Iar plec, voi iar să fiți cuminți

Când am sunat-o pe bunică-mea de ziua onomastică (pe 9 septembrie), o călătorie în România nu se regăsea neapărat în planurile mele pe termen scurt. “Ai văzut“, zice, “a murit Regina… și era mai tânără ca mine. Eu mai apuc, oare, să te văd în viața asta?”.

Încheind convorbirea telefonică, am purces să caut bilete de avion, iar a doua zi am făcut cerere de concediu.

Bunica mea, singura pe care o mai am, are 98 de ani. În martie va împlini 99. E perfect lucidă, nu și-a pierdut umorul și nici sarcasmul, la o adică; doar cu auzul are ceva probleme, însă a refuzat să-și pună aparat de auzit. “Știi ceva, încă n-am ajuns până acolo încât să-mi pun chestii de ălea”, s-a burzuluit acum vreo 5 ani, când i-am sugerat asta. Nu serios, am zis, ai totuși 93 de ani. Cam pe când estimezi că o să ajungi până acolo? “Vă anunț eu”, a replicat ea ritos. Încă nu ne-a anunțat 🤭. 

Așa că mâine iau avionul spre Suceava (din Dortmund. A fost cea mai convenabilă variantă ca să aterizez cât mai aproape de Piatra Neamț, având în vedere că Blue Air, care avea zboruri Hamburg-Iași, a murit înfipt) și revin sâmbătă. Plănuiesc să stau cu bunica, să-mi iau cumva rămas-bun în sinea mea (la vârsta asta, știi că te duci la culcare… nu și dacă te mai trezești), o să mă duc la mama și la cealaltă bunică, o să-mi beau cafeaua cu tata și cine știe, poate am noroc și de găluște cu prune. (Bunica e maestră, și de obicei o rugam să-mi facă, dar acum n-am mai vrut s-o pun eu la treabă. Dacă se gândește ea, norocul meu - o să fac o burtă de găluște, dacă nu, niciun bai). 

Sunt foarte curioasă de aeroportul din Suceava, n-am fost niciodată pe-acolo. Plec doar cu un rucsac, dar la ce baftă am eu de vameși ultrazeloși, parcă văd că iar îmi înșiră chiloții pe la controale… 🙄

Moș Pazvante și Prințul William

În contextul a ceea ce se întâmplă cu Simona Halep în această perioadă și a comentariilor tuturor celor care sunt convinși că părerea lor este neasemuit de importantă și mustește de relevanță, mi-am adus aminte de întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc - e veche de peste 20 de ani, însă o consider definitorie pentru foarte, foarte mulți dintre conaționalii noștri.

Personajul principal este un domn de aproape 80 ani la momentul respectiv, veche cunoștință a bunicilor mei. Să-i zicem moș Pazvante. De fel un tip încăpățânat, cu păreri ferme, convingeri înrădăcinate și încredințat că numai el are mereu dreptate.
Eh, nu mai rețin în ce context, ajunseserăm să vorbim despre Prințul William al Marii Britanii, care - având atunci 18 ani - tocmai se întorsese din Chile, unde petrecuse o perioadă sabatică de câteva luni predând engleză și lucrând la construcția de drumuri. Eu am comentat că toată chestia asta e demnă de admirație, mai ales venind din partea unui băiat atât de tânăr.

Departe de a-mi împărtăși părerea, moș Pazvante clătina violent din cap și emitea un sonor ț-ț-ț.
- Ei, da, o muncit... lasî, cî nu l-o trimis ca sî-ș rupî oasili pi-acolu.
- Păi chiar a muncit, zic. Cât a stat în America de Sud a lucrat cot la cot cu localnicii, a dormit într-o colibă, s-a spălat dimineața la râu... n-a avut niciun fel de privilegiu ca urmare a faptului că e viitorul rege, afară de gărzi de corp care sunt altă poveste.
Moș Pazvante nu era deloc dispus să renunțe la idee.
- Vezi-ț, tu, di treabî... chiar dacî o făcut iel toati astea, le-o făcut pentru reclamî.
- Deci până la urmă suntem de acord că a muncit serios.
Siderat de perspectiva de-a nu avea dreptate, dădea acum din mâini ca o turbină eoliană.
- Cum ț-am spus... o fost pentru reclamî. Nu mă duci iel pi mini! 

E clar, da? Prințul William nu-l duce pe moș Pazvante. Asta e, poți să fii tu cine-oi fi, alteță regală și viitorul rege al Regatului Unit, pe moș Pazvante din Piatra Neamț nu-l duci și pace bună! Să nu zici că nu ți-am spus, Your Royal Highness 🙄.

Povestioara asta, my friends, este reprezentativă pentru foarte mulți compatrioți.

(Inutil să precizez, Prințul William plânge-n fiecare seară în pernă, fiert de supărare că nu l-a dus pe moș Pazvante).

Românii, Simona și scuipații

Cel mai recent scandal în care este implicată Simona Halep, respectiv rezultatul pozitiv al testului antidoping efectuat la US Open, reprezintă un nou, nefericit dar deloc surprinzător, prilej de-a constata mizeria de caracter a foarte multor români.

Investigația este abia la început și cel mai probabil, va dura câteva luni până la un verdict - care, și acela, este atacabil la alte instanțe de arbitraj sportiv. Cu alte cuvinte, deocamdată se știu foarte puține lucruri de către noi cei mulți, care nu avem acces decât la sursele de informare obișnuite. Simplul bun-simț ar spune că este recomandabil să fii rezervat în afirmații, câtă vreme mai sunt încă foarte multe necunoscute. Dar când s-au împiedicat românii de bun-simț? Ei etichetează orice din prima, emit sentințe definitive pe orice subiect și s-au grăbit să tragă imediat concluzii.
Niște concluzii grotești, care denotă numai mizerie de caracter. Și îngustime a minții, asta ca să nu spun cuvântul ăla cu ”P”.

Ce să aștepte mai multe informații? Pentru numele lui Belzebut, nu trecuseră nici 24 de ore de când se făcuse publică informația și ai noștri ca brazii deja rezolvaseră cazul. Au judecat, au dat verdictul, au judecat și apelul, și recursul și tot. E vinovată, e ”o dopată, o drogată” (bag seama că la diferența dintre astea două încă mai au de conspectat), ”ne-a mințit pe toți, să i se retragă sponsorizările, să dea înapoi banii!”.
Îți dai seama, i-a mințit ea pe Frichinică de la Cucuieți și pe Pistoșică de la Cocârlate, așa ceva e inadmisibil, dom'le. Te doare mintea, pe cuvânt. Mai au să pregătească rugul și chibriturile - cât mai multe, să aprindă fiecare câte unul - și din ce văd în Social Media, se lucrează intens la asta. No bine, abia se specializaseră în microbiologie, politici sanitare, geopolitică și strategii militare, acum e timpul pentru legislație sportivă, farmacologie și biochimie. Nici urmă de îndoială în mintea lor.

Nu, hai că nu pot să m-abțin, trebuie s-o spun: băi, numai proștii au certitudini din primul moment și cu doar câteva informații, certitudini de care s-agață ca bețivul de gard. Numai proștii. Gata, hai c-am zis-o. Pfiu.

În final, aleg să pun aici mesajul lui Darren Cahill. Mi se pare cel mai frumos, decent și echilibrat mesaj care se putea transmite, în condițiile actuale. Întâmplător (sau mai degrabă nu), acest mesaj nu vine de la un român.

”Cu toate că nu mai sunt antrenorul Simonei, vreau să vorbesc clar despre persoana şi atletul alături de care am lucrat 6 ani. În primul rând şi cel mai important, nu există vreo şansă ca Halep să fi luat premeditat o substanţă de pe lista interzisă. Nicio şansă! Zero!
Ea e o sportivă stresată de fiecare prescripţie pe care i-o dădea un medic, era foarte atentă şi la suplimentele pe care le lua. Simona se ghida mereu după motto-ul: "Hai să verificăm de două ori, de trei ori chiar, pentru a fi siguri că nu e pe lista interzisă. Dacă nu suntem complet siguri de ceva, nu riscăm".
Amândoi am crezut în sistemul de testare ITIA şi am discutat deseori despre faptul că era chemată să dea probe foarte des, atât în turnee cât şi în afara lor, la întâmplare. A făcut-o mereu fără să se plângă, convinsă că şi ceilalţi sunt testaţi la fel de des. Pentru ea era foarte important să ştie că e în competiţie cu jucătoare curate.
Integritatea Simonei este ireproșabilă, își respectă semenii, iubește jocul și are mereu picioarele pe pământ, ca o campioană umilă și abordabilă. Am stat cu mândrie alături de ea şi am urmărit cum s-a maturizat, oferind compasiune ​​altora. Nu vorbesc despre lucrurile pe care lumea tenisului le poate vedea, vorbesc despre bunătatea și grija pe care foarte puțini sunt norocoși să le experimenteze. Genul de acțiuni care se fac din dragoste și nu pentru publicitate.
Onestitatea a fost întotdeauna cea mai mare putere și cea mai mare slăbiciune a ei. Am râs adesea pe marginea faptului că ea nu poate acționa și nu poate spune o mică minciună. Pune-i o întrebare într-o conferință de presă și ea va da un răspuns sincer. Ea e întotdeauna naturală, vrea ca lumea să o vadă aşa cum e, la bine și la rău. Aceasta este Simo. Și-a construit o carieră și o moștenire uimitoare făcând lucrurile pe calea grea. Calea cea bună.
Procesul corespunzător va urma acum pentru a dezvălui răspunsuri la multe întrebări. După cum spunea Simona, cel mai greu meci din viața ei începe acum. Eu cred în ea. Întotdeauna am avut încredere în ea și pot spune sincer că niciodată nu am crezut în ea mai mult decât acum. Sunt alături de Simo”. 

Cred că este printre cele mai frumoase texte de susținere a cuiva, pe care le-am citit vreodată. Și vine de la omul care a lucrat cu ea vreme de șase ani. Omul care i-a cunoscut și căderea, și mărirea. Asta ar trebui să însemne ceva, dacă ar mai fi loc printre sentințe premature și scuipați.

Nu vreau să închei fără să-i menționez pe cei au concluzionat că testul Simonei a ieșit pozitiv din cauza vaccinului Pfizer. Și pe cei care au spus că asta e karma Simonei, pedeapsa ei pentru că, prin capitalul de imagine pe care-l are, a încurajat lumea să se vaccineze. Da, oamenii ăștia chiar există.

În final, nu ne rămâne decât să așteptăm. Dacă se poate, fără speculații și verdicte aiurea. Dar din ce-am văzut, pentru foarte mulți nu se poate.

Atât pot unii, atât fac, atât sunt.

Pe cărările Italiei (VIII): Monreale și plaja Mondello

Cred că pauza de la poveștile de vacanță a fost binevenită pentru alungarea monotoniei, așa că zic să continuăm cu serialul de pe meleagurile Italiei - din care-au mai rămas 3 episoade, cu tot cu acesta de astăzi.

Întorcându-ne de la Corleone, ne-am oprit în Monreale - un sat mic dar fermecător, situat la numai zece kilometri de Palermo. Ne-am plimbat pe străduțe și am mâncat la un restaurant care, după cum voi povesti în articolul dedicat, se regăsește în top 3 la categoria experiențe culinare din acest concediu. 

Vizita la Corleone fusese destul de solicitantă din punct de vedere emoțional și unde mai pui că, plecați de dimineață fiind, ne cam ajunsese oboseala. Așa se explică faptul că nu am stat prea mult în Monreale, dar cât am apucat să vedem ne-a plăcut. Un sătuc tipic sicilian, dar mult mai vesel, mai colorat și mai plin de viață decât cel din care tocmai ne întorseserăm.

Cu siguranță ar fi meritat mai multă atenție din partea noastră, așa micuț cum era; dar cel puțin ne-am plimbat și ne-am clătit ochii, lucru absolut necesar după imersiunea în trecutul sinistru al regiunii, de care tocmai avuseserăm parte.

Decorațiune realizată cu dopuri din plută

În acest concediu am fost și la plajă două zile - mai exact la Mondello, cea mai cunoscută plajă din Palermo. Bine, de fapt e în afara orașului, dar se ajunge foarte ușor cu autobuzul.
Am luat șezlonguri (28 de euro pe zi pentru 2 șezlonguri; mai scump decât în Creta acum 2 ani, dar tot mai ieftin decât la nerușinații ăia din Mallorca, unde era 45 de euro în 2018, pe barba profetului) și am citit cu nesaț din ”Nașul” lui Mario Puzo în sunetul valurilor Mării Tireniene. Mare în care ne-am și scăldat, desigur.

(Paranteză: după cum se poate constata, periodic am accese de snobism literar, mai mult sau mai puțin premeditat. ”Muntele Vrăjit” am citit-o după ce-am ajuns la Davos; ”Toate pânzele sus!” a fost citită în Creta, în imediata apropiere a Mediteranei; seems legit să citesc ”Nașul” exact în regiunea unde s-a petrecut povestea, nu? Mă-ntreb unde-aș citi ”Star Wars”, presupunând că aș face-o vreodată 🙄).

Cu titlu de amuzament, ne vom aduce probabil multă vreme aminte de comercianții ambulanți de pe plajă, care vindeau ”Ciambella”. Asta fiind o gogoașă rotundă specifică regiunii, asemănătoare cu un donut. Ce ne distra era felul în care strigau, cred că am fi în stare să reproducem ”melodia” ani de zile de-acum încolo. Asta, și faptul că amândoi am înțeles ”Gambetta” și nu pricepeam la ce se face referire. Le-am întrebat pe amabilele noastre gazde de la B&B-ul unde am stat și ne-au edificat. A doua zi, la micul dejun, am primit printre altele și... ciambella. Ni s-a părut un gest foarte drăguț.
(Ca să nu mai spun că, inclusiv știind acum cuvântul corect, când ne-am dus a doua oară la plajă tot ”Gambetta” ni se părea amândurora că strigă 😂).

Și cu asta, încheiem poveștile din Sicilia. Cel puțin, pe cele din concediul acesta. Ne vom reîntoarce cândva, pe partea cealaltă a insulei (Taormina, Siracusa, Ortigia și așa mai departe). În episodul viitor, dăm o raită prin nord. La Milano.

Salată de weekend (52)

Nu știu dacă știați, însă au trecut 5 luni de la ultima salată. Ok, dacă nu știați nu e atât de grav, că și eu pierdusem socoteala salatelor. Ce-i drept, nu-mi imaginam să fi trecut atâta vreme, dar mno. Și chiar dacă e sfârșit de weekend, cred că merge salata și luni dimineață. Uitați, pun și-o cafea alături (la metru, cum altfel): ☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕.

1) Săptămâna asta fost-am la Anvers și Rotterdam și n-am avut timp de nimic altceva în afară de ceea ce era plănuit: audituri la mai multe ateliere și câteva vizite strategice. M-am achitat cu bine de toate treburile, am avut feedback-uri pozitive și discuții interesante, toate bune, doar că seara picam lată la hotel - asta după ce mai lucram câteva ore după revenirea din vizite, că n-am avut backup pentru perioada deplasării.
Am văzut (ceva din) portul Rotterdam doar din cameră; de frumos arăta minunat, dar cine să mai fi avut energie și pentru turism?

Discutând cu cineva despre cum a fost pe-acolo și ce-am făcut, persoana s-a arătat foarte contrariată - ba chiar nițel scandalizată, aș putea spune - aflând că n-am făcut nimic pe unde-am umblat, în afară de muncă. ”N-a fost timp de nimic altceva”, explic. ”Eeeeei da, cum adică n-a fost timp?! Adică tu ai fost în Belgia și Olanda și n-ai vizitat nimic? Păi de ce te-ai mai dus?!”. Errm... să muncesc, d-aia m-am dus și asta am și făcut. În fine, am încercat să elucidez, n-am prea reușit.... iar încercarea mea de-a spune că totuși, pe unde-am umblat a fost interesant a eșuat. Dacă n-am făcut turism, nu era demn de-a fi povestit. 

2) Nici hotelurile de 4 stele nu mai sunt ce erau. La Rotterdam mi-a fost frig în prima seară, deși am dat termostatul la 24 de grade. M-am gândit să sun la recepție, dar mi-era prea somn. Am făcut un duș fierbinte, pus două pături pe mine și basta. Dimineață i-am comunicat recepționistei situația și a fost foarte mirată (”niciunul dintre oaspeții noștri nu s-a plâns”. Ei ce să-ți povestesc, probabil s-au împachetat și ei în două pături sau oaspeții voștri or fi eschimoși 🙄), dar în seara aia am găsit cald și confortabil în cameră. Ca să vezi, a funcționat.

3) Am citit cartea ”Revenge: Meghan, Harry, and the War Between the Windsors”; având numeroase cronici  entuziaste, mă făcuse curioasă, așa că am cumpărat-o în format kindle. A meritat. Foarte bine documentată, multe dintre cele povestite erau în bună parte cunoscute, numai că prezentate mult mai detaliat. Ce pot să zic. Dacă fie și numai un sfert din tot ce s-a scris acolo este adevărat, Harry și prețioasa-i soțioară sunt pur și simplu niște mizerabili, leneși, profitori, manipulatori și mincinoși. Mult peste ce-mi dădusem deja seama, din felul în care s-au comportat până acum.

Dacă ar fi să rezum totul într-o singură idee, ce-au făcut ei e fix ca și cum m-aș duce eu la șefa mea și i-aș spune: ”auzi, începând de mâine nu mai lucrez efectiv nimic, dar rămân angajată a companiei, cu același salariu și aceleași beneficii ca și până acum. În cazul în care nu ești de acord cu mai sus-menționatele condiții, urlu că mă discriminezi pentru că sunt născută în România” 😐.

Urmăresc cu viu interes cum va aborda Regele Charles situația trântorilor ăstora dornici numai de bani și privilegii. Cică-n decembrie apare un documentar pe Netflix, pe care ăștia doi ar vrea cu disperare să-l modifice, tăind la montaj anumite pasaje - se pare că au fost prea slobozi la gură și-au realizat că le poate exploda în față. Deloc surprinzător, șefii Netflix sunt de altă părere și nu vor să schimbe nimic, muahaha 😀.

4) A venit toamna, avem dovleac. Jupânul l-a scobit cu simț de răspundere și l-am scos pe balcon să ne mândrim cu el. Spre deosebire de cel din urmă cu doi ani, ăsta parcă nu mai aduce cu Darth Vader.

Vouă cum vi se pare?

Acestea fiind zise, să ne fie cafeaua fierbinte și săptămâna ușoară 🙂 💪.

Plec nițel, voi să fiți cuminți

Mâine foarte de dimineață* plec pe coclauri și mă-ntorc joi. Cu foarte multă vreme în urmă, când nu-mi găseam serviciu, cred că aș fi fost în stare să-mi dau 5 ani din viață ca să fiu indispusă duminică seara pentru că luni începe săptămâna de muncă și încă 5 ani pe deasupra pentru a putea bombăni că aaaaasta e, trebuie să mă duc în interes de serviciu la Anvers și Rotterdam...

Ce vreau să spun e că treaba asta sună foarte interesant așa, dar dacă va fi ca-n Elveția în primăvară, n-o să am timp de nimic altceva în afară de chestiile pentru care mă duc. Nu de alta, dar până după-amiază voi fi la ateliere și la clienți, iar după-amiază / seara am de lucrat ceea ce nu voi fi avut timp să fac în restul zilei 🫤. Cum ar veni, pentru mine vor fi zile normale de muncă, deci ar fi ore suplimentare, practic - dacă s-ar și ține cont de ele 😒.

(*foarte de dimineață = la 3:30. Era singura soluție, pentru a fi la 10:00 în Anvers. Am experiența anilor de trezit la 04:15 la fostul serviciu, dar chiar și așa... nu e nicio plăcere).

Nu sunt tocmai într-o dispoziție trandafirie, însă călătoria asta e parte din ”noblesse oblige”-urile job-ului și era greu de evitat. Aia e, bite the bullet and keep going.... N-o să-mi schimbe dispoziția, dar măcar voi fi bifat o chestie importantă pentru munci. Cel puțin n-o să mă simt și ne-trandafirie și ineficientă, ce să zic 🙄.

Dacă am timp o să iau un sac de ciocolată din Belgia, uite-așa. Încaltea s-o fac lată, vorba aia. Și cum spunea o cunoștință din ”Harry Potter”:

Voi să fiți bine și să aveți o săptămână faină și cu spor în toate.

Interacțiuni bancare de nervi degrabă tocătoare

Nu știu cum de-am uitat să vă istorisesc cea mai recentă peripeție pe care-am avut-o cu banca unde am cardul de credit, dar hai să remediez degrabă, ca să vedeți cum era s-ajung eu ”tralala und tralala”, vorba lui Frau Zgaibă, o fostă vecină din vremuri demult trecute (o găsiți în secțiunea dedicată, dacă sunteți curioși. Bag seama c-o umplusem de respect 🙄 pe deplin meritat, de altfel).

Or fi ei nemții renumiți pentru eficiență, dar la birocrație nu-i întrece nimeni. Pasămite m-au informat că mi-au trimis un card de credit nou (fără să fi cerut eu și fără să fi expirat cel pe care-l aveam, mai era valabil vreo 2 ani; dar updataseră ei nu știu ce în sistem și vechiul card urma să fie anulat).

Fapt nu tocmai surprinzător, până atunci habar nu avusesem de preconizata schimbare. Mi-au dat mail că ei îmi anulează cardul și ”vă rugăm să folosiți cardul cel nou pe care l-ați primit”. Wie bitte? 🤨 Nu primisem niciun card nou. Ce-mi rămâne de făcut decât să sun la ei, ce plăcere, vezi să nu.

Mă înarmez cu răbdare și haida cu talent. Trec de inevitabilii roboței și piculine, dau de o ființă umană, explic tărășenia, pasul următor e să mă autentifice. Îmi cere să dictez diverse de pe vechiul card, zis și făcut, ”ce limită de creditare aveți?”. Foc s-o coacă, din fericire nu mi-a trebuit niciodată, habar n-am. Asta e, ofviderzen, nu vă putem autentifica.
🤬

Dă-i, scotocește cu sârguință printre mailuri, care naiba o fi limita aia că mereu mă enervez când primesc mail-ul periodic cu informația asta și vorba lui Caragiu, când îți trebe n-ai... O găsesc în cele din urmă. Sun din nou, roboței și piculine, dictați-mi datele de pe vechiul card, ce limită de creditare aveți? Rostesc suma, clar și răspicat. Nein, a crescut limita, văd că nu știți suma corectă, ofviderzen, nu vă putem autentifica.
🤬🤬

Zic multe și deloc de bine printre dinți, jupânul face apel la rațiunea mea (n-am! Isprăvitu-s-a), ”oamenii doar aplică procedurile”, zice, eeee bine că le-aplică pe nervii mei, caut iar, cotrobăi, găsesc un mail mai recent, ce bine că nu le șterg totuși (să fie, să nu trebuiască), sun, roboței și piculine, ce limită de creditare aveți? Rostesc suma, corect, iuhuuu, roboțeii joacă hora bucuriei, dictați-mi vă rog adresa. Asta e simplu, glăsuiesc eu, nein, aici vă avem cu altă adresă (turned out că era o adresă unde nu mai locuiam de 3 ani, deși EVIDENT că schimbasem adresa online dar ei nu actualizaseră și unde EVIDENT trimiseseră și cardul pe care nu-l primisem și care se pierduse pe drum), ofviderzen, nu vă putem autentifica.
🤬🤬🤬

Abia la al patrulea apel am reușit să mă autentific, mă simțeam ca și cum aș fi găsit cheia de boltă pe care-o fugărea Langdon în ”Codul lui Da Vinci”. Au mai trecut vreo 3 săptămâni până am primit cardul cel nou. Pe care nu-l solicitasem, dar să nu ne împiedicăm de amănunte. Am înfrânt! 💪

Ziua Germaniei și ”aniversarea” de cristal în această țară

(Doamne, ce binecuvântare e să începi săptămâna de lucru marți și nu luni 😀). Asta a fost o paranteză, la care sunt convinsă că foarte multă lume consimte fără ezitare.

De ce nu lucrez azi - așa cum unii dintre voi vor fi știind deja, este Ziua Națională a Germaniei, țara mea de adopție și cel mai acasă pe care l-am cunoscut în viața asta - și după doi ani în care am boscorodit fiindcă a picat în weekend și nu ne-am ales cu nimic, anul acesta o putem savura pe deplin.

Despre Germania am scris de multe ori, și bune și mai puțin, așa încât nu am foarte multe de spus astăzi. Alaltăieri s-au împlinit 15 ani de când am emigrat și am luat totul de la zero: limba, mutatul într-o locuință care trebuia mobilată complet, mentalități, cursul de germană, stil de viață, sistem administrativ și de sănătate, interacțiunea cu autoritățile locale, mediul profesional, traiul de zi cu zi cu inerentele frecușuri... într-un cuvânt, totul, iar aceia care au emigrat mă înțeleg foarte bine.

Într-un deceniu și jumătate am avut ocazia să-i cunosc foarte multe fațete și să o înțeleg, dacă pot spune așa, în profunzime, chiar dacă niciodată nu voi ști tot ce e de știut despre ea. (În treacăt fie zis, acesta e motivul pentru care, în funcție de starea de spirit din momentul respectiv, mă amuză teribil sau mă agasează românii care scriu plini de convingere ce țară de rahat e Germania și ce oameni nașpa sunt nemții, deși au fost cel mult într-o vacanță sau câteva city break-uri pe aici... 😀).

Mi se pare ciudat să-mi amintesc de mine, cea din urmă cu 15 ani. Atâtea întrebări, atâtea necunoscute. Cele mai mari temeri nu erau legate de latura socială - prin natura sa, acest popor ceva mai introvertit se potrivește foarte bine felului meu de-a fi, deci nu m-am îngrijorat nicio clipă că n-o să-mi fac prieteni noi. Prieteniile din România s-au cernut și-au rămas cele autentice (nu degeaba se spune că emigrarea e un test serios, din toate punctele de vedere), așa că n-am avut decât de câștigat prin (auto)excluderea fățarnicilor din viața mea.
Nu, cele mai mari temeri erau legate de aspectele de ordin profesional.
Să învăț limba suficient de bine încât să pot fi competitivă pe piața de muncă germană. Concurând cu nativi, adică.
Să găsesc oameni care să creadă în mine și să-mi ofere șansa de care am nevoie.
Să existe măcar o companie care să decidă că merit să mă plătească pentru a beneficia de prestația și competența mea.

Toate cele de mai sus îmi păreau un munte al cărui vârf nu-l zăream, în autocarul Atlassib care mă adusese la Nürnberg în dimineața zilei de 1 octombrie 2007.
Toate cele de mai sus au devenit realitate. Ba chiar mi-au depășit așteptările 🙂🇩🇪🙂.

La mulți ani, Germania, țara mea adoptivă unde mi-am găsit locul 🙂. Să fii bine și să ai grijă de noi toți: atât de cei care s-au născut aici, cât și de cei pe care ne-ai primit și al căror acasă ai devenit 🙂.