Creta, un paradis de stâncă și cleștar (VII)

Una și cu una fac două (admirați înaltele-mi cunoștințe de aritmetică, mulțumesc), dacă nu termin mai repede cu serialul grecesc, rămâne agățat în pom. Ceea ce n-aș dori, așa că poftiți la masă, ăăăă... la citit voiam să spun, dar sper că nu vă e foame. Oricum, după cum veți vedea, această postare nu e numai despre mâncare, ci și despre oameni.

Cunoșteam, desigur, bucătăria grecească. Dar ceea ce servește un restaurant grecesc din Germania nu se compară cu bucatele pregătite la o tavernă de pe insulă. Și nu mă refer la clasicele souvlaki, pește la grătar sau gyros (deși au fost, și astea, excelente), ci mai degrabă la musacaua de legume sau stifado (mâncare de carne de vită - deși rețeta originală e cu iepure, dar au schimbat-o - și cu multă ceapă). Și la ceea ce prinde top 3 la categoria ”cel mai bun desert pe care l-am gustat până acum în viață”.

Ca să-ncep într-o notă amuzantă, cred că la hotelul nostru nu se cunoștea semnificația cuvântului raisins. Știm cu toții ce înseamnă - stafide. Sau mă rog, nu chiar cu toții :)) Vă povesteam în primul episod că, urmare a reglementărilor impuse de Corona, micul dejun nu a fost servit în sistem bufet, ci bifam pe o listă ceea ce voiam să mâncăm a doua zi și se pregătea pe loc. Ei bine, am vrut raisins ca să le amestec în iaurtul cu cereale și miere. Și am primit asta:

În mod evident nu sunt deloc stafide, ci fulgi. Prima dată am zis că poate-oi fi fost eu căscată și-am bifat greșit pe listă. Dar am mai încercat de două ori și a fost la fel. Aș fi putut să-i spun fetei, desigur, dar era așa de amabilă și dornică să facă pe plac, încât n-am vrut s-o fac să se simtă prost. M-am amuzat, am făcut o poză ca să vă amuzați și voi și basta. 

Pentru masa de prânz am mers de mai multe ori la același local din apropierea hotelului - ”Lissus”. Am ales de fiecare dată altceva și, fără a avea pretenții de mare rafinament, a fost de fiecare dată gustos și îndestulător. Berea era mereu servită în halbe scoase din congelator, ceea ce o ajuta să se păstreze rece. Nemaivorbind despre obiceiul grecilor de-a te servi cu ceva din partea casei (ba ouzo, ba raki, ba o farfurie cu pepene tăiat cubulețe, ba ”cafeaua e de la noi, thank you, ma'am!", ba o delicioasă cremă de brânză cu biscuite la desert), cel mai tare ne-a impresionat cât de mult munceau chelnerii. Restaurantul se deschidea în fiecare zi la ora 12 și nu se mai închidea decât după plecarea ultimului client. ”Au venit acum câteva săptămâni niște olandezi”, ne povestea Alex, unul dintre chelneri ”și au stat până aproape de 2 noaptea. Lucram de la 12 după-amiaza, dar cum să le fi spus să plece? Și-așa anul ăsta e cum e...”. Treceam de mai multe ori pe zi pe lângă terasă (fiind, cum spuneam, aproape de hotel), iar Alex era mereu acolo. Servind, luând comenzi, glumind cu oaspeții. La fel și Pavlos, colegul lui, care știa câteva expresii românești și era foarte mândru să ne spună ”mulțumesc” în limba română. Nu știu de unde-a apărut preconcepția că grecii sunt leneși, dar cei care au spus așa ceva nu i-au văzut pe oamenii ăștia... 

Pe cât posibil, am încercat să ”degustăm” toate specialitățile din partea locului și se poate spune că asta ne-a ieșit în mare măsură. Și dacă la ”Lissus” am mâncat bine, la ”Red Paprika” am avut parte de o  experiență extraordinară, nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și al contactului cu oamenii de acolo.
Am ajuns la ei absolut întâmplător. Un local la care voiam să cinăm ne trimisese la plimbare că ei nu deschid bucătăria decât după ora 18 (mai era cam jumătate de oră) și între timp dacă vrem putem sta la masă... dar nu ni se va servi nimic până atunci, nici măcar băuturi. Mbine, dacă-i pe-așa, hai că nu sunteți singurii, ba chiar dimpotrivă. Plimbându-ne pe fermecătoarele străduțe din Rethymno, ne-am oprit - la prima inspirație - la ”Red Paprika”. 

Nu știu ce ne-a atras exact - se prea poate să fi fost zâmbetul cald și sincer al lui Marco, unul dintre chelneri. Sau exuberanța Eleftheriei, colega sa. Cu mâna pe inimă o spun, nicăieri nu am mai întâlnit asemenea amabilitate și asemenea grijă față de client.
În prima seară am mâncat gyros (eu) și pizza (onorabilul). Doamne, cât de bune au fost. Ne uitam la oamenii care treceau pe lângă restaurant și-am fi vrut să-i invităm pe toți. N-aveți idee ce pierdeți, ne gândeam. Pe lângă bucatele excelente, la final ne-au adus raki și înghețată din partea casei și ne-au mulțumit de parcă le făcuserăm consumație de sute de euro.
I-am vizitat și-n seara următoare (care era ultima seară pentru noi, a doua zi urmând să plecăm) și de data asta mi-am făcut damblaua:

Nu știu cât de relevantă e poza, dar clătita aia era enormă. Nu am putut-o dovedi, spre marele meu regret. Era senzațională.
Am și stat puțin de vorbă cu Eleftheria. Restaurantul nu era nou, dar cu un an în urmă fuseseră nevoiți să-și schimbe denumirea dacă voiau să servească și bucătărie internațională și din cauza asta nu mai aveau ”istoric” pe Tripadvisor. Am contribuit și noi, cu o binemeritată recenzie de 5 stele.

Restaurantul unde am avut cea mai mare surpriză a fost găsit tot întâmplător, când ne întorceam de la plaja South Beach. Nu ne era chiar foame, dar voiam să mâncăm totuși ceva ușor de prânz. Ne-am oprit la restaurantul ”Sofia” din Plakias mai degrabă datorită panoramei și-a umbrei care ne invita...

Cât timp am așteptat comanda (supă de pește și câte un desert) ne-am familiarizat cu istoricul locației. 

Supa de pește a fost foarte bună, servită cu pâine de casă, cu miez moale și coaja negricioasă și crocantă. La desert am luat o specialitate cretană - plăcintă cu brânză sărată, miere și migdale - și o Lava Cake. Eu și omul avem uneori obiceiul să comandăm feluri diferite, doar pentru a mânca fiecare jumătate și-a face schimb de farfurii. Așa am făcut și-acum, dar ne-a părut rău că nu mai puteam, fizic, mânca mai mult. Plăcinta cu brânză a fost senzațională, o combinație uluitoare între dulce și sărat, ceva cu adevărat incredibil. Paradoxal, nu am mai regăsit-o apoi în meniul niciunui restaurant, deși era o specialitate locală.
Lava Cake a fost de asemenea gustoasă - a mers cafeaua la fix cu ea - dar pentru plăcintă pur și simplu nu există nici termen de comparație, nici cuvinte care s-o descrie.
Când ne-a adus nota de plată, chelnerul ne-a întrebat de unde suntem. ”Locuim în Germania, dar suntem născuți în România”, i-am spus noi. Chitanța a venit prinsă cu acest cârlig de lemn, inscripționat pe ambele părți:

În altă seară am luat o salată cretană. Bună, doar că bucătarul scăpase-n ea cam mult oțet pentru gustul meu.

Mi-am dorit să mănânc la un restaurant de pe malul mării și-am făcut-o și pe-asta. Nu mai rețin ce-am mâncat, dar a fost bun și cu un preț mai mult decât rezonabil (zic asta având în vedere amplasarea). 

Ha! Dacă n-ar fi fost poza asta, n-aș mai fi ținut minte că am băut Sangria. Vedeți, de-aia e bine să faci poze, păstrezi amintirile vii 😂

Nu pot încheia fără să menționez băutura asta, descoperită tot întâmplător (și abia în Chania):

Părea ceva banal, deși era mai scumpă decât media băuturilor răcoritoare, dar a fost, și asta, o mare surpriză. De cum am gustat-o am băut toată sticla și am dat buzna să mai cumpărăm. Până la terminarea concediului am cumpărat în fiecare zi, orice arome am găsit. Și toate-au fost la fel de bune și de răcoritoare, cu efect semnificativ de hidratare (asta trebuie să fi fost ca urmare a aportului crescut de aloe).
Tot în Chania am băut o cafea ca odinioară - cafea grecească scria în meniu, și am întrebat ce înseamnă asta, exact. ”Cafea nefiltrată”, mi s-a spus, ”cu zaț”. Bună a fost. Avea cumva o nostalgie, îmi aducea aminte de cafeaua băută acasă cu mama, avea... gustul de altădată.

Acestea fiind zise... am ajuns la finalul serialului din și despre Creta. Sper că v-a plăcut să-l citiți la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu. A fost cu adevărat o experiență deosebită și poate vom revedea Creta într-o bună zi. Între timp însă, dacă ați ajuns cu lectura până aici... Efharisto! 🙂