Oscar 2019: trei eșecuri majore pe covorul roșu sau bani să fie, că bun-gust ioc

Nici nu mai știu de când n-am mai căutat să mă uit la un film recent nominalizat la Oscar sau premiat. N-am un motiv anume pentru asta, altul decât că nu mai cred în obiectivitatea Academiei Americane de Film, după cum nu mai cred nici că premiile sunt atribuite pe criterii meritocratice, totul fiind numai un joc de culise - ori, dacă vreți, un fel de Eurovision la scară ce-i drept mai mică, dar cu mize la fel de mari pentru cei implicați.

'ai de capu meu', ce exprimare pretențioasă și sforăitoare. De fapt, eu voiam să vorbesc despre rochii, doar femeie mă numesc. Și nu știu, poate doar mi se pare, dar anul ăsta am văzut o mulțime de hidoșenii defilând pe covorul roșu la Dolby Theatre.

(Hidoșenii de rochii, voiam să spun... că-mi mai ies vorbe). 

Și zic să-ncepem chiar cu laureata principală, Olivia Colman (acum am auzit prima dată despre doamna, vă rog să pardonați ignoranța-mi). 

Rochia n-are nicio formă (arată ca un sac de mătase), părul pare să nu mai fi fost spălat dinainte de Anul Nou, iar vălătucul ăla de voal e din alt film. 

Mă scuzați, vălătucul se încheie la spate într-o fundă supradimensionată, ce interesant, stați să termin de căscat. Și mânecile alea din voal parcă șifonat... pe cuvântul meu de nu lasă impresia că și-a scos rochia din fundul dulapului, unde-o uitase de zece ani și patru luni. 

Una dintre ”dezamăgiri”, dacă-i pot spune așa, este Charlize Theron. Femeia asta e de-o frumusețe fabuloasă, etalând de cele mai multe ori toalete superbe și fiind astfel însăși definiția clasei, a distincției și a eleganței. 

Eh, dar de data asta a dat-o în bară, din punctul meu de vedere. 

Modelul și materialul rochiei nu i se potrivesc. Umerii bufanți nu fac decât să-i dea un aspect masiv, ea fiind oricum ceva mai lată în partea superioară a corpului. 

Însă cel mai tare o dezavantajează coafura. 

La tenul ei alb, nuanța închisă a părului o îmbătrânește și-i înăsprește cumplit trăsăturile. Pieptănătura.. e cel mult de mers la supermarket, în niciun caz la cel mai mare eveniment cinematografic al anului. 

Pare așa, o bitch extrem de antipatică. 

Ah, și accesoriile - toate, începând cu cerceii și terminând cu brățările - se potrivesc precum proverbiala nucă-n perete. 

Marea perdantă a serii, nominalizată pentru a șaptea oară fără noroc (un fel de ”logodnică de-a pururi, soție niciodată”), Glenn Close a cărat pe ea 19 kilograme de rochie, pe care sclipesc 4 milioane de paiete. No joke.

Paradoxal, n-ar fi putut fi mai ștearsă nici dacă s-ar fi îmbrăcat într-o husă de pilotă. 

E... fantomatică. Nu reușesc să-mi dau seama ce-o fi fost în capul ei. Poate-o fi vrut să dea un brânci norocului, pe principiul ”aur la aur trage”? 

Dacă da, ar fi trebuit să o studieze mai atent pe Meryl Streep. Și ea are pielea foarte albă, și ea e blondă, și ea a purtat auriu la Oscar în 2012 - dar aș spune că nu se compară. 

Mda, și pe lângă asta Meryl a plecat în seara aceea și cu Oscarul acasă, dar de vreme ce n-am văzut nici filmul lui Glenn Close, nici pe cel al Oliviei Colman, nu mă hazardez în speculații pe subiect.

Una peste alta alta, o gălăgie de bani pentru un aspect în cel mai fericit caz nereușit. Well done, ladies. Not. 

Salată de weekend (XXVII)

Vine primăvara, facem salată. Că din octombrie n-am mai făcut, să-mi fie rușine la ficsonomia obrazului, vorba unui personaj al lui Caragiale.

1) Care tocmai m-a pocnit o revelație. 

Fraților, eu n-am răbdare să stau la telefon. Adică să ne înțelegem, pot tolocăni două ore cu real succes (pe verificate). Dar nu am răbdare să stau, adică să șed binișor pe scaun. Nici măcar cinci secunde. 

Dacă sună telefonul și stau jos, mă ridic imediat - ai zice că sunt tovarășu' director Guzgan din sceneta ”Ofelia Piloiu”, deși el o făcea din slugărnicie. Și nu doar că mă ridic, pornesc și la plimbare, în sus și-n jos.

În cazul în care sunt la serviciu și am nevoie de ceva informații din sistem, mă uit pe monitor tot din picioare (deși clar mi-ar fi mai ușor stând jos, dar mi-e peste putință). Și după aia pornesc din nou la plimbare.

Pasămite reflectam mai devreme că, așa stând lucrurile, o conversație telefonică de două ceasuri e fitness în toată regula. Păi să tot fie câțiva kilometri parcurși. Să-i spunem, așadar, fitness telefonic.

2) După cum probabil știți, alaltăieri a murit Karl Lagerfeld, care nu mai are nevoie de nicio prezentare. A fost unic în toate sensurile posibile și a scris o pagină importantă din istoria modei. Printre numeroasele mărci de lux pe care le comercializează clientul pentru care lucrez se regăsesc și articole semnate de Lagerfeld - poșete, rucsacuri, ceasuri, borsete și portofele. Până marți nu se remarcaseră vânzări aparte ale mărcii, deși produsele au prețuri mai accesibile decât te-ai fi așteptat de la un creator atât de excentric. La scurt timp după anunțul decesului, comenzile au sărit în aer. Câteva sute de articole Lagerfeld au fost comandate în numai două-trei ore, de mi-era și teamă să actualizez datele. 

Iar eu nu înțeleg isteria asta. De ce să te grăbești să comanzi, vrei musai să ții minte că ai comandat în ziua morții lui? Ai poate impresia că accesoriile cu pricina vor dispărea de pe piață o dată cu dispariția lui, sau că erau lucrate de mâna lui Lagerfeld însuși? Comportamentul de turmă nu încetează să mă uluiască.

3) Intermezzo cu Sfârfâlică, fostul adjunct al lui Musiu Șarl (și fostul meu superior).

- Hai, nu mă mai duce cu vorba, ai promis că rezolvăm aia și aia.

Oftat adânc (al lui).

- Așa e, am promis. Dar, Greta, crede-mă că sângerez sufletește la gândul că...

- ... prevăd că ai să sângerezi și altfel, nu doar sufletește. Și nu uita că-s mai în vârstă decât tine, tre' să respecți etatea.

- Ha? Cum adică ești mai în vârstă? Cu un an-doi, poate, dar asta nu se pune. 

- Mă flatezi, tinere. Anul viitor schimb prefixul. 

S-a uitat la mine picat din lună, cu o mirare atât de autentică, încât m-am simțit ciugulită-n amorul propriu și-am uitat că venisem în biroul lui hotărâtă să-l castrez.

Până la urmă, problema s-a soluționat perfect și fără victime.

E cu 7 ani mai tânăr decât mine.  Auzi la el, sângerează sufletește 🙄

Și da, la anu' împlinesc 40 de ani. Oh shit, oh shit 🙈

PS: dacă nu știți sceneta cu Ofelia Piloiu, al cărei link l-am lăsat mai sus, vă conjur să n-o ratați. Mihăilescu-Brăila e inegalabil.

Gânduri, amintiri, speranță, așteptare și drag

În urmă cu șase ani, 19 februarie a devenit una dintre zilele de care-mi voi aminti pentru tot restul vieții. Una dintre acele zile care te redefinesc și care-ți oferă noi sensuri, noi perspective. Am mai povestit despre asta (aici, de exemplu), nu o să reiau... Menționez doar că tocmai ascult din nou lucrarea interpretată în acea seară de neuitat - Simfonia a II-a de Mahler - și mă gândesc la faptul că peste mai puțin de două săptămâni îl voi revedea pe Zubin, la pupitrul orchestrei Filarmonicii din Berlin. 

Sper că-l voi revedea, adică. 

Intru în fiecare zi pe site și cercetez cu înfrigurare calendarul stagiunii, numai pentru a răsufla ușurată: a mai trecut o zi și n-a anulat, sunt cu un pas mai aproape de o nouă experiență memorabilă. 

Experiență pe care, de data asta, cred că o voi percepe oarecum diferit. Da, voi fi fericită să-l revăd după doi ani de la ultimul concert la care-am fost și cine știe, în pragul lacrimilor, poate... dar în același timp voi și încerca să accept, dacă se va putea, faptul că... nu se știe dacă voi mai avea ocazia de a-l audia în spațiu și timp real.

Aceasta întrucât motivul pentru care a anulat o întreagă stagiune a fost unul cât se poate de serios. Într-un interviu acordat site-ului welt.de, a făcut publică adevărata cauză a îndelungatei sale absențe. Simt că-mi tremură mâna scriind și mi se pune un nod în gât, așa cum am simțit și când am citit prima dată despre asta.

Zubin are cancer. 

A trecut printr-o operație, prin chimioterapie. Starea lui este deocamdată bună - ”medicii sunt uluiți”, spune el - dar în boala asta.... ei bine, n-am să dau glas gândurilor care-mi trec prin cap. Nu pot, nu vreau, refuz.

Sper că a învins. 

Dar asta n-o poate ști nimeni. 

Sunt extrem de recunoscătoare pentru ceea ce-am primit de la el de-a lungul anilor. Omul acesta mi-a dăruit deja atât de mult, cât nu pot exprima în cuvinte. Și nădăjduiesc să-l mai revăd în concerte, dar cel mai mult și cel mai mult, sper să fie bine, la pupitru sau departe de el. Să nu se chinuie, să nu-i fie rău, să nu-l doară. Să se mai poată bucura de-un meci de cricket - sport al cărui fan declarat este -, de o mâncare ”dreasă” din belșug cu nelipsitul său chili, să mai poată dirija Adagio-ul din Simfonia a VIII-a de Bruckner (”Punctul culminant al Adagio-ului este unul dintre cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii”, spunea el cândva), să dirijeze și ”Parsifal”, singura operă de Wagner care-i lipsește din repertoriu. În perioada cât a lipsit de pe scenă a studiat, printre altele, partitura. ”Nu e nimic plănuit în acest sens, dar îmi doresc s-o dirijez”.

Nu prea-mi mai găsesc vorbele. Mă gândesc des la el, rememorez concertele la care-am fost, îi ascult muzica și sper că măcar o parte din gândurile mele pline de recunoștință și de drag ajung la el. 

Mă uit la ceas, e aproape ora 22. Acum șase ani la ora asta, concertul se încheiase și eu mă aflam în culisele Filarmonicii din München. Vocea îmi tremura și ochii îmi erau aburiți de emoție. Vorbeam cu Zubin 🙂 

Aștept seara de 2 martie. 

Mai precis, te aștept, Maestro 🙂

De prin România: despre cărți și bucate

N-am plecat cu prea mare entuziasm în vacanța de două săptămâni, dar m-am întors destul de ”deconectată”, cum se spune și cu niște impresii plăcute. 

(Bine, e adevărat că n-am reușit să-mi uit userul și parola de logare în sistemul de la serviciu, dar asta nu mi-a ieșit nici măcar în inegalabilul New York, deci să nu avem pretenții absurde). 

M-am simțit acasă încă de la aeroportul din Otopeni. 

Vorbă să fie. 

Mă așez la rând pentru controlul actelor, eram destul de mulți. De niciunde, o cucoană se ițește în fața mea.

”Rândul e în spate”, o informez.

Se uită la mine cu o mutră gen ”cum îndrăznești să mi te adresezi?”.

”Cu mine vorbiți?”

 Nu, cu Regina Angliei, a zis să-i dau bip când aterizez.

”Da, am spus că rândul e-n spate”. 

”Lasă-mă, doamnă”, plescăie 'mneaei renunțând la pronumele de politețe oricum inutil, ”eu am fost aici de la început, doar un pic mai încolo. Dacă nu m-ai văzut, nu m-ai văzut. Care-i  problema?”.

Problema, aș fi vrut să-i spun, era că nu fusese acolo ”de la început” și era o mincinoasă nesimțită, dar am decis că n-avea sens să-i elucidez.

”Cetățean german?” m-a iscodit ofițerul de la frontieră, cercetând bănuitor cartea de identitate. 

”Da”. 

”Și cu ce ocazie prin România?”.

Ăăăă... stai, ce?? 

”În concediu”.

Se mai uită o dată la mine, o dată la poză. 

”Mda. Poftiți”.

Am poftit, contrariată. Ce l-o fi apucat? Tot e bine că nu mi-a zis ”bine-ai venit în țara noastră”, pe modelul primăriței știm-noi-care. 

Din fericire, cam astea au fost ciudățeniile din patrie. N-am avut cine știe ce aventuri - norocul meu, s-ar putea spune - și m-am odihnit destul de bine. 

De fapt, dacă stau să mă gândesc, ajung la concluzia că principalele experiențe au fost de ordin gastronomic și intelectual. 

Să-ncep cu ”foalele”, vorba nemuritorului pedagog de școală nouă  al lui Caragiale. Hotărât lucru, în România se mănâncă al naibii de bine și de variat. Și nu m-am înfrânat, doar eram în concediu. 

- Crispy Strips la KFC (asta-n mare parte datorită sosului de usturoi. KFC este și aici, dar nemții n-au sos de usturoi, care sunt ei niște fini și delicați. Iar crispy strips cu sos dulce-acrișor e curată blasfemie). 

- Frigărui de pui la Springtime (asta mai degrabă dintr-o nostalgie de tinerețe; pe la 23-24 de ani îmi plăceau foarte mult. N-au fost rele, dar nici n-am mai regăsit același gust). 

- Niște delicioși covrigi calzi cu susan.

- O criminală shaorma la ”Efendi” în București, pe Lipscani. Musai s-o încercați, dacă aveți drum prin zonă. 

- Și cu o zi înainte de plecare, supremul dezmăț la French Revolution.

În apărarea mea, precizez că nu le-am exterminat eu pe toate, ci le-am împărțit cu prietena mea și am mâncat amândouă câte o jumătate din fiecare. 

The winner e cel din dreapta jos - mascarpone & zmeură - dar nici celelalte nu-s de colea. Pun 2 kile pe mine numai când mă gândesc la ele. 

Trecând acum în sfere ceva mai profunde, trebuie să vă spun că, după fiecare vizită în România, mă-ntorc acasă cu o mare poftă de citit. ”Vinovate” sunt două foarte dragi prietene, cititoare pasionate și posesoare ale unor biblioteci absolut splendide, care mă fac să-mi sticlească ochii de fiecare dată. Discutăm mereu despre cărți, cine ce a mai citit (cu rușine o spun, ele citesc incomparabil mai mult decât mine) și simt că mi se redeschide apetitul pentru lectură.  

Am un imens regret din cauză că nu-mi mai regăsesc disponibilitatea emoțională pentru lumea cărților. Rar de tot se întâmplă și tare-mi pare rău din cauza asta. Eu, care citeam atât de mult cândva. 

Dar într-o librărie mare și frumoasă tot am ajuns: la Cărturești Carusel. Doamne, dacă există Raiul, cam ca acolo cred că arată. Sau așa ar trebui să arate ca să fie pentru mine Rai, în tot cazul. 

Pentru cine nu cunoaște locația, aici sunt câteva imagini: https://cherylhoward.com/carturesti-carusel/.  Dar realitatea e și mai fermecătoare, vă asigur. 

N-am avut prea mult timp la dispoziție, dar am savurat ”surfing-ul” printre sutele de cărți și mi-am ales una de Robert Galbraith (pseudonimul lui J.K. Rowling). Cu Harry Potter nu cred că am șanse (mi se pare că mi-a trecut vremea), dar doamna comite și literatură polițistă, care, după cum știți, mă foarte interesează. 

Un aspect deosebit de îmbucurător pe care l-am remarcat a fost considerabila ofertă de carte din centrul Bucureștiului. Pe lângă librăria amintită am observat și o serie de anticariate - care, în absența clientelei constante, nu ar putea supraviețui, așadar cărțile se cumpără. Și tare bine-mi pare. Cred că data viitoare îmi rezerv trei zile pentru București, din care una va fi exclusiv pentru hălăduit prin anticariate și librării. Bine, și loc în valiză trebuie să rezerv, chestiune care la mine-n general se dovedește cam spinoasă 🙄

Una peste alta, m-am întors din România cu un sentiment de bine. Pfiu, ce-aș mânca un ecler cu mascarpone...

Patru ani fără tine

Nu știu cum am învățat să trăiesc fără tine, dar știu când am început s-o fac. 

Exact acum 4 ani, când ai plecat și m-ai lăsat cu mii de lucruri nespuse, mii de îmbrățișări nedate, mii de regrete pentru tot ce n-am apucat să facem împreună. Și m-ai mai lăsat cu un ocean de tristețe și de dor. 

Știu că ești aici. Te simt mereu lângă mine. Și n-am cuvinte să-mi exprim recunoștința pentru asta, pentru că mi-ai rămas. 

Mamele nu pleacă niciodată de tot. 

Mamele sunt pentru totdeauna. 

Dar mi-e dor de tine. 

Amintirile, pe care-n cea mai mare parte a timpului reușesc să le țin ascunse într-un colț de suflet, revin în zile ca asta buluc. 

Se trezește. E dimineață cenușie. Ce repede a trecut noaptea... și ce zi urmează...

Oare e înnorat pentru că-i pare rău că a plecat, cum se spune în popor?

Nu te gândi. Nu te gândi.

Pe masa de scris are o hârtie și un pix. Știe pentru ce sunt. 

Bea cafeaua, se așază la masă.

Sufletul s-a chircit în ea, mâinile-i tremură.

Începe să scrie. Își spune să nu uite să folosească timpul trecut. 

A scrie necrologul propriei mame e ceva care nu se poate descrie în cuvinte. Se descrie eventual doar în firele albe pe care aproape că le aude cum îi cresc.  

În săptămâna în care am fost la Piatra Neamț, am mers de trei ori la cimitir și de fiecare dată m-am desprins cu greu. Ninsese mult. Mormântul era acoperit de-un strat gros de zăpadă pufoasă. 

”Veșnică Pomenire....” cântă preotul.

Îl aude și încearcă să nu se gândească pentru cine cântă. Stă dreaptă pe marginea mormântului. Ține coliva. ”Așa se face”, îi spusese cineva. O cunoștință stă lângă ea, dar îi conștientizează doar ca prin vis prezența. 

Nu, asta nu se întâmplă cu adevărat. 

Sau se întâmplă?

Groparii fixează capacul. Se întărește așteptând să audă cuiele, sinistre în finalitatea lor. Nu le aude. 

De ce nu le aude? 

”Nu se mai bate-n cuie, acum se face cu șuruburi”. 

E recunoscătoare. Ciudat sentiment recunoștința, atunci când stai pe marginea unui mormânt în care-ai îngropat și o parte din tine. 

Am aprins lumânări, am privit îndelung pozele - a ei și-a bunicii, care-a urmat-o după aproape doi ani - și le-am vorbit. La plecare am lăsat două ”amprente” ale palmei în zăpada de pe mormânt, pe care mi-am pus mâna. 

Așa, ca și cum le-aș fi mângâiat pe fiecare în parte. 

”- Vrei să mă îmbeți? îl întreabă pe tatăl ei, care-i umplea paharul de vin. 

- Nu, vreau să dormi!

Adevărul e că-n seara zilei în care avusese loc înmormântarea numai vinul ar mai fi putut s-o adoarmă. 

A amânat cât a putut momentul culcării. Nu voia să rămână singură, pentru că nu s-ar mai fi putut feri de gânduri, de amintirea a ceea ce fusese peste zi, de conștientizarea faptului că gustase din colivă. Coliva mamei ei.

Stinge lumina. Și dintr-odată simte că nu mai are unde fugi și toate dau năvală peste ea. 

Se prăbușește pe pat, în cea mai disperată jale pe care-a cunoscut-o vreodată. ”Mămica mea, mămica mea...”. 

Sper și mă rog să-ți fie bine acolo, în Primăvara ta eternă. 

Te aștept în fiecare noapte, în vis. 

Mi-e dor de tine. 

”Testamentul lui Abraham”

După ce anul trecut am citit ”Biblia pierdută” - care, mărturisesc, nu prea m-a impresionat, drept dovadă că nu mai rețin decât vag despre ce-a fost vorba, deși altminteri memoria mi-e foarte bună - am citit, pe durata vacanței din România, ”Testamentul lui Abraham”. O carte de altfel deosebit de aclamată și apreciată deopotrivă de critici și de majoritatea celor care au parcurs-o. 

Și trebuie să spun că, deși este clar mai bună decât prima, nu prea mi-a plăcut nici asta. Având în vedere multitudinea de recenzii entuziaste, probabil că e un act de inconștiență din parte-mi să ”fluier în biserică”, dar îmi asum riscul de-a fi pusă la un stâlp al infamiei literare.

Și pentru că nu mi-am propus o recenzie clasică, hai să vedem ce și de ce nu mi-a plăcut.

1) În pofida titlului, cărții îi lipsește nucleul în jurul căruia să graviteze personajele și care să reprezinte în același timp un fel de ”fir al Ariadnei”, conducându-l pe cititor către deznodământ. Dimpotrivă, aici sunt înghesuite prea multe subiecte - un secret teribil al lui Abraham Lincoln, care l-a transformat într-un susținător fervent al aboliționismului, deși înainte fusese în cel mai bun caz indiferent față de problema respectivă; o bibliotecă misterioasă, de-o valoare inestimabilă și, teoretic, demult dispărută; un atentat la viața președintelui Statelor Unite; mai multe organizații secrete, fiecare cu ritualurile și tainele sale întunecate; preoți corupți și / sau pedofili; un oraș mitic, despre care nu se știe dacă există cu adevărat; o călătorie în timp; trei Minotauri; agenți secreți cu multiple identități livrești. Nu vi se par cam multe planuri, pentru doar o carte? Și nu le-am menționat pe toate. Or, în aceste condiții, riscul să ”pierzi” cititorul e destul de mare. 

2) La compotul asortat (și nu prea) de mai sus adăugăm sute de referințe culturale care se întrepătrund într-o revărsare de erudiție de necontestat, dar care la un moment dat tinde să devină obositoare. Lincoln, Biblioteca din Alexandria, șarpele cu pene, diavolul, Gargantua și Pantagruel, Papa Benedict, Jorge Luis Borges, Minotaurul, Donald Trump, zeci de referințe la cărți scrise de autori consacrați din Antichitate, un pitic și un uriaș (care personal mi s-au părut inspirați de două personaje din ”Twin Peaks”, mai ales că și aceștia sunt plasați în alt spațiu temporal), un ospăț roman prezentat cum altfel decât ultra detaliat... Obositor și derutant, cum ziceam. E cea mai densă carte pe care-am citit-o vreodată - și spun asta nu tocmai în sens apreciativ. 

Am reușit să țin firul, însă cu greu și nu o dată am avut senzația că navighez în gol, că intriga nu duce nicăieri, că pierd din vedere miza. În umila-mi opinie, de-aici puteau ieși două cărți excelente, în schimb a ieșit una mult prea stufoasă.

3) Personajele sunt insuficient conturate, nu au personalitate - nici măcar profesorul Charles Baker, care mi-a amintit în multe privințe de Robert Langdon al lui Dan Brown. Dar, spre deosebire de personajul central al lui Igor Bergler, Dan Brown l-a individualizat foarte bine pe Langdon - numai dacă-mi amintesc de ceasul cu Mickey Mouse, care revine ca laitmotiv în fiecare carte și are tâlcul său. Despre Charles Baker nu știm decât că este erudit (deloc surprinzător, la urma-urmei e profesor la Princeton) și are un motan pe nume Zorro. Însă nu are niciun tic, niciun chelcășoz specific, nimic.

4) Referințele culturale sunt prea multe, prea detaliate și prea ”înghesuite” pentru o singură carte. N-am scăpat de senzația unui enervant ”uitați-vă la mine, ce cult în cap (sic) sunt!”, care parcă răzbătea în repetate rânduri. În acest punct trebuie să revin iarăși la Dan Brown, despre care scriam cu ani în urmă că-n fiecare roman își ”culturalizează” cititorii pe câte un subiect. Rămâi ”cu ceva” după fiecare lectură, tocmai datorită felului în care alege să-și structureze informația și nu revarsă în capul tău o căldare de informații amestecate și ultra-amănunțite. Mi-a plăcut dialogul profesorului cu Umberto Eco, despre care am rămas cu părerea de rău că a fost prea scurt. 

5) Marele, teribilul - vorbă să fie - secret al lui Lincoln devine, de la un punct, lesne de intuit. Mi-aș fi dorit un ”twist”, o ”poantă de final” cum spunea Rodica Ojog-Brașoveanu, care să mă recompenseze pentru răbdarea de-a fi parcurs hățișul cultural în care autorul a optat să mă scufunde. N-a fost cazul.

Așa stând lucrurile, am ales ca de la librăria Cărturești să nu cumpăr ”6 povești cu draci”, de același autor. Recenziile sunt entuziaste, dar mi-am pierdut încrederea. Nu pentru că n-ar fi un scriitor bun, cu siguranță este - dar pe mine nu mă prinde, nu mă ”ține acolo”, nu mă acaparează. Cel mai probabil, mă voi opri aici cu lectura cărților sale.