Un deceniu de la un moment pentru o viață 🙂

Fără teama de-a exagera pot spune că, exact zece ani în urmă, am trăit unele dintre cele mai emoționante clipe ale vieții mele. Dacă aș putea alege câteva momente pe care să le retrăiesc, seara de 19 februarie 2013 s-ar regăsi cu siguranță printre ele.

Seara în care l-am întâlnit pe Zubin, mi-a acordat un autograf pe pagina de gardă a autobiografiei sale și am schimbat câteva vorbe cu el.

Da, fotografiile (prima și ultima) nu au nici pe departe o calitate prea bună... Atât a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul e cel care se vede, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). Sigur că mi-aș fi dorit poze mai clare, dar personajele sunt recognoscibile și cel mai important este ce am simțit în acel moment, ce-mi voi aminti toată viața și ce voi lua cu mine inclusiv dincolo, când o fi să fie.

Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui. Infinită bunătate, înțelegere și amabilitate, deși era după un concert foarte dificil (Simfonia a II-a ”Învierea”, de Gustav Mahler. Este o lucrare monumentală, pe care o va dirija anul acesta... la Festivalul ”George Enescu” 🙂. Dacă veți ajunge la acest concert, ceva se va schimba în sufletul vostru. Credeți-mă pe cuvânt).

Despre ce-a ajuns să însemne Zubin pentru mine, am povestit de mai multe ori și-n diferite contexte. Nu vreau să mă repet. M-am întrebat uneori ce și-or fi zicând cititorii mei despre toată chestia asta - mă gândeam că pot părea nițel dusă cu sorcova, sau poate scriu ca o adolescentă în jurnalul ascuns de părinți. Apoi am reflectat că de fapt e vorba doar despre mine, despre ceea ce-mi place și mai ales, mă ajută; fiindcă muzica lui Zubin, felul său de-a fi, căldura și energia lui bună mi-au fost leac de suflet în repetate rânduri.

Din multe puncte de vedere, seara aceea a reprezentat o piatră de temelie în ceea ce mă privește. Dacă nu l-aș fi găsit în backstage, dacă nu ar fi avut răbdare și bunăvoință pentru mine, cu siguranță nu mi-aș fi putut afla leac și alinare în muzica lui. Mi-ar fi lipsit bogăția experiențelor atâtor concerte, precum și-a emoțiilor pozitive care le-au însoțit de fiecare dată. N-aș fi cunoscut nici pe departe atâta muzică clasică. N-aș fi avut curiozitatea de-a citi despre compozitori, epoci și perioade așa cum am făcut-o. Și în retrospectiva acestor zece ani, pierderea ar fi fost imensă. Pur și simplu aș fi fost mai săracă din punct de vedere sufletesc.

Mi-aș dori să fie mai tânăr măcar cu 15 ani... Nu știu cât va mai fi activ, nu știu în câte concerte voi mai apuca să-l văd. Însă ceea ce am primit deja de la el îmi va rămâne pentru totdeauna.

Pentru acești zece ani, pentru ce-a fost, pentru ce este și pentru ceea ce sper că va fi, îți mulțumesc, dragul meu Maestro 🙂...