După 3 luni, înapoi pe baricade

Nici nu mai țin minte de când a trecut o săptămână întreagă fără să scriu (în condițiile în care n-am fost plecată pe nicăieri). E bine că nu se întâmplă prea des, nu e bine că totuși se întâmplă, dar în sfârșit, asta a fost... chiar n-am avut nici inspirație, nici energie. 

Prima săptămână ”de mers la birou” s-a dovedit pe cât de obositoare, pe atât de necesară, trebuie să recunosc. Au apărut tot felul de probleme ceva mai complexe decât de obicei și mi-e mai ușor să le cer sfatul colegilor direct și nu prin Skype. 

Afară de asta, devenise un chin să lucrez de acasă - din varii motive, conexiunea VPN nu făcea față când lucram în Excel. Pur și simplu fișierul se bloca la cele mai simple acțiuni, începea să ”tremure”, nu mai răspundea la nicio comandă și singura soluție era să închid aplicația (pierzând, evident, ce nu apucasem să salvez). Știu că pare stupid, însă nu e o coincidență că la birou lucrez fără absolut nicio problemă, inclusiv în fișiere cu mii de date și sute de formule. De-acasă mi se bloca Excel-ul până și la fișiere minuscule, de câteva zeci de KB).

(Am încercat și să rezolv cu IT-ul, desigur. Conștiincioși, băieții au deschis un tichet și-au cercetat prin Team Viewer.

- Se pare că laptopul dumneavoastră nu funcționează optim prin VPN, Miss.

Ei taci. 

- Încercați să lucrați local, nu pe server.

- Am făcut deja asta, e la fel (de rău).

- Oh, înțeleg. Păi asta e, atunci. E de la VPN.

Formidabil.

Au închis tichetul, iar la soluție au scris ”userului i s-a sugerat să lucreze local și nu pe server”. Reglementar, fain, frumos. Ce, era musai să fie și eficient? Rezon! Mulți nervi mi-am făcut în lunile astea, fiindcă lucrez foarte mult în Excel și era un chin zilnic). 

Metroul e-n mare parte încă pustiu dimineața, iar la orele amiezii e aglomerat ”ca înainte” (am mereu senzația că pentru mulți dintre noi viața tinde să se-mpartă între ”înainte” și ”după pandemie”). Purtarea măștii este obligatorie (în stații rulează cu regularitate un anunț în acest sens, inclusiv în engleză). Oamenii se conformează, evident. 

Sau... mă rog, cea mai mare parte dintre ei. Luni după-amiază, în tot vagonul era un singur cuplu care purta masca “la mișto”, pe bărbie. Vorbeau tare, lumea se uita la ei siderată. Nu părea deloc să le pese.

Ați ghicit ce naționalitate erau, da? ”Fii atent, băi, că-ți dau una de te leșin aicea”, s-a rățoit ea, autoritară și rânzoasă.
Idioți, csf, n-ai csf.

Dacă las la o parte trezitul devreme, readaptarea în sine nu a fost un demers dificil. Sigur că am fost mult mai obosită și agasată, dar am, totuși, experiența a 8 ani de muncă în schimburi. Nu mă duc așa ușor de-a dura. Altminteri, e ok să fim iar la birou, mai o glumă, mai un schimb de impresii, trece parcă și timpul mai repede.

Creveți tot nu avem. Doamna-cu-creveți e încă-n home office și nu s-a mai îngrijit nimeni de acvariu. Ierburile din el au căpătat un verde cam dubios, după ce într-o seară a sărit o siguranță și până a doua zi n-a fost curent, deci pompa de aer nu a funcționat. Nimeni nu prea se-ncumetă să se uite mai îndeaproape, dar bănuiala generală e că prin desișurile formate pe acolo sigur există și niscaiva creaturi dubioase 🙄

Acestea fiind zise... a revenit pe ecrane întrebarea: eu cu ce mă îmbrac mâine? Gosh, v-am mai zis cât de tare urăsc ziua de luni?