Mai cu of și mai cu uf, spre ACASĂ

Doamne, dacă mai scăpăm și din mutarea asta cu mințile întregi, suntem eroii neîncoronați ai Universului. Parcă niciodată n-a fost așa de greu - și-am trecut prin ceva mutări la viața noastră (ca studenți, după facultate și apoi împreună). Avem suficiente repere și termene de comparație și de fiecare dată ne-a epuizat demersul ăsta - dar cum ziceam, atât de greu ca acum nu cred să mai fi fost.

Suntem epuizați fizic și emoțional, circulăm printre saci și cutii ca la cursele cu jaloane, căutăm abulici un anume cablu sau crema nutritivă de păr (cred că se-nțelege de la sine cine caută ce. Nu, niciuna din căutări n-a avut succes încă), sorbim o gură de apă sau de Cola, ne trosnim din șale în timp ce zicem printre dinți ”de s-ar termina odată...” și nervii ne sunt atât de întinși încât explodăm fie și numai dacă foșnește una dintre cele aproximativ patrusutecincizecidemiidouăsuteșaizecișitrei de pungi care zac momentan pe hol (fiindcă nu toată mobila e montată, drept pentru care nu avem unde pune o bună parte din lucruri).

Da, știu că despre mutare se spune că e printre cele mai puternice surse de stres la care suntem expuși de-a lungul vieții, dar până acum mi s-a părut mereu că gestionez bine problema, când a fost cazul. Nu și de data asta. Sunt atât de încordată, încât îmi simt nervii cum se întiiiind și plesnesc, cu un zgomot asurzitor. La fel de asurzitor ca sunetul zdrobitorului de usturoi scăpat în chiuvetă.

În naivitatea mea (de care, iată, nu mă mai vindec, deși în mai puțin de 5 luni voi celebra fabulous 40s) credeam că vom savura mutarea asta, pe care o sper - Doamne, din tot sufletul o sper - a fi ultima din viața noastră. Credeam că ne vom bucura să ne așezăm cărțile în bibliotecă , CD-urile și DVD-urile în suporturile lor, hainele în șifonier.

(Mbine, admit că asta cu șifonierul e o utopie în care n-am crezut cu adevărat nicio secundă).

Ce bucurie? No such thing. Ne uităm la pungi, saci și cutii și ne apucă amețeala, aproape la propriu. Suntem irascibili, agasați, ne irită orice, ne rățoim, spunem chestii pe care nu le gândim și de care ulterior ne pare rău.

Cum ziceam. Eroi suntem dacă ieșim din asta cu mințile la purtător. Prin comparație, Captain Planet joacă la pitici.

Dar când vom termina, vom fi cu adevărat ACASĂ 🙂

PS: la Paris a fost cumplit de obositor, dar inedit și foarte frumos. A doua oară, după experiența din iulie, când plec la Paris cu nervi și mă întorc zâmbind și încântată de cele trăite acolo. Am să vă povestesc detaliat, preț de vreo două articole suculente și despre care am convingerea că vă vor plăcea, dar stați să-mi găsesc cablul de la monitor.... 🙄