Complimente de la și către persoane străine

E posibil să fie ciudat că-mi pun problema asta, dar - în ceea ce mă privește - cel puțin la fel de straniu ar fi să fac complimente unor oameni pe care nu-i cunosc, sau să le primesc spontan de la aceștia. E posibil ca asta să fie în strânsă legătură cu felul meu de-a fi, selectiv din punct de vedere social 😁, despre care am mai scris ocazional pe aici. Sau cu pe alocuri excesivul meu simț al ridicolului.

Fapt e că nu m-aș încumeta la așa ceva și mi s-ar părea ciudat dacă mi-ar spune careva pe stradă că-i place haina mea sau că arăt nu-știu-cum (chiar dacă mă uit des în vitrine în perioada asta, că mi-am schimbat ochelarii acum 2 săptămâni și na 🤓). Dacă stau să mă gândesc, în studenție cred că m-aș fi simțit flatată - dar eram încă la vârsta când aveam nevoie de confirmări inclusiv referitor la aspectul fizic.

Pe de altă parte, cred că pot înțelege impulsul de-a face un compliment unei persoane necunoscute. Vara trecută, în timp ce stăteam la o cafea la o terasă de lângă Domul din Milano, mi-au picat ochii pe una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viața asta. Nu exagerez deloc. Era o mulatră atât de splendidă (știu, pleonasm, dar vă rog să mă credeți că e justificat cu vârf și îndesat), încât părea nepământeană. Încercam din răsputeri să nu mă holbez la ea, ca să n-o fac să se simtă ciudat sau neplăcut, dar fiecare clipă când mă uitam în altă parte mi se părea cumva irosită. Mai era cu o fată (de asemenea atrăgătoare, dar în comparație cu ea, absolut banală) și vorbeau în engleză. Sincer vă spun, numai faptul că nu era singură m-a oprit de la a-i spune: ”cu scuzele de rigoare pentru intruziune, sunteți fabulos de frumoasă”. Ceva-mi spune că pentru ea n-ar fi fost prima dată când i se face un compliment spontan; dar cum celeilalte fete n-aș fi putut să-i spun la fel fără să mint, am preferat să nu zic nimic.

Însă asta nu schimbă faptul că m-aș simți bizar dacă un străin mi-ar face un compliment; aș percepe asta ca pe ceva... intempestiv, chiar dacă mulți consideră complimentele spontane ca fiind o formă de conexiune interumană. Cred că dacă mi s-ar întâmpla aș întinde binișor pasul, ba m-aș uita și-n urmă de vreo două ori.

Nu știu ce-mi veni să scriu despre asta, poate de unde am vorbit cu cineva nu demult pe subiect și persoana părea destul de contrariată de lipsa mea de entuziasm față de perspectivă. ”De ce nu ți-ar plăcea să-ți spună cineva că ai o geacă mișto, sau că-ți stă bine în albastru?”. Cred că aș prefera să nu atrag în niciun fel atenția și, cum spuneam - aș încerca să pun imediat distanță între mine și autorul necunoscut al complimentului.
Dar poate doar sunt eu nițel plecată cu sorcova (ei, poate... 🙄).