”- Vreau să mă duc acasă... vii să mă ajuți să mă întind în pat?
- ... da, mama, o să vin.
(Nu mai știa unde eram. N-o să știu niciodată nici dacă mai realiza cine sunt).
- Da, da. Vreau să mă duc acasă... vreau să mă întind în pat, să vii să mă ajuți”.
După câteva ore de la această conversație telefonică - nu voi ști niciodată exact când, la un moment dat în timpul nopții - mama s-a dus acasă.
Bunica a vegheat-o până în zori, într-un calvar psihic pe care nici nu pot începe să mi-l imaginez. La ora 5 dimineața s-a dus și-a anunțat o vecină. 48 de ore mai târziu, la capelă, o privea pe mama în sicriu și mă-ntreba contrariată: ”cine e duduia?”.
A mai trăit aproape doi ani și nu și-a mai amintit niciodată că a avut o fiică. În cele câteva ore cât a vegheat-o în moarte, mintea ei a tras o cortină care, din fericire pentru ea, nu s-a mai ridicat.
Au trecut opt ani.
Am parcurs toate etapele doliului, cred; nu știu ce mai simt acum. În primii ani o simțeam mult mai aproape, o visam des, primeam semne de la ea... Îmi aflam mângâierea în fiecare dintre acestea.
De ceva timp însă, am sentimentul că se îndepărtează. Încă o rog să mă ajute, încă o face, dar sentimentul că e acolo, undeva nu mai este atât de pregnant.
Încă am momente când privesc cerul și mă-ntreb pe care dintre stele o fi ea. Dar cumva n-o mai simt atât de aproape.
Nu știu dacă o fi efectul timpului și-al anilor care s-au rostogolit; dar uneori mă tem că se pierde și dorul, se pierd și amintirile și rămân doar regretele pentru ce n-a fost să fie și golul. Mai ales, GOLUL.
Sau poate a acces în sfere superioare, mai înalte, de unde nu mai ajunge la mine ca înainte. N-am idee care-or fi regulile acolo. Câteodată am senzația că o pierd iar, din nou și din nou.
Ascult melodia asta.
Te iubesc și te voi iubi întotdeauna, mama. Într-o zi, te voi îmbrățișa din nou. Până ne vom reuni însă, oriunde ai fi.... nu mă lăsa fără tine, mai mult decât m-ai lăsat deja.
Postări
8 comentarii:
Te îmbrățișez!
Petronela
Mulțumesc, Petro. Azi am mare nevoie...
Hugs ❤️
Îți mulțumesc, Mada <3
(formatul ăsta nu mă lasă nici să adaug emoticoni, grr... dar e bine că astfel toate comentariile ajung la mine :) ).
Nu te va lasa. Vor fi momente in care va reveni, mai puternic. Cand vei avea nevoie sau cine stie dupa ce criteriu.
Cumva, cred ca mamele pleaca dar in acelasi timp raman in noi, de aceea poate nu le mai simtim cu aceeasi pregnanta. Se culcusesc in hematiile noastre, de asta sunt sigura.
Cred ca este mai greu (la mine asa a fost si presupun ca e aceeasi situatie si aici) cu faptul ca, departe fiind, nu poti sa mergi la mormant cand iti doresti.
Sa ii aprinzi o lumanare la o biserica indepartata si sa vorbesti cu un petic de cer e diferit, traditiile si regulile doliului la noi chiar cred ca au sensul lor.
Trebuie sa faci ceva in astfel de zile si cred ca trebuie facuta nu o comemorare a acelei zile, ci o celebrare a vietii ei.
Îți mulțumesc, Mmmaria. Sper din tot sufletul să fie așa. Ai dreptate, distanța complică lucrurile și probabil că altfel mi-aș găsi liniștea dacă aș putea merge la mormânt atunci când simt nevoia.
Nu m-am gândit până acum la o celebrare a vieții ei, poate de unde a fost destul de chinuită și cred că nu și-a aflat liniștea decât după ce-a părăsit lumea asta...
Sper că într-adevăr mama s-a culcușit (ce m-a înduioșat cuvântul ăsta :) ) undeva în sufletul meu, și dacă da, știu că va rămâne acolo pentru totdeauna.
Stii, nu vreau sa intru in lucruri mult prea personale (si pentru mine si pentru tine - daca imi dai voie sa te tutuiesc). Dar dupa ce a murit mama imi tot spuneam ca nu conteaza ca nu pot sa merg la mormantul ei, pentru ca ea nu este acolo - ceea ce este adevarat. Ea era in petice de cer si in norii albi.
Insa acum, dupa moartea sotului meu mi-am dat seama ca ajuta foarte mult sa "legi" pierderea de un mormant cu pamant si flori la care sa mergi periodic. Ajuta foarte mult sa faci "randuielile".
Toti ai nostri au avut vieti chinuite, intr-un fel sau altul, stiu.
Daca nu mai doare atat de rau, nu inseamna ca nu este acolo.
@Mmmaria, nu-ți face griji, te rog :) Nu intri în zone mai personale decât cele pentru care sunt pregătită eu însămi - și dacă am scris despre ele, se numește că sunt :) Există și lucruri despre care nu sunt în stare să scriu, însă absolut tot ceea ce e pe blog se poate discuta :)
Cât despre tutuială, cred că am inițiat-o chiar eu (așa am procedat cu toți cei care mă vizitează aici, de la bun început) :) Deci absolut în regulă.
Și da, îți dau dreptate referitor la mormânt. Am văzut câtă liniște îmi aduce să mă duc la mama și la bunica - o dată sau de 2 ori pe an, când ajung în România. Dacă stau 4-5 zile în Piatra Neamț (orașul natal), merg de două ori la cimitir, dacă stau o săptămână - de trei ori. Îmi găsesc liniștea acolo, mă reculeg, le simt pe amândouă aproape, le spun ce am pe suflet și cerul parcă nu mai e așa îndepărtat...
Trimiteți un comentariu