Azi ar fi urmat să vă povestesc despre prima zi ”în lumea de afară” după între timp exact două luni de izolare, dar nu e cazul. Șefu' a decis vineri că ”ai fi un pericol pentru colegii tăi”, având în vedere că aș călători cu metroul. Teoretic aș putea merge cu mașina, dar: a) jupânul are nevoie de ea peste zi, de cele mai multe ori neprevăzut și b) nu văd de ce să tai în fiecare zi marele oraș în două, petrecând cea mai mare parte a timpului pendulând între semafoare, consumând benzină și suprasolicitând frâna și ambreiajul, ca să nimic. Metrourile sunt aproape goale fiindcă lumea continuă să lucreze remote, dar bine, dacă-s periculoasă, stau acasă și basta. Nu dădeam oricum în brânci de entuziasm la ideea de-a reveni la birou.
Pe de altă parte, astăzi cred că a fost prima dată când nu prea m-am simțit bine, fizic vorbind. Nimic special, doar o stare de disconfort. E o apăsare, un ceva care nu e... cum ar trebui să fie. Dar nu mă plâng, departe de mine asta. Am mai spus-o, în comparație cu foarte mulți alții noi suntem norocoși. Am stat un pic să-mi imaginez cum ar fi să mă duc prin Hamburg și mi-am dat seama că foarte probabil ar fi... ciudat.
Încă nu îndrăznesc să mă aventurez. Mi se pare prea devreme și am sentimentul că mi-aș forța norocul. În același timp însă, am senzația că de ce stau mai mult acasă, de ce mă dezobișnuiesc de ideea de... a ieși. Poate e stupid, însă așa simt deocamdată. Cert e că voi avea nevoie de ceva timp pentru reacomodare.
Chiar așa, că tot vorbim despre asta - voi v-ați reluat activitatea? Dacă da, cum vă readaptați?
Cu toate că e prematur pentru concluzii m-aș hazarda să conchid că, pentru mine, izolarea a avut și continuă să aibă și o parte bună: stau de două luni aproape în permanență cu omul și nu ne-am plictisit unul de altul, nu ne-am agasat reciproc, nu ne-am certat. După trei ani în care am locuit în orașe diferite și ne-am văzut doar la câteva săptămâni, pentru mine e o bucurie permanentă să fim împreună, să-l aud în camera cealaltă, să ne ”întâlnim în bucătărie” (gluma noastră preferată de când ne-am mutat în casa noastră, cea mai mare dintre toate locuințele noastre de până acum) și să știu că e la câțiva metri distanță, chiar dacă fiecare lucrează în altă încăpere.
In other news, Patraulea e bine; vă trasmite salutări. Tot prin sufragerie se preumblă, tot n-a făcut pânză și tot singur e. Cred că ne-am pricopsit cu un păianjen filozof (probabil de la faptul că e celibatar i se trage. L-am fi putut boteza Socrate, acum că mă gândesc).
Postări
4 comentarii:
Pai iti zic eu de la mine, ca înainte de a pleca din tara am lucrat de acasă vreo 3 ani.
Da, eu ma dezobisnuisem de ieșit. Iar când o făceam, ma iritau extrem de multe lucruri, probabil pentru ca înainte, obișnuită fiind cu ele, nu le mai observam atât de mult.
Ma irita aglomerația din autobuz, când cineva nu se ținea cum trebuie de bara, când cineva plescaia ca un porc, etc... Si înainte ma enervau toate astea, insa nu la un nivel atât de înalt. Acum îmi venea sa le crap capul...
De ieșit în oraș nu aveam probleme, insa când eram singura și mergeam cu transportul în comun, da. În afara de asta, simțeam nevoia de a ieși dar la modul...cum o făceam în copilărie și adolescenta, noroc ca am o fosta colega care sta la curte în Grivita, la casa din aia batraneasca, bolta de vita.
Stăteam ori în curte pe scaune vechi de lemn ce scartaiau amenințător, ori la poarta...ma simțeam perfect. Sau îmi ardea sa merg la terase din regie... Nu stiu sa explic :)) sunt o persoana tare încâlcită.
Ma bucur ca v-ați înțeles bine. Unii au divorțat după aceasta perioada...
Poate ca ăstora care vor căsătorie ar trebui sa li se dea o proba de genul înainte. Vrei sa o iei de soție? Ia stai închis cu ea 3 saptamani și ne mai auzim după :)).
Same here, continuam amnadoi lucrul de acasa, cel putin pentru inca 30 de zile.
Nu am avut nicio problema cu sotul, desi suntem impreuna de 17 ani, ba chiar as putea sa ma stau "inchisa" doar cu el mult si bine :)
Cred că înțeleg mai bine acum, citindu-te, cum mă simt de fapt. Azi am fost la coafor (în sfârșit!) și pe drum am remarcat că mă enervau o mulțime de chestii, altminteri absolut banale. Probabil exact despre dezobișnuința asta e vorba...
De unde rezultă că trebuie să reiau ieșitul, treptat, fiindcă nu-i a bună chestia asta :))
Subscriu la perioada de probă. E mai edificatoare decât orice locuit împreună în vremuri... normale, ca să zic așa :D
Ce frumos! :) Mulți înainte, să fiți sănătoși! :)
Trimiteți un comentariu