Ziua Germaniei și ”aniversarea” de cristal în această țară

(Doamne, ce binecuvântare e să începi săptămâna de lucru marți și nu luni 😀). Asta a fost o paranteză, la care sunt convinsă că foarte multă lume consimte fără ezitare.

De ce nu lucrez azi - așa cum unii dintre voi vor fi știind deja, este Ziua Națională a Germaniei, țara mea de adopție și cel mai acasă pe care l-am cunoscut în viața asta - și după doi ani în care am boscorodit fiindcă a picat în weekend și nu ne-am ales cu nimic, anul acesta o putem savura pe deplin.

Despre Germania am scris de multe ori, și bune și mai puțin, așa încât nu am foarte multe de spus astăzi. Alaltăieri s-au împlinit 15 ani de când am emigrat și am luat totul de la zero: limba, mutatul într-o locuință care trebuia mobilată complet, mentalități, cursul de germană, stil de viață, sistem administrativ și de sănătate, interacțiunea cu autoritățile locale, mediul profesional, traiul de zi cu zi cu inerentele frecușuri... într-un cuvânt, totul, iar aceia care au emigrat mă înțeleg foarte bine.

Într-un deceniu și jumătate am avut ocazia să-i cunosc foarte multe fațete și să o înțeleg, dacă pot spune așa, în profunzime, chiar dacă niciodată nu voi ști tot ce e de știut despre ea. (În treacăt fie zis, acesta e motivul pentru care, în funcție de starea de spirit din momentul respectiv, mă amuză teribil sau mă agasează românii care scriu plini de convingere ce țară de rahat e Germania și ce oameni nașpa sunt nemții, deși au fost cel mult într-o vacanță sau câteva city break-uri pe aici... 😀).

Mi se pare ciudat să-mi amintesc de mine, cea din urmă cu 15 ani. Atâtea întrebări, atâtea necunoscute. Cele mai mari temeri nu erau legate de latura socială - prin natura sa, acest popor ceva mai introvertit se potrivește foarte bine felului meu de-a fi, deci nu m-am îngrijorat nicio clipă că n-o să-mi fac prieteni noi. Prieteniile din România s-au cernut și-au rămas cele autentice (nu degeaba se spune că emigrarea e un test serios, din toate punctele de vedere), așa că n-am avut decât de câștigat prin (auto)excluderea fățarnicilor din viața mea.
Nu, cele mai mari temeri erau legate de aspectele de ordin profesional.
Să învăț limba suficient de bine încât să pot fi competitivă pe piața de muncă germană. Concurând cu nativi, adică.
Să găsesc oameni care să creadă în mine și să-mi ofere șansa de care am nevoie.
Să existe măcar o companie care să decidă că merit să mă plătească pentru a beneficia de prestația și competența mea.

Toate cele de mai sus îmi păreau un munte al cărui vârf nu-l zăream, în autocarul Atlassib care mă adusese la Nürnberg în dimineața zilei de 1 octombrie 2007.
Toate cele de mai sus au devenit realitate. Ba chiar mi-au depășit așteptările 🙂🇩🇪🙂.

La mulți ani, Germania, țara mea adoptivă unde mi-am găsit locul 🙂. Să fii bine și să ai grijă de noi toți: atât de cei care s-au născut aici, cât și de cei pe care ne-ai primit și al căror acasă ai devenit 🙂.