”Downton Abbey”, o veritabilă perlă din trecutele vremuri ale aristocrației britanice

Oi fi scriind eu numai joia și primăvara (sau lunea și toamna, mă rog, principiul se păstrează 😒), însă măcar astăzi povestim ceva frumos. Despre unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut vreodată - și concurența nu e tocmai de neglijat.

Spoiler Alert: dacă nu l-ați văzut și aveți intenția, sau nu l-ați terminat, nu vă recomand să citiți mai departe.

În general, încerc să nu ”pornesc la drum” cu idei preconcepute în privința vreunui serial, dar de la acesta aveam așteptări mari. Care, ei bine... mi-au fost împlinite cu asupra de măsură. 🙂

După cum poate veți fi știind deja, serialul constituie ”saga” familiei de nobili Crawley, care locuiește într-un imens castel, pe domeniul al cărui nume se regăsește în titlu. În centrul acțiunii se află Robert Crawley (al cărui titlu nobiliar, ”Earl”, este intraductibil în românește; ar fi ceva între marchiz și viconte), soția sa, Cora și cele trei fiice ale lor (Mary - cea mai mare, frumoasă, cu foarte multă încredere în ea, de multe ori sufletistă, dar uneori de-un snobism notabil și în răstimpuri chiar meschină; Edith - mijlocia, crescută în umbra surorii mai mari, nepărând să-și afle niciodată rostul, iar rivalitatea dintre ele nu se va stinge decât spre finalul serialului, cu toate că și-au avut și ele momentele lor de armistițiu - și Sybil, mezina, inimoasă și idealistă, a cărei viață se va încheia prematur și tragic).

De la stânga la dreapta: Edith, Sybil, Mary

”Portretul de familie” este completat de contesa Violet Crawley, mama lui Robert (interpretată de fabuloasa Dame Maggie Smith) și de Isobel, verișoara lui Robert și viitoarea soacră a lui Mary. Interacțiunea dintre aceste două doamne este un garant al bunei dispoziții. 

Viața familiei se întrepătrunde cu aceea a angajaților săi, care-și trăiesc propria viață și propriile drame, fiind în același timp parte activă a ceea ce se întâmplă ”sus” în sufragerie și, nu de puține ori, chiar în dormitoarele nobiliare. 

Serialul începe în anul 1912, odată cu naufragiul Titanicului (în care-și pierde viața inclusiv moștenitorul familiei Crawley) și, de-a lungul celor șase sezoane, familia va trece prin evenimentele cunoscute ale începutului de secol XX: primul război mondial și răsturnările de situație de după încheierea acestuia, epidemia de gripă spaniolă, problemele financiare, noua ordine socială generată de asasinarea ultimului țar al Rusiei etc. Ca spectator, trăiești alături de ei aceste evenimente și-i urmărești cum evoluează, afectați de ele; inclusiv din punct de vedere psihologic, în final nimeni nu va mai fi ca la început.

Personajele mele preferate sunt, desigur, contesa Violet, precum și cuplul Anna & John Bates. Pe întreg parcursul poveștii am stat cumva ”cu inima-n gât” să nu mă lase producătorii fără vreunul dintre ei. După șocantele morți din sezonul al treilea (Sybil și Matthew), eram aproape tentată să mă ”spoileresc” citind ce se întâmplă mai departe, numai ca să fiu sigură că preferații mei rămân în viață. Am rezistat (cu greu) ispitei și la sfârșit am putut să răsuflu ușurată.

Despre Lady Violet s-ar putea scrie un articol de sine stătător. Ce rol complex, și ce interpretare extraordinară... Dacă e adevărat că Isobel (Penelope Wilton) îi ridică de cele mai multe ori mingea la fileu, la fel de adevărat este că serialul n-ar fi avut nici pe departe același farmec fără ea. Replicile ei sunt de cele mai multe ori adevărate mostre de umor englezesc și ironie suculentă, iar expresiile faciale care le însoțesc și accentul britanic autentic le fac să fie cu atât mai savuroase.

Îmi permit să fac o mică selecție de citate ale contesei  - greu de tot m-am hotărât...

“I know several couples who are perfectly happy. Haven’t spoken in years”.

“First electricity, now telephones. Sometimes I feel as if I were living in an H.G. Wells novel”.

“Principles are like prayers; noble, of course, but awkward at a party.”

“If I were to search for logic, I would not look for it among the English upper class”.

Isobel: “You take everything as a compliment”.
Violet: “I advise you to do the same, it saves many an awkward moment”.

(după moartea lui Pamuk): “Last night, he looked so well. Of course it would happen to a foreigner. No Englishman would dream of dying in someone else’s house.”

Isobel: “How you hate to be wrong”.
Violet: “I wouldn’t know, I’m not familiar with the sensation”.

“Don’t be defeatist, dear. It is very middle class”.

Cora: “I take that as a compliment”.
Violet: “I must have said it wrong”.

Cu o poveste care îmbină magistral suprafaţa şi subsidiarul, importanta protocolului şi abaterea de la obiceiuri, umorul savuros al dialogurilor și crizele iminente, ”Downton Abbey” este o producție fabuloasă, meritându-și pe deplin recenziile elogioase (care-au fost atât de numeroase, încât a intrat și-n Cartea Recordurilor). 

Scenografia reprezintă un element de spectacol în sine; pentru costume s-au realizat studii serioase și nicio economie (bugetul a fost de un milion de euro pentru fiecare episod), iar mâncărurile servite au fost, toate, adevărate. Numai când mă gândesc la jeleul de șampanie sau la budincile lui Mrs. Patmore, simt că-mi plouă-n gură. De asemenea, este deopotrivă amuzant și fascinant să-i urmărești adaptându-se noilor tehnologii (telefonul, electricitatea, gramofonul, sau... prăjitorul de pâine). Recunosc că am mustăcit încercând să mi-o imaginez pe Violet manevrând un telefon mobil sau în fața unui calculator... Cât despre Mrs. Patmore, cred că un cuptor cu microunde i s-ar părea o adevărată blasfemie. 😀

Cu deosebire fascinant mi s-a părut că fiecare personaj își are povestea și destinul său. O urmărim pe Daisy evoluând de la ajutorul deseori impacientatei Mrs. Patmore întâi la nivel de bucătăreasă iscusită, apoi reluându-și studiile, dornică de a-și depăși condiția. Îl vedem pe Thomas, multă vreme atât de nesuferit, un evident personaj-problemă, ce pare determinat să se facă detestat de toată lumea și sfârșim prin a ne da seama de adevăratele motive care stau la baza comportamentului său. Îi îndrăgim pe Anna și John și nu ne îndoim că dreptatea va triumfa și își vor afla, și ei, fericirea. O compătimim pe Edith care, pentru o bună bucată de timp, pare să fie ilustrarea zicalei ”logodnică de-a pururi, soție niciodată”, dar care, în final, ajunge marchiză, împlinindu-se atât ca femeie și mamă, cât și din punct de vedere social. Și-n acest fel îi ”petrecem” pe toți, separat și împreună, până la genericul de final.

În weekend am urmărit și filmul (realizat în 2019, prezentând vizita regelui George al V-lea și a reginei - idee inspirată din realitate, de altfel) și a fost un deliciu. Ăsta e cuvântul. Fără dramă, fără inimă-n chingi, doar cu aventură, bună dispoziție, amuzament și muzică bună (care, pe final, devine de-a dreptul magică 🙂❤️).

”Downton Abbey” este mai mult decât un serial. De-un rafinament desăvârșit, este o lume întreagă în care te scufunzi, un microunivers din timpuri demult apuse care te cheamă și care, după ce-ai făcut cunoștință cu el, te prinde-n vraja sa pentru totdeauna.