O doamnă care pare să se fi predat și o fată care a plecat

Nu sunt prea bine zilele astea.

În weekend am călătorit la Bayreuth, pentru prima dată după patru ani. Și nu pentru că ne-ar fi fost dor de orașul în care am locuit mai bine de un deceniu (nu ne este și nu ne va fi niciodată; locurile acelea nu au fost tocmai prietenoase cu noi). Am vizitat-o însă pe o doamnă pe care o cunoaștem demult și care ne-a fost foarte apropiată ani la rând, printre altele ajutându-ne cu o mulțime de informații și detalii care sunt neprețuite pentru un imigrant (și pe care nu prea ți le spune nimeni).
Chiar dacă nu ne este rudă, ținem la ea. Ne-a fost apropiată în special în primii ani de Germania - ani grei, cu mult zbucium interior, cu încercări eșuate și cu nenumărate semne de întrebare. Ne-am contrazis de multe ori, ne-am mai și certat (e încăpățânată, de multe ori la limita absurdului imaginabil), însă per total a fost alături de noi și ceva din ce suntem acum îi datorăm și ei.

A luat niște decizii greșite în ultimii ani - și-a fost mult prea încăpățânată și convinsă că are dreptate, sau prea mândră să recunoască faptul că a greșit, sau și una și alta. În tot cazul, am aflat prin terți că în urma unui accident casnic a ajuns într-un azil de bătrâni, într-o stare foarte proastă din punct de vedere fizic - și asta, eufemistic spus. Un azil pe care cel mai probabil nu-l va mai părăsi niciodată.
S-a bucurat să ne vadă. Pe noi ne-a frânt. Nu poate vorbi la telefon pentru că nu-l poate manevra (o artrită reumatoidă tratată deficitar fiindcă așa a ales, sfidând toate recomandările medicale ani în șir), nu poate citi fiindcă i-ar fi imposibil să țină în mână o carte și probabil și să se concentreze, nu poate merge, nu poate apuca o ceașcă de cafea fără ajutor. Este efectiv o mână de oase, a slăbit pana la desfigurare și numai ochii erau cei pe care-i știam.
Am plecat foarte marcați de ceea ce văzuserăm. Imaginea ei, privirea ei pierdută ne urmăresc încă.

Pentru că tot eram acolo, am zis să trecem un pic și prin zona unde am locuit. Am constatat că toți vecinii pe care-i cunoșteam în bloc se mutaseră - iar geamurile de la fostul nostru apartament erau destul de pâcloase. ”Erau mai curate când stăteam noi aici”, am mustăcit și-apoi ne-am amintit de Anca. ”Oare mai trăiește?”.
Anca fusese vecină cu noi, la etajul superior. Româncă, din Sibiu, veselă, mucalită și foarte muncitoare. Ne vizitam uneori, făceam schimb de experiențe din viața de expat, beam câte-o cafea împreună, a avut grijă de florile mele când eram plecată în vacanță. Un om bun și sufletist, o companie agreabilă.
Cu puțin timp înainte de-a ne muta noi din Bayreuth urma să se opereze din cauza unei formațiuni în spatele genunchiului. Mi-a scris ulterior că era un cancer agresiv și după operație începuse protocoale de chimio și radioterapie. ”Sper să scap”, a zis.
Am continuat să ne scriem o vreme, nu mai țineam legătura de vreo 2 ani, însă mă uitam din când în când pe pagina ei de Facebook și ea posta periodic.
- Cred că trăiește, am zis eu, postase ceva prin decembrie...
Gândindu-mă la ea, am dat un search pe Google luni seara. Am găsit anunțul. Anca a plecat pe 8 ianuarie. Cu o lună în urmă împlinise 37 de ani.

Da, știu, așa e viața, ceea ce nu mă face să mă simt mai puțin zdruncinată. Una peste alta, e o perioadă grea. Cu atât mai mult cu cât le am și eu pe ale mele.
Dar nu mă simt în stare să scriu despre asta. Sper să fie bine.

Aveți grijă de voi.