioada comunistă a scris cele mai bune cărți ale ei, în ciuda cenzurii. Îmi aduc aminte că a povestit cândva că un roman nu trecuse de cenzură și nu fusese acceptat (mi se pare că e vorba de ”Să nu ne uităm la ceas”), așa că mai avea doar o lună să scrie altă carte, că avea termen de predare. S-a încuiat în casă, n-a răspuns la niciun telefon, n-a primit nicio vizită și într-o lună a predat editurii ”Violeta din safe”. Incredibil, nu? :)
Si eu ador clipele astea, de singuratate, cu o carte buna, cu o rontzaiala, o cada si o masca pe fata. Sunt momentele cand ma simt bine cu mine si simt ca ma iubesc asa cum simt ca merit.
Bon, tu esti si cu Rodica :D
”simt ca ma iubesc asa cum simt ca merit” - mi-a mers direct la suflet fraza asta, am recitit-o de câteva ori, ar trebui să-mi devină principiu absolut de viață dacă ar fi posibil, dacă aș ști cum...
Trimiteți un comentariu